- Maramureșeancă frumoasă și ambițioasă, a plecat la muncă în Italia, pentru o pâine mai albă. Destinul și firea de luptătoare i-au pregătit însă alt drum. Adolescenta de odinioară din Cavnic este, astăzi, o profesionistă a artei vinului, care i-a adus premii și recunoașteri internaționale. O poveste bună de trecut la minuni -
Printre nobili italieni
- Ești născută în Maramureș, o regiune devenită celebră pentru pălinca ei. Cum s-a născut pasiunea ta pentru vin?
- Dacă rămâneam acasă, în Maramureș, întâlnirea cu vinul nu s-ar fi produs niciodată. Soarta mea a vrut altfel. La 18 ani am plecat la muncă, în Italia, așa cum au făcut atâția români. Acolo am lucrat pentru familia Marcello del Mayno, Giuseppe și Beatrice (conte și contesă), care se ocupă din moși strămoși de producerea și vânzarea vinului. Unul din frați cultivă vița, altul are pivnițele, altul este producătorul direct al vinului. Cineva din familie se ocupă de promovarea lui, altcineva de deschiderea de noi piețe. Cu alte cuvinte, în casa lor, care datează de pe la 1600, am văzut prima oară ce înseamnă vinul și cum este tratat el la nivelul cel mai profesionist cu putință. Cum poate o familie întreagă să trăiască foarte bine, de atâta vreme, doar din vin. Am fost martoră, de nenumărate ori, la discuțiile lor legate de vin, și la un moment dat, a început să mi se facă rușine că nu pot să înțeleg multe din ceea ce vorbeau despre vin, nu pentru că n-aș fi înțeles limba, ci pentru că aveau niște formule, gesturi, tabieturi, ca să le zic așa, care erau cu totul noi pentru mine. Îi vedeam cum gustă vinul, cum mișcă ușor înainte de asta paharul, cum îl miros, cum plimbă apoi licoarea în gură, dar nu știam ce se așteaptă de la aceste gesturi de apropiere, de împrietenire cu vinul. Le ascultam apoi comentariile legate de "caracterul" unui vin, de "maturitatea" lui, de transparență, și despre multe alte însușiri. Atunci m-am hotărât să învăț și eu mai multe și am urmat cursuri de somelier, timp de trei ani. De-abia acolo am început să descopăr lumea din spatele unui pahar cu vin. În primul an, de exemplu, n-am ajuns la vin decât prin istorie, geografie, cultură, iar de degustări de vin am avut parte doar de câteva ori. Abia mai târziu a venit greul, când a trebuit să-mi educ simțurile, mirosul și gustul, ca să pot recunoaște anumite calități ale vinului. Și, încet-încet, am ajuns să-mi descopăr însușiri pe care nu mi le bănuiam.
- Arta vinului cere talent? Însușiri speciale?
- Da. Ce-i drept, eu simțeam și înainte de aceste cursuri anumite calități ale unui vin, dar nu puteam să "traduc" ceea ce simțeam. Cu timpul, am învățat că, pe lângă gust și miros, mai e nevoie de o foarte bună memorie, pentru că trebuie să înveți să recunoști nenumăratele calități ale unui vin. Se știe, Cabernet Sauvignon-ul, de exemplu, are printre alte însușiri, și miros de "verde", de ardei gras, dar trebuie să-ți ascuți simțurile ca să poți sesiza orice altă influență sau asemănare și apoi să interpretezi ceea ce simți în cuvinte simple, clare, ca să te înțeleagă toată lumea. Și să nu uităm de papilele gustative, care trebuie antrenate și întreținute corespunzător, ca să facă față oricărei degustări de vin.
- Ai amintiri din copilărie legate de sensibilitatea ta la mirosuri și gust?
- Mama mea a fost bucătăreasă la Cantina minerilor din Cavnic, acolo unde m-am născut, și de la ea am învățat să gătesc încă de pe la 10 ani. De multe ori o așteptam cu mâncarea făcută, atunci când venea obosită de la muncă. Găteam pentru că, de fapt, îmi plăcea să miros condimentele din prăvălia pe care o ținea tatăl meu (a închis-o, după închiderea minei, pentru că lumea a sărăcit), mă fascinau aromele lor pe care le asociam în gând cu cine știe ce gusturi. Și acum, când gătesc, eu nu gust aproape niciodată mâncarea, doar o miros, și știu dacă mai e nevoie de ceva sau nu. Îmi amintesc și acum mirosuri din copilărie, țin minte de exemplu, mirosul de iarbă, de ploaie, știu cum miroseau pădurea, florile. Sunt și acum emoționată când îmi amintesc mirosul rufelor înghețate, aduse iarna în casă, mi-e dor de mirosul sarmalelor făcute de mama și nu lipsesc niciodată de la Crăciunul petrecut în Maramureș, pentru că nicăieri, în lume, Crăciunul nu miroase mai minunat. Și luna august o petrec tot acolo, ca să nu pierd gustul și mirosul fructelor de pădure, zmeură, afine, mure, coacăze. De fapt, fiecare întoarcere acolo înseamnă pentru mine o reîncărcare cu mirosuri și gusturi naturale, simple, sănătoase, adevărate.
Arta vinului
- Și totuși, vinul a biruit...
- Oh, da... vinul este artă, adevărată poezie, este alături de noi la bine și la rău, la botez și la înmormântare, la veselie și la tristețe. E un însoțitor fidel al oamenilor care știu să-l abordeze și care văd și înțeleg viața altfel, tocmai din acest motiv. Vinul este ca o ființă vie, se maturizează și evoluează până când ajunge la vârful piramidei, după care moare. Prin natura sa, vinul vechi este mai exclusivist sau e, dacă vrei, ca un bătrân, mai pretențios, mai tipicar, mai greu de scos din ale sale, pe când vinul tânăr este mai flexibil, mai ușor de asociat. Fiecare vin își are timpul și locul său, dar cel mai important este să-l aduci în lumea ta, să-l ții lângă tine, să îl răsfeți. Vinul este un personaj important în viața mea. M-a ajutat să accept că sunt sensibilă, m-a ajutat să mă apropii de oameni, să mă împrietenesc mai ușor, să recunosc mai ușor când am nevoie de ajutor, să trăiesc mai sănătos, să mă bucur de tot ceea ce înseamnă cultură și civilizație. Cu alte cuvinte, m-a ajutat să mă descopăr pe mine și a ușurat comunicarea cu cei din jur. M-am îndrăgostit de vin și de lumea lui. La asta a contribuit și pasiunea cu care mi-a fost făcut cunoscut de către producătorii străini, care au în sânge patima vinului, de generații întregi nefăcând altceva decât asta. Cu atâta emoție și gingășie vorbesc unii despre vin, încât e imposibil să rămâi insensibil.
Celebrele văduve ale șampaniei
- Și, ca și când vinul n-ar fi fost de ajuns, ți-ai trecut în palmares și șampania...
- Lumea șampaniei este o lume aparte, foarte diferită de lumea vinului. E o lume în care femeile sunt întotdeauna pe primul loc. În istoria șampaniei, s-a întâmplat ca unele din cele mai mari case producătoare - Veuve Clicquot, Pommery, Laurent-Perrier, Roederer, Bollinger, să fie conduse, la un moment dat, de femei rămase singure, văduve, numite de imaginația populară "celebrele văduve ale șampaniei". Aveau între douăzeci și treizeci și nouă de ani, când au fost obligate să preia conducerea afacerilor începute de soții lor, erau tinere. Dar cu perseverență, imaginație și fler, au ajuns în puțină vreme să controleze întreaga piață a șampaniei, fapt cu atât mai surprinzător, cu cât, în acea epocă, puține femei se ocupau de afaceri, cele mai multe fiind captivele saloanelor și ale crinolinelor de mătase. Dovedind un spirit comercial deosebit, folosindu-se de strategii comerciale neobișnuite, făcându-și publicitate într-un mod inspirat și original, ele au cucerit piețe noi și au dublat producția europeană de șampanie, de la acea vreme. E sigur că nu grijile materiale le-au făcut pe aceste femei, ce proveneau din familii înstărite, să ducă mai departe afacerile cu șampanie, cât mai ales dorința de a continua o tradiție de familie, ce se perpetua de generații. Exemplul lor m-a ajutat enorm. Mi-a dat încredere și m-a împăcat cu gândul că eu, o femeie, o româncă, am reușit într-o lume care este în mod tradițional a bărbaților. Nu vreau să spun mai multe acum despre ce înseamnă să te impui ca român în Italia, cât efort și câtă muncă sunt necesare ca să răzbești. Eu am reușit pentru că am muncit enorm. Am fost finalistă la concursul "Ambassadeurs du Champagne", la Milano, în 2013, titlu acordat de către CIVC (Comité Interprofessionnel du Vin de Champagne), un adevărat "Guvern al Șampaniei în Franța", și acum sunt profesoară la Roma, la "Italian Chef Academy". Predau tot ceea ce ține de șampanie și de uleiul de măsline.
- Ce ar trebui să prețuim, în mod special, la șampanie?
- În fața unei sticle de șampanie începe sărbătoarea și trebuie să știi s-o trăiești la cele mai înalte cote. Mulți se întreabă ce poți să spui despre șampanie, că doar e numai un lichid, nu? Eventual, cu miros și gust de condimente, de "coajă de pâine", de "piersici", de mai știu eu ce. Ca să poți să o definești, ca somelier, trebuie să apelezi la stări, sentimente, senzații, la valori care o umanizează. Povestea șampaniei este străveche, și în spatele ei stă nevoia omului de excelență, de fast, de distincție. În momentele mele de sărbătoare beau șampanie, cel mai adesea Bollinger, pe care am și definit-o ca "dorința de-a iubi și de-a te îndrăgosti."
"Vinul românesc are nevoie de pașaport internațional"
- Hai să vorbim puțin și despre vinurile autohtone, care au progresat foarte mult și încep să pătrundă în lume.
- Ca Brand Manager mondial pentru compania de vinuri "Foss Marai Spumanti" din Italia, am ajuns și în România, pentru a încerca o strategie de dezvoltare. Așa am cunoscut multe dintre vinurile românești și mi-am dat seama că ele sunt prea puțin știute în afara țării și că ar trebui făcut ceva urgent, pentru a construi un brand național pentru vinul românesc. Cu alte cuvinte, e nevoie de a crea un "pașaport internațional" pentru vinul românesc. Cred că vinul nostru este unul dintre cele mai importante elemente prin care am putea îmbunătăți imaginea României în lume. Și asta, pentru că vinul de calitate nu vorbește limba engleză, ori franceză, ori română, vinul vorbește, la urma urmei, limba "gustului". Eu cred în vinurile românești.
- Vezi niște pași concreți, pentru ca aceasta să se întâmple curând?
- În primul rând, producătorii români ar trebui să fie mai uniți. Oare nu aici s-a spus cândva: "Unde-s doi, puterea crește?". Mă uimește atâta rezistență la a înțelege că este imposibil de acoperit teritoriul ăsta mare, al lumii, altfel decât în comun. Avem un producător aici, unul dincolo, unul cine știe unde. E nevoie de unirea forțelor, pentru ca mesajul pe care-l transmitem să fie unitar, e nevoie de sinergii competente. Noi nu trebuie să-i copiem pe francezi, pe italieni sau pe mai știu eu cine, care au cultura vinului de mii de ani. Ne putem permite doar să ne inspirăm de la ei. Noi trebuie să avem capacitatea de-a propune lumii ce avem autentic în țară. Trebuie să punem în valoare ceea ce este propriu acestui teritoriu, pentru că degeaba încercăm să facem vinuri ca în Bordeaux, sau ca în Sicilia, ori ca în Spania. Așa nu vom avea succes. În schimb, e necesar să învățăm de la străini să ne organizăm mai bine. În zona Champagne, din Franța, sunt în jur de 300 de crame mari ("maisons") și peste 15.000 de mici proprietari de teren. Ei au înțeles că dacă nu colaborează între ei, n-au nicio șansă. Iar primul care a înțeles lucrul acesta a fost guvernul, care s-a implicat pentru ca șampania să devină un simbol al Franței. Unul dintre cele mai puternice. Prin ceea ce fac, și datorită experienței pe care o am, intenționez să contribui la recunoașterea României drept unul dintre jucătorii importanți din industria vinului, la nivel mondial.
Diplomația vinului
- Crezi că vinurile noastre pot sta la aceeași masă cu altele, care au cucerit piețele internaționale de sute de ani?
- Cred, și voi face tot ce pot pentru promovarea vinului românesc în lume. Am început cu Italia, gândindu-mă că dacă vom reuși să-i cucerim pe italieni, care sunt atât de pretențioși și dificili, vom avea, de fapt, o "viză" pentru a putea ajunge oriunde în lume. Avem vinuri bune, unele sunt chiar excepționale, trebuie doar să învățăm să le prezentăm și altora, mai ales pe acelea obținute din soiuri de struguri autohtone. În colaborare cu Asociația Internațională a Somelierilor și cu Ambasada României în Italia, am organizat un eveniment, "50 de vinuri fantastice din România", la care am prezentat cele 50 de vinuri românești prezente în cartea mea, iar cei peste 200 de invitați au rămas surprinși să descopere calitățile lor certe.
- Vinuri, șampanie, cărți...
- Da, preocupări care îmi aduc o mare bucurie. Mi-am găsit drumul vieții! Nu e chiar așa de ușor. Cartea pe am scris-o, "50 de vinuri românești întâlnesc 50 de preparate culinare italiene", apărută în ediție bilingvă, română-italiană, a fost lansată la deschiderea Festivalului de la Merano (unul dintre cele mai exclusiviste târguri de vin din lume), a avut succes, și este tot mai cerută în toată lumea, unde sunt comunități de români și italieni. Pentru a câștiga atenție cât mai mare, m-am gândit să alătur unor preparate din gastronomia italienească cele mai reprezentative vinuri românești. A fost o faptă de curaj și nu-mi pare rău că am îndrăznit. Ca să nu se creeze suspiciuni, am ales singură 50 dintre cele mai reprezentative vinuri românești, apoi am ales 18 restaurante din Italia, din care 12 au stele Michelin, care au fost de acord să gătească anumite rețete specifice Italiei, ce se potrivesc cu vinurile alese de mine. Am avut emoții. M-am gândit de multe ori, "Doamne, ce-or zice italienii, dacă vor gusta vinurile pe care le-am ales? Nu cumva o să li se pară că nu sunt «la înălțime»?". Reacția lor a fost însă una deosebită. Nu numai că au fost încântați să descopere vinuri de calitate, dar au devenit interesați pe durată de vinurile românești. La Merano, acolo unde s-a lansat cartea, au fost prezenți și 14 producători români de vinuri, și după acest eveniment, unul dintre ei mi-a spus că a simțit o creștere substanțială a vânzărilor pe teritoriul italian, ceea ce înseamnă că vinurile românești încep să vorbească tot mai mult italiana. Trebuie să recunosc că am fost încurajată de ambasadorii României și Italiei, care m-au susținut în realizarea cărții mele, ce a fost bine primită de specialiști în enogastronomie. Succesul mi-a dat curaj și acum scriu încă o carte, în care 50 de vinuri românești vor întâlni 50 de preparate românești. Vreau să ajut, în acest fel, cramele din România să-și promoveze vinurile. Cartea va apărea și în ediție engleză, ceea ce va ușura răspândirea informațiilor despre vinurile românești și despre bucătăria românească autentică, în afara țării. Dar pentru asta am nevoie de susținere nu doar din partea instituțiilor, a ministerelor, ci și a oamenilor, a producătorilor de vin, care trebuie să înțeleagă că, fără o bună și modernă comunicare a vinurilor lor, nu pot avea rezultate notabile.
- Crezi că vei reuși în acest rol greu, dar frumos, de promotoare a vinului românesc?
- Am vizitat aproape 60 de țări. Aș fi putut să mă stabilesc în oricare dintre ele. Mâine m-aș putea muta în California sau în oricare parte a lumii și s-o duc foarte bine. Cu ceea ce am acumulat în materie de vinuri, economie, finanțe, marketing, aș putea trăi în orice loc. Dar vreau să fac ceva pentru țara mea și nu este patriotism de paradă ceea ce vă spun acum. Eu chiar cred că vinurile românești merită să stea pe cele mai pretențioase mese, alături de altele care au o istorie de sute de ani. Am luptat enorm ca să pot depăși prejudecățile unora și neîncrederea altora și n-am să mă las până când vinurile noastre nu vor fi apreciate la adevărata lor valoare. Pentru asta, e nevoie însă de multă muncă, ambiție și curaj. Nu mă dau înapoi! Tot ceea ce am realizat până acum s-a înălțat tocmai pe valorile astea.
Fotografii din arhiva Marinelei Vasilica Ardelean
Carte de vizită
Licențiată în drept și economie, cu o diplomă MBA în vinuri, obținută la Trieste, în Italia, profesor la "Italian Chef Academy", din Roma, Brand Manager worldwide, pentru casa de vinuri Foss Marai Spumanti, finalistă a competiției "Ambassadeurs du Champagne", de la Milano, în 2013 și semifinalistă a concursului "The best sommelier în the world", de la Londra, Marinela Vasilica Ardelean a fost desemnată drept "Cel mai bun somelier al României", în 2014. Specialist în șampanii, deține titlul de Dame Chevalier des Coteaux de Champagne, fiind mereu solicitată pentru a face parte din jurii naționale și internaționale de vinuri.