Dr. ALEXANDRINA CERNOV - "În privinţa românilor din Ucraina, Bucureştiul ar trebui să urmeze modelul maghiar"

Membru de Onoare al Academiei Române, redactor şef al revistei "Glasul Bucovinei" din Cernăuţi

Ca români, am ajuns aproape în situaţia de a-i ruga pe ucraineni să ne accepte ca prie­teni. După sfidările adresate României în anii trecuţi, când preşedinţii şi guvernele de la Kiev, în frunte cu Victor Iuscenko, au ordonat dragarea ca­nalului Bîstroe, ameninţând ecosistemul Deltei Du­nării, şi când multe şcoli româneşti au fost închise sau transformate în şcoli mixte, româno-ucrainene, ţara vecină pare a nu ne iubi nici în ziua de azi, în ciuda sprijinului făţiş şi constant pe care i l-am acordat în conflictul cu Rusia. În loc să ne trateze cu respect şi să le dea celor 500.000 de băştinaşi români măcar drep­turile pe care le au ucrainenii din România, draga de Ucraină pune frână pe cât se poate, încercând să elimine, pas cu pas, românitatea aflată acolo pe teritoriile sale străvechi. Eşti român din Cernăuţi sau Bahrineşti sau Herţa şi studiezi la Iaşi sau la Bucureşti (pentru că în Ucraina nu ai unde studia în limba lui Eminescu)? E riscul tău, deoarece în Ucraina nu se re­cunosc diplomele româneşti! Dr. Alexandrina Cer­nov, membru de onoare al Academiei Române, ne vorbeşte cu tristeţe despre învăţământul românesc din Nordul Bucovinei. Din relatările domniei sale rezultă un proiect de ţară cu adevărat de neînţeles.

"Nu numai românii au refuzat să meargă la război contra Rusiei, ci şi ucrainenii, ruşii, ungurii şi polonezii"

- Mai multe familii de ţărani români din Ucrai­na s-au opus mobilizării cerute de guvernanţi, re­fuzând să-şi trimită tineretul la moarte. Cum s-au văzut de la Cernăuţi aceste proteste?

- Războiul se duce în Donbas, în partea de răsărit a Ucrainei, la peste 1000 de kilometri de Cernăuţi. Îl resimţim, totuşi, prin mobilizările care se fac... Sunt sate, cum e Cernauca, moşia familiei Hurmuzaki, unde n-au mai rămas bărbaţi, decât bătrânii şi copiii. Restul sunt plecaţi, dar nu la război; majoritatea au emigrat în Europa, graţie cetăţeniei române. În felul acesta, din punct de vedere demografic, resimţim o povară foarte mare. Am rămas puţini şi săraci. Fostul preşedinte Ianukovici a lăsat haznaua ţării goală. În felul acesta, pentru a supravieţui, s-au ridicat preţurile aproape cosmic, în timp ce pensiile şi salariile bu­getarilor au rămas mizerabile. Populaţia este foarte revoltată. Români şi ucraineni la un loc. Se ridică împotriva preşedintelui şi a premierului ţării, consi­derând că nu administrează destul de bine Ucraina şi menţin starea de război. Pe de altă parte, atunci când au început conflictele militare, Ucraina nu avea ar­ma­tă. Nu era instruită pentru război. Nici astăzi, ti­nerii mobilizaţi nu sunt instruiţi, de aceea au murit atât de mulţi. Abia de acum înainte există speranţe să fie pre­gătiţi de americani. Pe de altă parte, Ucraina nu are armamentul Rusiei, are exclusiv dotări de tip sovietic. Numai tancurile ruseşti care treceau graniţa în Donbas sunt mai multe decât numărul total de tancuri ale Ucrainei! Cu alte cuvinte, Ucraina luptă împotriva unui stat militarizat, înarmat până-n dinţi. În privinţa refuzului românilor noştri de a merge la război, pot spune că problema s-a mediatizat ten­den­ţios. Nu numai românii au refuzat, ci şi ucrainenii, ruşii, ungu­rii şi polonezii. Au dat foc ordinelor de mobilizare, au protestat în stradă.

- Şi, totuşi, ştirile televizate lăsau să se înţeleagă că numai românii se opun mobilizării...

- E drept, s-a făcut caz de gestul românilor, deoa­rece episcopul Longhin (părintele Jar de la mânăstirea din Bănceni) şi-a îndemnat, pe bună dreptate, eno­riaşii să nu meargă la război... Dar el s-a pronunţat, în general, împotriva războiului. Pe de altă parte, în regiunea Cernăuţi, mulţi bucovineni au dublă cetă­ţenie, română şi ucraineană, şi spun că ei nu pot mer­ge la luptă, fiind "străini". Deşi teoretic nu e permisă cetăţenia dublă, mulţi minoritari o au, atât români, cât şi unguri sau polonezi. În ce mă priveşte, eu cred că războiul va mai dura. Ne gândim cu groază la mo­men­tul în care s-ar putea declara starea de război, când vor fi închise frontierele şi atunci va fi un ma­sacru.

- Cum se vede politica Moscovei din nordul Bucovinei?

- Aşa cum se vede ca şi de la Kiev sau de la Bruxelles: ca o mare minciună. La Moscova se minte foar­te mult. Ascultându-i pe Lavrov şi Putin, ni se fa­ce părul măciucă; minciunile lor sunt revoltătoare, ade­vărate arme de distrugere în masă şi de desta­bi­lizare a situaţiei social-politice şi economice în Ucrai­na. Tragedia este că multe state europene îi cred. Putin numeşte conducerea de la Kiev ca fiind o huntă, ceea ce nu e adevărat, au fost aleşi în alegeri corecte, au toată legitimitatea. Rusia a semnat alături de Ucrai­na, SUA şi Marea Britanie, în decembrie 1994, că va garanta independenţa Ucrainei, cu condiţia renunţării la armamentul nuclear. Astăzi, Ucraina îşi dă seama că a fost minţită, păcălită, deoarece chiar unul dintre statele garante este invadatorul ei de la răsărit. Min­ciuna Rusiei a fost uriaşă. Trezit din hibernarea postsovietică, "Ursul" de la răsărit caută să iasă la lumină, la gurile Dunării, acolo unde i-a lăsat prin testament ţarul Petru să ajungă.

"Te duci să te faci profesor de limba română şi dai examen în ucraineană!"

- Vă rog să ne vorbiţi despre dreptul la învăţă­mânt al românilor din Ucraina. În ce măsură cores­punde acesta standardelor europene?

- În momentul de faţă, părinţii români au ajuns să-şi trimită copiii la şcoli ucrainene. Limba română, deşi este una dintre limbile oficiale ale UE, nu are nici o perspectivă în Ucraina. Dacă termină şcoli româ­neşti, elevii nu vor avea acces în învăţământul supe­rior, care este în limba ucraineană. De ce se întâmplă astfel? Am identificat mai multe cauze, cea principală este că profesorii care au predat până în prezent cu­noş­teau bine limba maternă, româna (zisă "mol­dovenească"), dar ei au murit sau sunt foarte bătrâni. Generaţia nouă de profesori şi învăţători români a fost instruită la Universitatea din Cernăuţi, în limba ucraineană. Cu studiul istoriei, drama e şi mai mare. Viitorilor profesori de istorie nu li se predă istoria ro­mânilor. După acordul dintre ministerele învăţă­mântului de la Kiev şi Bucureşti, din 1997, s-a accep­tat, ca o mare concesie, ca un număr de români să fie admişi în universitate la fiecare specializare "cu pre­darea în limba română". Dar nu li s-a predat nimic în limba română, nici măcar... limba română! Aceşti dascăli nu cunosc terminologia la fizică, la mate­ma­tică, la geografie, la biologie sau la istorie. Nu cunosc numele localităţilor sau ale domnitorilor români! La lecţii se folosesc ambele manuale, cele în limba ro­mâ­­nă, dar şi cele în limba ucraineană, şi se pierde foarte mult timp cu traducerea termenilor. Aşa se ajun­ge ca elevii să fie foate slab instruiţi. Mi se adre­sează părinţii din ultima clasă: "Doamnă pro­fe­soară, găsiţi-mi un meditator, care să-mi pregătească copilul la limba ucraineană...". Mai ales că, la universitate, admiterea se face în ucraineană. Chiar şi la Catedra de Română, atât de la universitate, cât şi de la colegiu, examenele de admitere se susţin nu la limba română, ci la limba ucraineană! Te duci să te faci învăţător sau profesor de limba română, dar dai examenele în şi la limba ucraineană! Nu e absurd?

"Deşi sunt mult mai puţini decât românii, ungurii din Ucraina au şcoli în limba maghiară. Ei cum pot?"

- Cum s-ar putea ieşi din această situaţie abe­ran­tă?

- Luând exemplul ungurilor din Transcarpatia. Deşi sunt mult mai puţini decât românii, ungurii din Ucraina au şcoli în limba maghiară. Ei cum pot? Ei au la Ujgorod o facultate pedagogică, cu predare în lim­ba maghiară. La Mukacevo, au un institut pedagogic cu predare în limba maghiară. Cum se poate aşa ceva? Ungurii ucraineni sunt ajutaţi de guvernul de la Buda­pes­ta, pe când noi nu suntem ajutaţi de guvernul de la Bucureşti. Cum sunt ajutaţi? Salariile profe­sorilor se plătesc de la Budapesta. Încă din perioada URSS a existat un acord între Budapesta şi Moscova, potrivit căruia, la Ujgorod, a fost înfiinţat Institutul de Ungarologie. Acest institut funcţionează până astăzi, deci există şi un suport ştiinţific serios. La Cer­năuţi, unde este cea mai mare comunitate de români, nu există aşa ceva. Am cerut în repetate rânduri să avem şi noi un institut de românologie, să avem grupe cu predare în limba română, să avem o facultate în limba română, dar Ucraina e surdă. La o discuţie cu guvernatorul regiunii Cernăuţi, d-l Fisciuc, am repetat doleanţele noastre referitoare la învăţământ. Am primit un răspuns nemulţumitor, că mai poate supli­menta cu două materii, în cadrul Catedrei de Filologie Română şi Clasică, dar nu e de ajuns. Toate materiile trebuie predate în română, ca să poţi pretinde că eşti pro­fesor la secţia română! Părinţii ar avea o pers­pectivă, şi-ar da copiii la studiile potrivite cu talentul şi pasiunea lor. Nu întâmplător, din această cauză, în ultimii 20 de ani, numărul şcolilor cu predare în limba română a scăzut de la 86 la 66, iar numărul studenţilor de la Catedra de Filologie Română şi Clasică a Uni­versităţii din Cernăuţi a scăzut de la 150 la 58.

- Să lansăm o provocare guvernului de la Bucu­reşti: câte salarii ar trebui să plătească Ministerul Edu­caţiei, ca să acopere necesarul de personal al unei facultăţi pedagogice în limba română la Cer­năuţi?

- Nu pot spune o cifră concretă. Cred că în jur de 100 de salarii, profesori şi corp tehnic la un loc. Şi ca să revenim la modelul ungar, maghiarii au mai dat o lovitură, au introdus un obiect intitulat "Istoria Maghiarilor în contextul Uniunii Europene". Şi noi am putea să avem o astfel de disciplină, întrucât isto­ria românilor este ignorată în Ucraina. La Facultatea de Istorie de la Cernăuţi, istoria românilor nu se predă nici în cadrul cursului de Istorie Sud-Est Europeană, de parcă n-ar exista şi România în sud-estul Europei... Din păcate, oriunde am vorbit în România pe această temă, toţi interlocutorii noştri au fost sceptici, nu cred că s-ar putea deschide şi întreţine o facultate româ­neas­că la Cernăuţi. Nici măcar un institut cultural ro­mânesc, aşa cum există în atâtea ţări, nu a fost des­chis. Despre acest institut (expediat de autorităţile ucrai­nene, la nivel de intenţii, tocmai la Kiev, unde nu sunt români băştinaşi în număr semnificativ), se vorbeşte de mult timp, dar fără rezultate concrete. Singura concluzie este că Ucraina ne consideră, pe noi, pe români, puternici şi periculoşi.

- Totuşi, un Centru cultural românesc s-a des­chis zilele trecute la Cernăuţi. Nu este o ştire pozi­tivă?

- Într-adevăr, în ziua de 10 mai, zi importantă în istoria românilor, a fost inaugurat, din iniţiativa şi cu sprijinul financiar al unor vrednici români, Centrul Cultural Român "Eudoxiu Hurmuzachi", chiar în centrul oraşului, pe fosta stradă Domnească. Este un vis al românilor din Cernăuţi. Festivităţile au început cu o paradă a portului naţional românesc şi a or­ches­tre­lor de muzică populară din localităţile româneşti. Dar Centrul nu a apărut din grija autorităţilor ucrai­nene sau a celor din Bucureşti, ci ca urmare a efor­tu­lui unor intelectuali cernăuţeni, printre care locul de frunte îl ocupă juristul Eugen Patraş, vicepreşedinte şi contribuitor esenţial la organizarea centrului, şi acad. Vasile Tărâţeanu (preşedinte). Sute de români din nordul Bucovinei, oaspeţi din România şi Repu­blica Moldova au participat la această sublimă sărbă­toare, care a devenit un eveniment istoric în viaţa noastră culturală. După parada portului, un sobor de preoţi a binecuvântat noua instituţie, în incinta căreia vor funcţiona departamente de cultură şi învăţământ, o librărie de carte românească şi Cafeneaua literară "Bucureşti".