Dr. ALEXANDRINA CERNOV - "În privința românilor din Ucraina, Bucureștiul ar trebui să urmeze modelul maghiar"

Membru de Onoare al Academiei Române, redactor șef al revistei "Glasul Bucovinei" din Cernăuți

Ca români, am ajuns aproape în situația de a-i ruga pe ucraineni să ne accepte ca prie­teni. După sfidările adresate României în anii trecuți, când președinții și guvernele de la Kiev, în frunte cu Victor Iuscenko, au ordonat dragarea ca­nalului Bîstroe, amenințând ecosistemul Deltei Du­nării, și când multe școli românești au fost închise sau transformate în școli mixte, româno-ucrainene, țara vecină pare a nu ne iubi nici în ziua de azi, în ciuda sprijinului fățiș și constant pe care i l-am acordat în conflictul cu Rusia. În loc să ne trateze cu respect și să le dea celor 500.000 de băștinași români măcar drep­turile pe care le au ucrainenii din România, draga de Ucraină pune frână pe cât se poate, încercând să elimine, pas cu pas, românitatea aflată acolo pe teritoriile sale străvechi. Ești român din Cernăuți sau Bahrinești sau Herța și studiezi la Iași sau la București (pentru că în Ucraina nu ai unde studia în limba lui Eminescu)? E riscul tău, deoarece în Ucraina nu se re­cunosc diplomele românești! Dr. Alexandrina Cer­nov, membru de onoare al Academiei Române, ne vorbește cu tristețe despre învățământul românesc din Nordul Bucovinei. Din relatările domniei sale rezultă un proiect de țară cu adevărat de neînțeles.

"Nu numai românii au refuzat să meargă la război contra Rusiei, ci și ucrainenii, rușii, ungurii și polonezii"

- Mai multe familii de țărani români din Ucrai­na s-au opus mobilizării cerute de guvernanți, re­fuzând să-și trimită tineretul la moarte. Cum s-au văzut de la Cernăuți aceste proteste?

- Războiul se duce în Donbas, în partea de răsărit a Ucrainei, la peste 1000 de kilometri de Cernăuți. Îl resimțim, totuși, prin mobilizările care se fac... Sunt sate, cum e Cernauca, moșia familiei Hurmuzaki, unde n-au mai rămas bărbați, decât bătrânii și copiii. Restul sunt plecați, dar nu la război; majoritatea au emigrat în Europa, grație cetățeniei române. În felul acesta, din punct de vedere demografic, resimțim o povară foarte mare. Am rămas puțini și săraci. Fostul președinte Ianukovici a lăsat haznaua țării goală. În felul acesta, pentru a supraviețui, s-au ridicat prețurile aproape cosmic, în timp ce pensiile și salariile bu­getarilor au rămas mizerabile. Populația este foarte revoltată. Români și ucraineni la un loc. Se ridică împotriva președintelui și a premierului țării, consi­derând că nu administrează destul de bine Ucraina și mențin starea de război. Pe de altă parte, atunci când au început conflictele militare, Ucraina nu avea ar­ma­tă. Nu era instruită pentru război. Nici astăzi, ti­nerii mobilizați nu sunt instruiți, de aceea au murit atât de mulți. Abia de acum înainte există speranțe să fie pre­gătiți de americani. Pe de altă parte, Ucraina nu are armamentul Rusiei, are exclusiv dotări de tip sovietic. Numai tancurile rusești care treceau granița în Donbas sunt mai multe decât numărul total de tancuri ale Ucrainei! Cu alte cuvinte, Ucraina luptă împotriva unui stat militarizat, înarmat până-n dinți. În privința refuzului românilor noștri de a merge la război, pot spune că problema s-a mediatizat ten­den­țios. Nu numai românii au refuzat, ci și ucrainenii, rușii, ungu­rii și polonezii. Au dat foc ordinelor de mobilizare, au protestat în stradă.

- Și, totuși, știrile televizate lăsau să se înțeleagă că numai românii se opun mobilizării...

- E drept, s-a făcut caz de gestul românilor, deoa­rece episcopul Longhin (părintele Jar de la mânăstirea din Bănceni) și-a îndemnat, pe bună dreptate, eno­riașii să nu meargă la război... Dar el s-a pronunțat, în general, împotriva războiului. Pe de altă parte, în regiunea Cernăuți, mulți bucovineni au dublă cetă­țenie, română și ucraineană, și spun că ei nu pot mer­ge la luptă, fiind "străini". Deși teoretic nu e permisă cetățenia dublă, mulți minoritari o au, atât români, cât și unguri sau polonezi. În ce mă privește, eu cred că războiul va mai dura. Ne gândim cu groază la mo­men­tul în care s-ar putea declara starea de război, când vor fi închise frontierele și atunci va fi un ma­sacru.

- Cum se vede politica Moscovei din nordul Bucovinei?

- Așa cum se vede ca și de la Kiev sau de la Bruxelles: ca o mare minciună. La Moscova se minte foar­te mult. Ascultându-i pe Lavrov și Putin, ni se fa­ce părul măciucă; minciunile lor sunt revoltătoare, ade­vărate arme de distrugere în masă și de desta­bi­lizare a situației social-politice și economice în Ucrai­na. Tragedia este că multe state europene îi cred. Putin numește conducerea de la Kiev ca fiind o huntă, ceea ce nu e adevărat, au fost aleși în alegeri corecte, au toată legitimitatea. Rusia a semnat alături de Ucrai­na, SUA și Marea Britanie, în decembrie 1994, că va garanta independența Ucrainei, cu condiția renunțării la armamentul nuclear. Astăzi, Ucraina își dă seama că a fost mințită, păcălită, deoarece chiar unul dintre statele garante este invadatorul ei de la răsărit. Min­ciuna Rusiei a fost uriașă. Trezit din hibernarea postsovietică, "Ursul" de la răsărit caută să iasă la lumină, la gurile Dunării, acolo unde i-a lăsat prin testament țarul Petru să ajungă.

"Te duci să te faci profesor de limba română și dai examen în ucraineană!"

- Vă rog să ne vorbiți despre dreptul la învăță­mânt al românilor din Ucraina. În ce măsură cores­punde acesta standardelor europene?

- În momentul de față, părinții români au ajuns să-și trimită copiii la școli ucrainene. Limba română, deși este una dintre limbile oficiale ale UE, nu are nici o perspectivă în Ucraina. Dacă termină școli româ­nești, elevii nu vor avea acces în învățământul supe­rior, care este în limba ucraineană. De ce se întâmplă astfel? Am identificat mai multe cauze, cea principală este că profesorii care au predat până în prezent cu­noș­teau bine limba maternă, româna (zisă "mol­dovenească"), dar ei au murit sau sunt foarte bătrâni. Generația nouă de profesori și învățători români a fost instruită la Universitatea din Cernăuți, în limba ucraineană. Cu studiul istoriei, drama e și mai mare. Viitorilor profesori de istorie nu li se predă istoria ro­mânilor. După acordul dintre ministerele învăță­mântului de la Kiev și București, din 1997, s-a accep­tat, ca o mare concesie, ca un număr de români să fie admiși în universitate la fiecare specializare "cu pre­darea în limba română". Dar nu li s-a predat nimic în limba română, nici măcar... limba română! Acești dascăli nu cunosc terminologia la fizică, la mate­ma­tică, la geografie, la biologie sau la istorie. Nu cunosc numele localităților sau ale domnitorilor români! La lecții se folosesc ambele manuale, cele în limba ro­mâ­­nă, dar și cele în limba ucraineană, și se pierde foarte mult timp cu traducerea termenilor. Așa se ajun­ge ca elevii să fie foate slab instruiți. Mi se adre­sează părinții din ultima clasă: "Doamnă pro­fe­soară, găsiți-mi un meditator, care să-mi pregătească copilul la limba ucraineană...". Mai ales că, la universitate, admiterea se face în ucraineană. Chiar și la Catedra de Română, atât de la universitate, cât și de la colegiu, examenele de admitere se susțin nu la limba română, ci la limba ucraineană! Te duci să te faci învățător sau profesor de limba română, dar dai examenele în și la limba ucraineană! Nu e absurd?

"Deși sunt mult mai puțini decât românii, ungurii din Ucraina au școli în limba maghiară. Ei cum pot?"

- Cum s-ar putea ieși din această situație abe­ran­tă?

- Luând exemplul ungurilor din Transcarpatia. Deși sunt mult mai puțini decât românii, ungurii din Ucraina au școli în limba maghiară. Ei cum pot? Ei au la Ujgorod o facultate pedagogică, cu predare în lim­ba maghiară. La Mukacevo, au un institut pedagogic cu predare în limba maghiară. Cum se poate așa ceva? Ungurii ucraineni sunt ajutați de guvernul de la Buda­pes­ta, pe când noi nu suntem ajutați de guvernul de la București. Cum sunt ajutați? Salariile profe­sorilor se plătesc de la Budapesta. Încă din perioada URSS a existat un acord între Budapesta și Moscova, potrivit căruia, la Ujgorod, a fost înființat Institutul de Ungarologie. Acest institut funcționează până astăzi, deci există și un suport științific serios. La Cer­năuți, unde este cea mai mare comunitate de români, nu există așa ceva. Am cerut în repetate rânduri să avem și noi un institut de românologie, să avem grupe cu predare în limba română, să avem o facultate în limba română, dar Ucraina e surdă. La o discuție cu guvernatorul regiunii Cernăuți, d-l Fisciuc, am repetat doleanțele noastre referitoare la învățământ. Am primit un răspuns nemulțumitor, că mai poate supli­menta cu două materii, în cadrul Catedrei de Filologie Română și Clasică, dar nu e de ajuns. Toate materiile trebuie predate în română, ca să poți pretinde că ești pro­fesor la secția română! Părinții ar avea o pers­pectivă, și-ar da copiii la studiile potrivite cu talentul și pasiunea lor. Nu întâmplător, din această cauză, în ultimii 20 de ani, numărul școlilor cu predare în limba română a scăzut de la 86 la 66, iar numărul studenților de la Catedra de Filologie Română și Clasică a Uni­versității din Cernăuți a scăzut de la 150 la 58.

- Să lansăm o provocare guvernului de la Bucu­rești: câte salarii ar trebui să plătească Ministerul Edu­cației, ca să acopere necesarul de personal al unei facultăți pedagogice în limba română la Cer­năuți?

- Nu pot spune o cifră concretă. Cred că în jur de 100 de salarii, profesori și corp tehnic la un loc. Și ca să revenim la modelul ungar, maghiarii au mai dat o lovitură, au introdus un obiect intitulat "Istoria Maghiarilor în contextul Uniunii Europene". Și noi am putea să avem o astfel de disciplină, întrucât isto­ria românilor este ignorată în Ucraina. La Facultatea de Istorie de la Cernăuți, istoria românilor nu se predă nici în cadrul cursului de Istorie Sud-Est Europeană, de parcă n-ar exista și România în sud-estul Europei... Din păcate, oriunde am vorbit în România pe această temă, toți interlocutorii noștri au fost sceptici, nu cred că s-ar putea deschide și întreține o facultate româ­neas­că la Cernăuți. Nici măcar un institut cultural ro­mânesc, așa cum există în atâtea țări, nu a fost des­chis. Despre acest institut (expediat de autoritățile ucrai­nene, la nivel de intenții, tocmai la Kiev, unde nu sunt români băștinași în număr semnificativ), se vorbește de mult timp, dar fără rezultate concrete. Singura concluzie este că Ucraina ne consideră, pe noi, pe români, puternici și periculoși.

- Totuși, un Centru cultural românesc s-a des­chis zilele trecute la Cernăuți. Nu este o știre pozi­tivă?

- Într-adevăr, în ziua de 10 mai, zi importantă în istoria românilor, a fost inaugurat, din inițiativa și cu sprijinul financiar al unor vrednici români, Centrul Cultural Român "Eudoxiu Hurmuzachi", chiar în centrul orașului, pe fosta stradă Domnească. Este un vis al românilor din Cernăuți. Festivitățile au început cu o paradă a portului național românesc și a or­ches­tre­lor de muzică populară din localitățile românești. Dar Centrul nu a apărut din grija autorităților ucrai­nene sau a celor din București, ci ca urmare a efor­tu­lui unor intelectuali cernăuțeni, printre care locul de frunte îl ocupă juristul Eugen Patraș, vicepreședinte și contribuitor esențial la organizarea centrului, și acad. Vasile Tărâțeanu (președinte). Sute de români din nordul Bucovinei, oaspeți din România și Repu­blica Moldova au participat la această sublimă sărbă­toare, care a devenit un eveniment istoric în viața noastră culturală. După parada portului, un sobor de preoți a binecuvântat noua instituție, în incinta căreia vor funcționa departamente de cultură și învățământ, o librărie de carte românească și Cafeneaua literară "București".