NICOLAE MANIU - "Am nevoie mai mult ca oricând de linişte şi de prieteni"

De vorbă cu pictorul NICOLAE MANIU, despre întoarcerea acasă, în România

De abia aşteptam să-l revăd pe Nicolae Ma­niu, după întâlnirea şi interviul nostru din "Formula AS" de anul trecut. Şi prilejul mi s-a ivit la cea de a doua ediţie a marelui Târg in­ter­naţional de artă de la Bucureşti. Ne-am întâlnit şi-am vorbit, în spaţiul incitant şi necon­ven­ţional al ex­poziţiei, ridicat, a­proa­pe peste noapte, în clădirea fru­moasă, cândva, a "Ciclopului" din centrul Capitalei. În spatele nostru, tronau tablourile de un farmec in­tens şi straniu, ale maestrului. Un farmec ce se pre­lungea, parcă, în fiinţa lui de gentleman ardelean, cu privirea grea şi uşor tristă. Acum, însă, ochii pictorului păreau zâm­bi­tori şi am îndrăznit să-i propun un in­­ter­viu mai aparte, despre magia atin­gerilor sufleteşti. Nu doar tru­pul, ci şi inima noastră reac­ţio­nează la mângâieri. Iar întoarcerea acasă, în ţară, după ani de pere­gri­nări pe­tre­cuţi departe de ea, este, cu si­gu­ranţă, o îmbrăţişare, o întoarcere la marile iubiri ale tinereţii. "Mai există ele, ma­estre?", am întrebat. "Ştiu eu?", mi-a răspuns cu ae­rul său şi grav, şi hâtru.

"Am părăsit fără regrete Parisul, cartea aia poştală în care trăiam"

- D-le Maniu, v-aţi ţinut de cuvânt. Promisiunea de a vă întoarce în România s-a împlinit. Cum s-a produs regăsirea? După peregrinările ample prin Occident, nu vi se pare ţara o provincie?

- O fac eu capitală! - îşi începe maestrul povestea, cu rostirea lui ardelenească, plăcută. Sigur, au fost cam doi ani - nu de ezitări, ci de rumegat ideea: mă reîntorc, mă repatriez? N-a fost o decizie de azi pe mâine. Trecerea asta a fost pregătită în cinci ani. Încă din 2007, eu veneam foarte des la Cluj şi stăteam uneori câteva săptămâni sau câteva luni, pentru că aveam comenzi de la clujeni, pe care le pictam la Pa­ris. Aşa că a existat un pelerinaj al meu, din Paris la Cluj, de câţiva ani. N-a fost doar un joc, că voi părăsi marele Paris. Şi am avut timp să mă reaclimatizez pe îndelete cu Clujul. Şi să ştiţi că pentru mine nu a fost niciun fel de sinucidere din asta, nici profesională, nici culturală sau de vreun alt soi, când m-am decis să pă­răsesc o mare capitală euro­peană pentru un "oraş provincial", cum i-ar spune unii Clu­jului. Motivele repatrierii mele - multe şi de tot felul - mi-au făcut întoarcerea acasă uşoară. Poate că e greu să-i conving pe unii, dar eu am părăsit fără re­grete Parisul, cartea aia poştală în care trăiam, deşi aveam un apartament cu o privelişte excep­ţio­nală, în plin centrul oraşului. Dar toate imaginile alea le me­morasem suficient, după 21 de ani acolo. Iar reîn­toarcerea la Cluj a fost presti­gioasă şi glorioasă. Am venit cu o mare expoziţie, cea de anul trecut, din 2014, cea mai mare expoziţie a mea organizată în lume. Despre ea aţi scris şi dvs. în "Formula AS". Tot anul trecut am fost făcut şi cetăţean de onoare al judeţului Cluj, singura decernare de acest fel. A contat şi asta mult, pentru mine. Acuma, vedeţi, am şi o vârstă. Şi am nevoie mai mult ca ori­când de linişte, am nevoie de prieteni. E drept, ceva prieteni am avut eu şi în Paris. I-am avut, dar numai parţial. Parisul e un oraş destul de deci­mător, pentru că prieteniile care se leagă acolo sunt superficiale. Nu ai nevoie obligatoriu de prieteni, dar dacă nu-i ai se sim­te. Şi de la o vârstă, dacă, Doamne fereşte, ţi se mai în­tâmplă ceva, credeţi că vine cineva, în Paris, să-ţi dea un pahar cu apă sau să te ajute să cobori scările apar­tamentului tău? Nici pomeneală! Pe când aici, la Cluj, sunt înconjurat de oameni prie­tenoşi, oameni cu bucuria şi voluptatea comunicării. Iar asta îmi creează un confort interior tihnit. Pe urmă, al doilea motiv al repatrierii mele a fost că mi s-a pus la dispoziţie o casă cu grădină, o vilă superbă, sub dealul de la Belvedere, într-unul din cartierele de lux ale Clujului, deşi nu ăsta a fost pentru mine punctul de atracţie decisiv. Aş fi putut găsi şi singur ceva să în­chiriez, la preţurile din România, mult mai accesibile faţă de Paris. Alt motiv al întoarcerii şi al readaptării mele uşoare la Cluj este că aici sunt oameni care-mi vor tablourile. N-am venit în gol. În ultimii ani, nu mai livrasem tablouri la "Ope­ra Gallery", galeria pa­ri­ziană prin care m-am impus ca pictor în lume. Aveam în Cluj (mai puţin în Bucureşti), o clientelă sigură. Tablourile erau coman­date, executate şi plătite la Cluj. Varianta ideală pentru orice artist: să nu lu­crezi în aşteptare. Trăiam deja la Paris cu banii de la Cluj. O realitate cam aberantă. Şi nici nu mă mai in­teresa Parisul. Îl văzusem, îl con­su­ma­sem. Şi la sfâr­şitul lui 2014, m-am dus, am îm­pachetat şi, în 20 de­cembrie, m-am aşezat definitiv în Cluj. Mi-am li­chidat la Paris apartamentul şi mi-am adus tot ar­se­nalul. Nu mare lucru: cărţi şi ustensile pentru pictură.

"Orice om are nevoie de vorbe tandre, schimbate tihnit. Asta găsesc la Cluj"

- Aţi regăsit la Cluj ceva din oraşul adolescenţei dvs.? Vă puteţi identifica în priveliştea lui de azi?

- Peisajul se mai schimbă. Dar mie întotdeauna mi-a plăcut Clujul. În Bucureşti nu aş putea locui. Este un oraş mult prea mare. Clujul e un orăşel foarte plăcut şi calm, ajungi repede în centru, te întâlneşti pe stradă cu martorii vieţii tale, unii au mai pălit, alţii te salută, te recunosc taximetriştii... Clujul este un oraş foarte animat, pentru că are 120 de mii de studenţi. Ei sunt averea Clujului, cea care îi dă culoare şi viaţă. Şi tocmai de culoarea asta plină de viaţă şi de blândeţe am eu nevoie şi-mi cade bine. Ce-i lipseşte Clujului? Nu are o galerie de artă. Clujul, capitală europeană a tineretului şi care candidează pentru onoarea de a fi Capitala culturală europeană în 2020, nu are o sală de expoziţie în centru şi nici muzeu de artă contem­po­rană. Iar Muzeul din centrul Clujului are nu mai puţin de 16 mii de opere de artă ţinute în depozit, că n-au unde să le expună. Am şi eu cinci tablouri acolo. Stau într-o pivniţă. Şi am vorbit cu oameni din aceştia cu bani: "De ce nu faceţi ceva ca în America, domnilor, unde muzeele sunt de stat şi numele celor care le-au clădit sunt imortalizate pe o plăcuţă?". Nu există interes.

- Să ne întoarcem la Clujul văzut cu ochii unui vechi clujean...

- Locurile copilăriei şi tinereţii s-au mai estompat în amintirea mea. Dar dacă merg în împrejurimile Clujului, tot le mai găsesc. Le redescopăr, cu o uimire încărcată de nostalgie şi graţie. Aproape neschimbate, acolo, la nici douăzeci de minute de oraş, sunt dea­lu­rile şi peisajele care au animat pictura mea din perioa­da românească. Pictura tinereţii mele.

- Faceţi incursiuni în Ardeal? Există locuri de încărcat sufletul? Privelişti rămase ca în amintiri?

- Am făcut nişte trasee pornind de la Cluj, prin Bistriţa şi Maramureş, spre Oaş. Le ştiam de mult şi am constatat că nu le uitasem. Erau atâta verdeaţă şi pă­dure acolo, că te copleşeau cu liniştea lor. Seara, stă­team pe iarbă, prin locuri nelocuite, şi priveam ca­sele îndepărtate, vechi şi frumoase. Unde mai găseşti asemenea bucurii sufleteşti? Cât despre Cluj, centrul vechi al oraşului e frumos, nu doar pentru priveliştea lui. E altceva acolo, care mă atrage şi mă fascinează. Sunt oamenii. Stai pe terasă, vin, te salută, vorbesc, acolo am făcut toate contactele cu cei cu care m-am cu­noscut, mai ales cei care au fost cumpărători, colec­ţionari. Şi mai am şi o deviză. Deviza mea este că cine nu trece prin centru riscă să moară anonim. Acolo cunoşti atâta lume, şi din alte generaţii, şi ei se bucură că stau cu mine, le mai povestesc. Orice om are nevoie de cuvinte tandre, schimbate tihnit. Uitaţi, am să vă mai povestesc ceva. Acum doi ani, toată presa şi tele­vi­ziunea franceză a scos la lumină un flagel uluitor: 16 milioane de francezi nu vorbesc decât de două ori pe an cu altă fiinţă omenească! Sunt nenumăraţi vecini care nu se cunosc şi nu-şi vorbesc, sunt părinţi care nu-şi mai pot suna copiii de ani de zile. Însingurarea asta am simţit-o şi eu la Paris, pe pielea mea. Eu, care sunt un mare comunicativ. Aşa că nu mi-a mai ajuns libertatea de acolo. E ucigătoare!

"Ţara şi poporul ăsta au o energie aparte"

- V-aţi regăsit, la Cluj, vechii prieteni? V-aţi făcut alţii noi?

- Vechii mei prieteni nu prea ies în târg, nu-i văd. Dar mi-am făcut prieteni noi, şi nu puţini! Sunt oameni mai tineri ca mine, ne întâlnim la tot soiul de ocazii deosebite.

- Bag sama, sunteţi tratat ca un împărat în noul dvs. fief de la Cluj...

- Sunt tratat ca un "proletar deghizat în împărat". Aşa cum e plăcut şi firesc.

- Vă simţiţi întărit de întoarcerea acasă?Nu vă mai bântuie dorul de alte lumi?

- Mă simt excepţional aici, acasă, în ţara mea. Nemaivorbind de publicitatea de care am avut parte în România, cu evenimente şi interviuri. Dar eram sigur că aşa va fi.

- Vorbeaţi de indiferenţa franceză. Oare lumea României este la fel de fierbinte ca atunci când aţi părăsit-o? Mai sunt oamenii atât de deschişi, de sentimentali?

- Ei, prin anii 70-80, eram toţi tineri şi eram pri­eteni, indiferent de vârstă. Toţi eram bine şi, în general, eram nivelaţi. Dacă aveai un apartament, nu mai visai altceva. După '90, unii au făcut nişte averi colosale, în nici cinci ani. În Occident, nu poţi ajunge aşa repede, la aşa sume, de zeci sau sute de milioane de euro. Dar eu cred că ţara şi poporul ăsta au o ener­gie aparte. Şi n-o spun din patriotism, doar fac o com­pa­raţie cu ce e în Vest. Ştim să admirăm, să ne bucu­răm, să avem curiozităţi, avem o inteligenţă nativă care se vede în tot ce se întâmplă aici. Sigur, sunt încă mulţi oameni care suferă, dar, totuşi, văd că treburile merg înainte. Maşinile circulă, deşi benzina e la fel de scumpă ca şi dincolo, se construiesc case; satele au în­florit. E impresionant. Dacă e să vorbesc de căldura relaţiilor omeneşti de azi, cred că e aproape la fel ca îna­inte, aşa o simt eu. Desigur, cine se apropie de mine o face şi pentru numele meu şi pentru toată reputaţia şi pictura mea. Dar şi pentru că sunt un tip cu umor, am textele mele, poveşti de pe unde am umblat. Aşa că prieteniile funcţionează din plin. Sunt oameni care mă invită, au plăcerea să mă vadă. Iar prietenii mei sunt foarte diferiţi. Începând cu categoria asta, de sus de tot, pe urmă sunt cei de mijloc, dar şi profesori. Eu sunt un liant de excepţie al acestor categorii de oameni. Şi totdeauna aşa a fost. Casa mea a fost mereu deschisă şi până am ple­cat din România, în 1983. Toată lumea venea la mine, dădeam de băut, de mâncat. Şi la Paris era tot aşa. Cineva îmi spune acum că am pus­tiit Parisul după ce-am plecat, nu mai au unde să se întâlnească, eu eram disponibil, n-aveam orar. Veneau la mine şi stăteam, până uitam de noi, la poveşti. Acum, în Cluj e la fel.

"Dacă România are un capital colosal, acela ar fi femeile"

- Se spune că întoarcerea acasă este mai lină dacă există şi o iubire. Împlinirile su­fle­teşti au nevoie şi de îmbrăţişări...

- Iubirea şi femeile nu au nici o legătură, în cazul meu, cu readaptarea acasă! Şi nici cu muzele... Sigur, în istoria artelor, sunt pictori uriaşi, ca Rembrandt sau Rubens, care şi-au pictat marile iubiri. Tot ce vă pot spune despre mine este că mi s-a prezis că, odată întors acasă, voi întâlni pe cineva. Şi nu zic că nu-s în căutare sau în aş­teptare. Vom vedea.

- Cu atâtea clujence frumoase, n-aş zice că aş­tep­tarea este prea grea. Ia foc Clujul, când trec pe drum...

- Ăsta-i cu ade­vă­rat un fenomen! Dacă are Ro­mânia un capi­tal co­lo­sal, nu eco­no­mic, aces­ta îl for­mea­ză fe­me­ile ei. Ele sunt o zes­tre genetică a ţă­rii, de mare forţă şi gin­găşie. Iar pentru bărbaţii ro­mâni, este un privilegiu că au a­ceastă stră­lu­citoare ofertă erotică şi senti­men­tală, pe toate dru­mu­rile. Pentru că în Franţa, femeile sunt urâ­te, în Luxembourg şi în Anglia, la fel, şi cam peste tot în Oc­cident. Şi pentru asta, ti­nerii de acolo au pro­ble­me so­ciale mari. Nu au cum, nu pot cu­noaşte o fată atrăgă­toare şi deosebită. Ima­ginaţi-vă, de pildă, că anul acesta, or să fie în China 30 de mi­lioane de bărbaţi de 18 ani. N-au nici o şansă să-şi gă­sească toţi par­teneră! Iar la noi, sunt mai mul­te femei decât băr­baţi. Şi vorba unui francez: "În România, şi alea urâte sunt fru­moase".

- Maestre Maniu, revenind la tema inter­viului nostru, credeţi că există şi o magie a atingerii sufleteşti, că avem nevoie de tandreţe şi de emoţie pentru ca să fim fericiţi?

- Prima şi ultima dorinţă a unei fiinţe omeneşti, femeie sau bărbat, este să-şi găsească pe cineva cu care să consoneze şi sufleteşte. E bine să fim com­petitivi şi cuceritori, dar sufletul trebuie implicat şi el în joc. Din păcate, în libertinajul care se manifestă peste tot în lumea de azi, este greu să găseşti pe cineva şi să-lpăstrezi. Iar în România e şi mai greu, din cauza ofertei colosale de femei frumoase.

- Care este starea dvs. sufletească de acum? Sunteţi mai fericit decât înainte?V-aţi aflat liniştea?

- Aş spune că prin tot ce am trăit de-a lungul vieţii, chiar şi cu această revenire a mea, cuvântul fericire trebuie scos din dicţionar. Fericirea e o stare de scurtă durată. Ceea ce simt eu acum este o stare de linişte. O linişte care, paradoxal, îmi permite să contemplu cu detaşare absurditatea existenţei umane. Pentru că, după 50-60 de ani, în­cepi să constaţi că viaţa e o absur­ditate. Eu am pornit de pe o poziţie în care chiar am fost privilegiat, am pictat, am fost adulat şi omagiat. Până a venit tunetul celor 70 de ani. Şi te întrebi: de aici în­colo, încotro? Ce motive mai ai să mergi înainte? Eu sunt un norocos. Pe mine mă salvează pictura. Prin ea mi-am câştigat un fel de imortalitate, chiar dacă de aici încolo problema su­pra­­vieţuirii devine, şi ea, re­ală. Lucrez în grădina mea, de la poalele dealului Belvedere, fermecat de pomi. Trăiesc într-un loc cu un magnetism special, paradisiac.