NICOLAE MANIU - "Am nevoie mai mult ca oricând de liniște și de prieteni"

De vorbă cu pictorul NICOLAE MANIU, despre întoarcerea acasă, în România

De abia așteptam să-l revăd pe Nicolae Ma­niu, după întâlnirea și interviul nostru din "Formula AS" de anul trecut. Și prilejul mi s-a ivit la cea de a doua ediție a marelui Târg in­ter­național de artă de la București. Ne-am întâlnit și-am vorbit, în spațiul incitant și necon­ven­țional al ex­poziției, ridicat, a­proa­pe peste noapte, în clădirea fru­moasă, cândva, a "Ciclopului" din centrul Capitalei. În spatele nostru, tronau tablourile de un farmec in­tens și straniu, ale maestrului. Un farmec ce se pre­lungea, parcă, în ființa lui de gentleman ardelean, cu privirea grea și ușor tristă. Acum, însă, ochii pictorului păreau zâm­bi­tori și am îndrăznit să-i propun un in­­ter­viu mai aparte, despre magia atin­gerilor sufletești. Nu doar tru­pul, ci și inima noastră reac­țio­nează la mângâieri. Iar întoarcerea acasă, în țară, după ani de pere­gri­nări pe­tre­cuți departe de ea, este, cu si­gu­ranță, o îmbrățișare, o întoarcere la marile iubiri ale tinereții. "Mai există ele, ma­estre?", am întrebat. "Știu eu?", mi-a răspuns cu ae­rul său și grav, și hâtru.

"Am părăsit fără regrete Parisul, cartea aia poștală în care trăiam"

- D-le Maniu, v-ați ținut de cuvânt. Promisiunea de a vă întoarce în România s-a împlinit. Cum s-a produs regăsirea? După peregrinările ample prin Occident, nu vi se pare țara o provincie?

- O fac eu capitală! - își începe maestrul povestea, cu rostirea lui ardelenească, plăcută. Sigur, au fost cam doi ani - nu de ezitări, ci de rumegat ideea: mă reîntorc, mă repatriez? N-a fost o decizie de azi pe mâine. Trecerea asta a fost pregătită în cinci ani. Încă din 2007, eu veneam foarte des la Cluj și stăteam uneori câteva săptămâni sau câteva luni, pentru că aveam comenzi de la clujeni, pe care le pictam la Pa­ris. Așa că a existat un pelerinaj al meu, din Paris la Cluj, de câțiva ani. N-a fost doar un joc, că voi părăsi marele Paris. Și am avut timp să mă reaclimatizez pe îndelete cu Clujul. Și să știți că pentru mine nu a fost niciun fel de sinucidere din asta, nici profesională, nici culturală sau de vreun alt soi, când m-am decis să pă­răsesc o mare capitală euro­peană pentru un "oraș provincial", cum i-ar spune unii Clu­jului. Motivele repatrierii mele - multe și de tot felul - mi-au făcut întoarcerea acasă ușoară. Poate că e greu să-i conving pe unii, dar eu am părăsit fără re­grete Parisul, cartea aia poștală în care trăiam, deși aveam un apartament cu o priveliște excep­țio­nală, în plin centrul orașului. Dar toate imaginile alea le me­morasem suficient, după 21 de ani acolo. Iar reîn­toarcerea la Cluj a fost presti­gioasă și glorioasă. Am venit cu o mare expoziție, cea de anul trecut, din 2014, cea mai mare expoziție a mea organizată în lume. Despre ea ați scris și dvs. în "Formula AS". Tot anul trecut am fost făcut și cetățean de onoare al județului Cluj, singura decernare de acest fel. A contat și asta mult, pentru mine. Acuma, vedeți, am și o vârstă. Și am nevoie mai mult ca ori­când de liniște, am nevoie de prieteni. E drept, ceva prieteni am avut eu și în Paris. I-am avut, dar numai parțial. Parisul e un oraș destul de deci­mător, pentru că prieteniile care se leagă acolo sunt superficiale. Nu ai nevoie obligatoriu de prieteni, dar dacă nu-i ai se sim­te. Și de la o vârstă, dacă, Doamne ferește, ți se mai în­tâmplă ceva, credeți că vine cineva, în Paris, să-ți dea un pahar cu apă sau să te ajute să cobori scările apar­tamentului tău? Nici pomeneală! Pe când aici, la Cluj, sunt înconjurat de oameni prie­tenoși, oameni cu bucuria și voluptatea comunicării. Iar asta îmi creează un confort interior tihnit. Pe urmă, al doilea motiv al repatrierii mele a fost că mi s-a pus la dispoziție o casă cu grădină, o vilă superbă, sub dealul de la Belvedere, într-unul din cartierele de lux ale Clujului, deși nu ăsta a fost pentru mine punctul de atracție decisiv. Aș fi putut găsi și singur ceva să în­chiriez, la prețurile din România, mult mai accesibile față de Paris. Alt motiv al întoarcerii și al readaptării mele ușoare la Cluj este că aici sunt oameni care-mi vor tablourile. N-am venit în gol. În ultimii ani, nu mai livrasem tablouri la "Ope­ra Gallery", galeria pa­ri­ziană prin care m-am impus ca pictor în lume. Aveam în Cluj (mai puțin în București), o clientelă sigură. Tablourile erau coman­date, executate și plătite la Cluj. Varianta ideală pentru orice artist: să nu lu­crezi în așteptare. Trăiam deja la Paris cu banii de la Cluj. O realitate cam aberantă. Și nici nu mă mai in­teresa Parisul. Îl văzusem, îl con­su­ma­sem. Și la sfâr­șitul lui 2014, m-am dus, am îm­pachetat și, în 20 de­cembrie, m-am așezat definitiv în Cluj. Mi-am li­chidat la Paris apartamentul și mi-am adus tot ar­se­nalul. Nu mare lucru: cărți și ustensile pentru pictură.

"Orice om are nevoie de vorbe tandre, schimbate tihnit. Asta găsesc la Cluj"

- Ați regăsit la Cluj ceva din orașul adolescenței dvs.? Vă puteți identifica în priveliștea lui de azi?

- Peisajul se mai schimbă. Dar mie întotdeauna mi-a plăcut Clujul. În București nu aș putea locui. Este un oraș mult prea mare. Clujul e un orășel foarte plăcut și calm, ajungi repede în centru, te întâlnești pe stradă cu martorii vieții tale, unii au mai pălit, alții te salută, te recunosc taximetriștii... Clujul este un oraș foarte animat, pentru că are 120 de mii de studenți. Ei sunt averea Clujului, cea care îi dă culoare și viață. Și tocmai de culoarea asta plină de viață și de blândețe am eu nevoie și-mi cade bine. Ce-i lipsește Clujului? Nu are o galerie de artă. Clujul, capitală europeană a tineretului și care candidează pentru onoarea de a fi Capitala culturală europeană în 2020, nu are o sală de expoziție în centru și nici muzeu de artă contem­po­rană. Iar Muzeul din centrul Clujului are nu mai puțin de 16 mii de opere de artă ținute în depozit, că n-au unde să le expună. Am și eu cinci tablouri acolo. Stau într-o pivniță. Și am vorbit cu oameni din aceștia cu bani: "De ce nu faceți ceva ca în America, domnilor, unde muzeele sunt de stat și numele celor care le-au clădit sunt imortalizate pe o plăcuță?". Nu există interes.

- Să ne întoarcem la Clujul văzut cu ochii unui vechi clujean...

- Locurile copilăriei și tinereții s-au mai estompat în amintirea mea. Dar dacă merg în împrejurimile Clujului, tot le mai găsesc. Le redescopăr, cu o uimire încărcată de nostalgie și grație. Aproape neschimbate, acolo, la nici douăzeci de minute de oraș, sunt dea­lu­rile și peisajele care au animat pictura mea din perioa­da românească. Pictura tinereții mele.

- Faceți incursiuni în Ardeal? Există locuri de încărcat sufletul? Priveliști rămase ca în amintiri?

- Am făcut niște trasee pornind de la Cluj, prin Bistrița și Maramureș, spre Oaș. Le știam de mult și am constatat că nu le uitasem. Erau atâta verdeață și pă­dure acolo, că te copleșeau cu liniștea lor. Seara, stă­team pe iarbă, prin locuri nelocuite, și priveam ca­sele îndepărtate, vechi și frumoase. Unde mai găsești asemenea bucurii sufletești? Cât despre Cluj, centrul vechi al orașului e frumos, nu doar pentru priveliștea lui. E altceva acolo, care mă atrage și mă fascinează. Sunt oamenii. Stai pe terasă, vin, te salută, vorbesc, acolo am făcut toate contactele cu cei cu care m-am cu­noscut, mai ales cei care au fost cumpărători, colec­ționari. Și mai am și o deviză. Deviza mea este că cine nu trece prin centru riscă să moară anonim. Acolo cunoști atâta lume, și din alte generații, și ei se bucură că stau cu mine, le mai povestesc. Orice om are nevoie de cuvinte tandre, schimbate tihnit. Uitați, am să vă mai povestesc ceva. Acum doi ani, toată presa și tele­vi­ziunea franceză a scos la lumină un flagel uluitor: 16 milioane de francezi nu vorbesc decât de două ori pe an cu altă ființă omenească! Sunt nenumărați vecini care nu se cunosc și nu-și vorbesc, sunt părinți care nu-și mai pot suna copiii de ani de zile. Însingurarea asta am simțit-o și eu la Paris, pe pielea mea. Eu, care sunt un mare comunicativ. Așa că nu mi-a mai ajuns libertatea de acolo. E ucigătoare!

"Țara și poporul ăsta au o energie aparte"

- V-ați regăsit, la Cluj, vechii prieteni? V-ați făcut alții noi?

- Vechii mei prieteni nu prea ies în târg, nu-i văd. Dar mi-am făcut prieteni noi, și nu puțini! Sunt oameni mai tineri ca mine, ne întâlnim la tot soiul de ocazii deosebite.

- Bag sama, sunteți tratat ca un împărat în noul dvs. fief de la Cluj...

- Sunt tratat ca un "proletar deghizat în împărat". Așa cum e plăcut și firesc.

- Vă simțiți întărit de întoarcerea acasă?Nu vă mai bântuie dorul de alte lumi?

- Mă simt excepțional aici, acasă, în țara mea. Nemaivorbind de publicitatea de care am avut parte în România, cu evenimente și interviuri. Dar eram sigur că așa va fi.

- Vorbeați de indiferența franceză. Oare lumea României este la fel de fierbinte ca atunci când ați părăsit-o? Mai sunt oamenii atât de deschiși, de sentimentali?

- Ei, prin anii 70-80, eram toți tineri și eram pri­eteni, indiferent de vârstă. Toți eram bine și, în general, eram nivelați. Dacă aveai un apartament, nu mai visai altceva. După '90, unii au făcut niște averi colosale, în nici cinci ani. În Occident, nu poți ajunge așa repede, la așa sume, de zeci sau sute de milioane de euro. Dar eu cred că țara și poporul ăsta au o ener­gie aparte. Și n-o spun din patriotism, doar fac o com­pa­rație cu ce e în Vest. Știm să admirăm, să ne bucu­răm, să avem curiozități, avem o inteligență nativă care se vede în tot ce se întâmplă aici. Sigur, sunt încă mulți oameni care suferă, dar, totuși, văd că treburile merg înainte. Mașinile circulă, deși benzina e la fel de scumpă ca și dincolo, se construiesc case; satele au în­florit. E impresionant. Dacă e să vorbesc de căldura relațiilor omenești de azi, cred că e aproape la fel ca îna­inte, așa o simt eu. Desigur, cine se apropie de mine o face și pentru numele meu și pentru toată reputația și pictura mea. Dar și pentru că sunt un tip cu umor, am textele mele, povești de pe unde am umblat. Așa că prieteniile funcționează din plin. Sunt oameni care mă invită, au plăcerea să mă vadă. Iar prietenii mei sunt foarte diferiți. Începând cu categoria asta, de sus de tot, pe urmă sunt cei de mijloc, dar și profesori. Eu sunt un liant de excepție al acestor categorii de oameni. Și totdeauna așa a fost. Casa mea a fost mereu deschisă și până am ple­cat din România, în 1983. Toată lumea venea la mine, dădeam de băut, de mâncat. Și la Paris era tot așa. Cineva îmi spune acum că am pus­tiit Parisul după ce-am plecat, nu mai au unde să se întâlnească, eu eram disponibil, n-aveam orar. Veneau la mine și stăteam, până uitam de noi, la povești. Acum, în Cluj e la fel.

"Dacă România are un capital colosal, acela ar fi femeile"

- Se spune că întoarcerea acasă este mai lină dacă există și o iubire. Împlinirile su­fle­tești au nevoie și de îmbrățișări...

- Iubirea și femeile nu au nici o legătură, în cazul meu, cu readaptarea acasă! Și nici cu muzele... Sigur, în istoria artelor, sunt pictori uriași, ca Rembrandt sau Rubens, care și-au pictat marile iubiri. Tot ce vă pot spune despre mine este că mi s-a prezis că, odată întors acasă, voi întâlni pe cineva. Și nu zic că nu-s în căutare sau în aș­teptare. Vom vedea.

- Cu atâtea clujence frumoase, n-aș zice că aș­tep­tarea este prea grea. Ia foc Clujul, când trec pe drum...

- Ăsta-i cu ade­vă­rat un fenomen! Dacă are Ro­mânia un capi­tal co­lo­sal, nu eco­no­mic, aces­ta îl for­mea­ză fe­me­ile ei. Ele sunt o zes­tre genetică a ță­rii, de mare forță și gin­gășie. Iar pentru bărbații ro­mâni, este un privilegiu că au a­ceastă stră­lu­citoare ofertă erotică și senti­men­tală, pe toate dru­mu­rile. Pentru că în Franța, femeile sunt urâ­te, în Luxembourg și în Anglia, la fel, și cam peste tot în Oc­cident. Și pentru asta, ti­nerii de acolo au pro­ble­me so­ciale mari. Nu au cum, nu pot cu­noaște o fată atrăgă­toare și deosebită. Ima­ginați-vă, de pildă, că anul acesta, or să fie în China 30 de mi­lioane de bărbați de 18 ani. N-au nici o șansă să-și gă­sească toți par­teneră! Iar la noi, sunt mai mul­te femei decât băr­bați. Și vorba unui francez: "În România, și alea urâte sunt fru­moase".

- Maestre Maniu, revenind la tema inter­viului nostru, credeți că există și o magie a atingerii sufletești, că avem nevoie de tandrețe și de emoție pentru ca să fim fericiți?

- Prima și ultima dorință a unei ființe omenești, femeie sau bărbat, este să-și găsească pe cineva cu care să consoneze și sufletește. E bine să fim com­petitivi și cuceritori, dar sufletul trebuie implicat și el în joc. Din păcate, în libertinajul care se manifestă peste tot în lumea de azi, este greu să găsești pe cineva și să-l păstrezi. Iar în România e și mai greu, din cauza ofertei colosale de femei frumoase.

- Care este starea dvs. sufletească de acum? Sunteți mai fericit decât înainte?V-ați aflat liniștea?

- Aș spune că prin tot ce am trăit de-a lungul vieții, chiar și cu această revenire a mea, cuvântul fericire trebuie scos din dicționar. Fericirea e o stare de scurtă durată. Ceea ce simt eu acum este o stare de liniște. O liniște care, paradoxal, îmi permite să contemplu cu detașare absurditatea existenței umane. Pentru că, după 50-60 de ani, în­cepi să constați că viața e o absur­ditate. Eu am pornit de pe o poziție în care chiar am fost privilegiat, am pictat, am fost adulat și omagiat. Până a venit tunetul celor 70 de ani. Și te întrebi: de aici în­colo, încotro? Ce motive mai ai să mergi înainte? Eu sunt un norocos. Pe mine mă salvează pictura. Prin ea mi-am câștigat un fel de imortalitate, chiar dacă de aici încolo problema su­pra­­viețuirii devine, și ea, re­ală. Lucrez în grădina mea, de la poalele dealului Belvedere, fermecat de pomi. Trăiesc într-un loc cu un magnetism special, paradisiac.