BOGDAN AURESCU - "Resping ideea unui atac la adresa ţării noastre"

Ministrul Afacerilor Externe

După cum arată un sondaj INSCOP, aproa­pe 70% dintre români sunt de acord cu mărirea bugetului Armatei. Concetăţenii noştri au început să se teamă şi-şi doresc o armată modernă, puternică. De cine se tem? Desigur, de Rusia. Teama de Rusia are o veche istorie la noi, încă din vremurile în care Ţările Române se aflau sub ocupaţia "fraţilor" de la răsărit (secolele al 18-lea şi al 19-lea). Tot sondajele arată că prelungirea războiului din Ucraina, cu înţelegerile de la Minsk doar parţial res­pectate, a accentuat, în rândul românilor, senti­mentele nefavorabile faţă de Rusia. Cu precizarea că aceste sentimente sunt istorice, observăm că frica este din nou la ordinea zilei, ca în secolele trecute. Desele ameninţări venite direct de la Kremlin ne dau fiori reci pe spinare. În mod natural, America şi NATO sunt văzute de români ca singurii salvatori, deşi scutul de la Deveselu şi bazele de la Kogălniceanu şi Câmpia Turzii ne-au transformat în ţinte sigure şi prioritare. Tot sondajele arată că susţinerea românilor pentru alianţa strategică cu SUA şi Germania (după alegerea lui Johannis ca preşedinte) este covârşitoare, depăşind 90%. În acest context, ne-am gândit să ape­lăm la un diplomat de prim rang, ministrul Afacerilor Ex­terne, Bogdan Aurescu, pe care l-am rugat să ana­lizeze "nivelul de frică românească" faţă de Rusia, în con­textul noului război rece, pe care l-a declanşat neo-ţarismul rusesc. I-am adresat domnului ministru în­­tre­bări aflate pe buzele multor români, cu con­vin­gerea că, pe cât îi vor permite limitele diplomaţiei, ne va înfăţişa lucrurile aşa cum sunt.

"România nu este intimidată de discursul rusesc"

- Românii se tem că Moscova va pedepsi Bucu­reştiul pentru apartenenţa la structurile occidentale. În calitatea dvs. de responsabil pentru treburile externe ale ţării, puteţi să îi liniştiţi?

- Nu aş vrea să ne oprim la paradigma potrivit că­reia acest interviu ar tre­bui să fie subsumat unui ipo­tetic senti­ment de frică faţă de o ţară sau alta. Nu cred că românii se tem că cineva îi poate "pe­depsi" pen­tru aparte­nen­ţa la structurile eu­ro­pene şi euro-atlan­tice, deoarece ne-am îndreptat în această direcţie în mod na­tu­ral, în baza voinţei li­ber consimţite şi a adeziunii la un set de valori. Sistemul de securitate oc­cidental şi apartenenţa la aceste structuri sunt ele­mente care garantează securitatea României. În discursul oficial rus, există accente agresive, care se referă în principal la iniţiative şi proiecte specifice ale NATO, iar abor­darea rusă vizează toţi aliaţii care participă la acestea, inclusiv România. Dar România nu este intimidată de acest tip de discurs. Măsurile pe care NATO le-a luat în urma deciziilor adoptate la summitul din Marea Bri­tanie, de anul trecut, sunt des­tinate protecţiei alia­ţilor din flancul estic, tocmai în ur­ma a ceea ce s-a în­tâmplat în Ucraina: anexarea ile­gală a Crimeii şi sus­ţi­nerea de către Federaţia Rusă a separatiştilor pro-ruşi din estul Ucrainei. Măsurile de reasigurare şi adap­tare ale NATO au apărut ca reac­ţie la o anumită atitudine agresivă a Rusiei. Federaţia Rusă nu poate să invoce aceste măsuri de protecţie a aliaţilor de pe flancul estic ca justificare pentru a adresa ameninţări mai mult sau mai puţin directe către aceste ţări. Ace­laşi tip de discurs poate fi anticipat în continuare şi în cazul operaţionalizării Facilităţii Aegis Ashore, de la baza militară româ­nească de la Deveselu. Am subli­ni­at în repetate rânduri că sistemul respectiv de apă­rare împotriva rachetelor balistice este pur defensiv, vizează ameninţări din afara spaţiu­lui euro-atlantic şi nu este îndreptat împotriva Rusiei, iar dezvoltarea sa a fost efectuată transparent, potrivit deciziilor reuniu­nilor NATO la vârf de la Lisabona, Chicago şi Newport. Sistemul de la Deveselu contri­bu­ie însă la consolidarea capacităţilor Aliate de apă­rare pe fondul proliferării ameninţărilor balistice, inclusiv la nivelul ameninţărilor nestatale.

- Mulţi se întreabă, în spaţiul oferit de internet, dacă n-ar fi mai înţelept să ne înţelegem separat cu Marele Vecin de la răsărit, lăsând deoparte umbrela NATO. Cât de realist este acest scenariu?

- Cred că trebuie să fim cât se poate de realişti şi pragmatici. Care ar putea fi obiectul unei înţelegeri se­parate, într-un context în care dreptul internaţional este încălcat atât de evident şi de o manieră unila­te­ra­lă? Cine poate garanta că evoluţii de securi­tate simi­lare celor din Ucraina nu pot fi repetate în orice altă parte a regiunii, în baza unei interpretări abuzive, uni­laterale, a dreptului internaţional? Să nu uităm că uni­citatea NATO rezidă în faptul că nu este doar o ali­anţă militară, ci o alianţă politico-militară funda­mentată pe valori. Odată ce faci parte dintr-un sistem de valori, credibilitatea ta ca stat rezidă tocmai în con­secvenţa abordărilor.

- În cazul unei invazii ruseşti, NATO şi SUA ar activa Articolul 5 şi ar veni în ajutorul României?

- În primul rând, resping ideea unui atac la adresa ţării noastre. Sunt convins că, la nivel internaţional, există suficientă responsabilitate pentru a se evita un asemenea scenariu şi pentru ca Rusia să se reîntoarcă la o conduită în acord cu dreptul internaţional. Cu toa­te acestea, sarcina primordială a Alianţei Nord-Atlan­tice, apărarea colectivă, consfinţită în Articolul V al Tratatului de la Washington, îşi menţine relevanţa. În contextul actual de securitate, marcat de evoluţii imprevizibile, NATO rămâne angajată ferm pentru apărarea tuturor Aliaţilor. În cursul anului 2014, vizitele în Româ­nia ale înalţilor ofi­ciali americani, în­tre care şi vice­pre­şedintele SUA, Joseph Biden, şi se­cretarul Apă­ră­rii, Chuck Hagel, dar şi a Secre­ta­ru­lui General NATO, au confirmat anga­ja­mentul ferm al SUA şi NATO pen­­tru aplicarea Art. V al Tratatului de la Washington. Măsurile de reasi­gurare a Aliaţilor estici, adică derularea de exerciţii şi antrenamente comune, de misiuni aeriene, dislo­carea de forţe terestre prin rotaţie, precum şi dislo­carea de forţe navale, au confirmat fermitatea răspun­sului NATO şi au demonstrat şi continuă să demons­treze solida­rita­tea cu Aliaţii estici şi indivizi­bilitatea securităţii Alia­te. În acelaşi timp, obiectivul creşterii cheltuielilor de apărare este unul stabilit la nivel Aliat, iar România este printre promotorii acestuia. În ianuarie 2015, a fost încheiat un pact naţional la nivelul forţelor politice din România, care consfin­ţeşte acest obiectiv - atingerea unui procent de 2% din PIB dedicat apă­rării - şi stabileşte menţi­nerea nivelului respectiv pe o perioadă de zece ani. În plus, forţele armate române participă la măsurile de reasi­gurare menţionate mai sus, aspect relevant pentru creşterea inter-operabi­lităţii cu forţele Aliate. Nu trebuie să uităm că forţele armate române au dobândit o experienţă importantă prin participarea la misiuni internaţionale, experienţă deosebit de apre­ciată de Aliaţi şi parteneri.

"Nu putem vorbi de iminenţa unui război, deoarece există disponibilitatea de reluare a dialogului NATO-Rusia"

- Demersurile europene faţă de ruşi par timide. Strategi, mai degrabă, ai declaraţiilor făcute la masa verde, şefii UE par de-a dreptul neputincioşi faţă de cizma ocupantului rus, care tace şi face. Ar trebui să ne pregătim de război?

- În acest moment este greu de anticipat când şi în ce mod va fi rezolvat conflictul din Ucraina. Apli­ca­rea completă a pachetului de măsuri convenit la Minsk, la 12 februarie 2015, este în măsură să facili­te­ze limitarea numărului de pierderi de vieţi omeneşti. Dar pentru acest deziderat este nevoie de voinţă şi de un angajament mai solid, care să conducă la o soluţie politică. S-au înregistrat o serie de evoluţii relativ pozitive, însă nu în mod necesar ireversibile. Pachetul de măsuri de la Minsk reprezintă o foaie de parcurs spre soluţionarea politică şi cuprinzătoare a conflic­tu­lui din Ucraina, dar trebuie prevenită posibilitatea ca acesta să fie utilizat ca o pauză pentru separatişti, în vederea regrupării şi relansării ofensivei militare. Poziţiile României, ca stat membru al UE şi NATO, au fost şi sunt clar şi consecvent exprimate. În relaţiile internaţionale, statele pornesc de la interesele directe pe care le au într-o anumită chestiune sau faţă de o anu­mită ţară. Trăim într-o lume interdependentă, ast­fel că statele sunt nevoite să îşi ajusteze interesele in­di­viduale în funcţie de reţelele din care fac parte. În ge­­neral, în contextul crizei din Ucraina, s-a reuşit men­ţinerea unităţii transatlantice în reacţie şi abor­dare. Este drept că pot exista o serie de nuanţări favo­rizate de factori din cei mai diverşi - inclusiv de criza eco­nomico-financiară şi constrângerile ei - dar para­metrii de poziţie ai comunităţii transatlantice se men­ţin pe o fundaţie comună. De asemenea, la nivel euro­pean, s-a observat manifestarea unei unităţi care nu a putut fi fisurată de interese potenţial divergente între sta­tele membre UE. Evoluţiile geopolitice şi de secu­ri­tate recente demonstrează, o dată în plus, ne­ce­sitatea unei voci comune şi a unei acţiuni solidare la ni­velul sta­telor membre UE, precum şi o puternică relaţie transatlantică, pentru a face faţă actualelor pro­vocări. Nu putem judeca modul în care îşi eva­luează şi pro­iectează ceilalţi membri ai comu­nităţii eu­roatlan­tice pro­priile interese naţionale, obiectivele şi căile de pro­movare ale acestora, dar avem încredere în coe­ziu­nea şi solidaritatea care decurg din anga­ja­men­tele pe care împreună ni le-am asumat în această co­mu­ni­ta­te. Mizăm pe această principialitate, cu atât mai mult în condiţiile actuale europene, regionale şi globale.

- Dincolo de principii, ce s-a întreprins concret, domnule ministru?

- Atât Uniunea Europeană, cât şi Alianţa Nord-Atlantică au furnizat răspunsuri la agresiunea rusă în Ucraina. În cazul UE, vorbim despre aplicarea unui re­gim de sancţiuni, care s-a întărit în funcţie de con­duita Rusiei, iar în cazul NATO, vorbim despre con­solidarea posturii de apărare. Pe de altă parte, subli­niez că măsurile adoptate sunt responsabile şi echili­brate, tocmai pentru a evita escaladarea inutilă a crizei provocate de Rusia. În acelaşi timp, există disponibi­li­tatea de reluare a dialogului NATO-Rusia, în con­diţiile în care Rusia decide să se conformeze dreptului in­ter­naţional şi să respecte angajamentele şi prin­cipiile care îl fundamentează. În concluzie, nu putem vorbi de iminenţa unui război, aşa cum menţionam şi mai devreme, şi, în acelaşi timp, dorim ca Rusia să în­ţe­leagă că ar avea mai mult de câştigat prin coo­perare, decât prin antagonism.