Cu Pământul la doctor

Litanie pentru Planeta Albastră

Inundaţii, cutremure, alunecări de teren şi fur­tuni cumplite. De la an la an, natura parcă ne pedepseşte din ce în ce mai tare. Verile sunt tot mai secetoase, iar iernile, fără zăpadă. Oare ce se întâmplă cu frumoasa Planetă Albastră? Am reuşit să o distrugem de tot? Întreg acest rău are un singur nu­me, un nume care a pătruns pe furiş în viaţa noas­tră coti­diană, pe care îl pomenim de­seori, dar nu îi acordăm niciodată atenţia pe care o merită. Un cuvânt simplu, dar care a devenit cu timpul, temut. Iar acest cuvânt care se întinde ca o pecingine peste lume şi care a devenit de temut ca şi ciuma este "po­lua­rea". Ei i se datorează cele mai multe dintre dezastrele naturale cu care ne confrun­tăm. Ea este vinovată de încălzirea climei, de otră­­virea apelor, de deşertizare, de boli ome­neşti ce nu pot să fie învinse. Ani la rând, ex­perţii în domeniu s-au adunat în congrese, s-au plâns şi au ameninţat, au strigat: "Aten­ţie! Arde!". Nimeni n-a avut urechi să-i as­culte, iar situaţia este din ce în ce mai gravă. Aerul, apa, pământul, întreaga biodiversitate, tot ceea ce făcea planeta locuibilă, este pe punctul de a fi distrus. Pământul este bolnav şi suferă. Oare cât i-a mai rămas de trăit? Chiar dacă întrebarea pare exagerată prin dra­­matismul ei, ea corespunde realităţii. Oa­menii de ştiinţă au stabilit un bilanţ care nu lasă loc la îndoieli.

Aerul - un imens Auschwitz

Poluarea aerului se datorează, în primul rând, emisiei de gaze carbonice şi de butan, de către ţevile de eşapament ale maşinilor şi de către coşurile uzinelor. Distrugând stratul de ozon, aceste gaze cu efect de seră sunt prin­­­cipalele vinovate ale creşterii tempe­ra­tu­rii la nivel global. Savanţii estimează că până în anul 2100 temperatura medie pe Terra va creşte cu peste şase grade. Încălzirea pro­voacă deja topirea gheţarilor de la Poli, stârneşte fur­tuni şi ploi diluviene în emisfera nordică. Inun­daţiile vor fi din ce în ce mai puternice.
Pe de altă parte, în emisfera sudică va predomina seceta, provocând tot mai multe zone deşertice, adu­când foametea şi moartea a sute de mii de oameni. Pe lângă asta, mai apar şi alte fenomene devas­ta­toare, precum tornadele şi furtunile (de tip tsunami) care afectează ţările ce se învecinează cu Oceanul Pacific, inundaţii compa­rabile cu... Po­topul. Un alt efect, medical de data aceas­ta, al încălzirii globale, este apa­riţia bolilor de rinichi la locuitorii din emisfera sudică, din cauza perioadelor caniculare şi a des­hi­dratării pe care o provoacă la per­soanele vulnerabile. În plus, verile din ce în ce mai calde duc la sporirea ma­ladiilor cardio-vascu­lare, cerebrale şi respiratorii în zona Mării Medite­rane şi a Europei Cen­trale.
Dar mai există un alt fel de poluare, şi mai periculos încă. Nici în ziua de azi, niciun doctor sau om de ştiinţă nu a dat de capătul răului pe care îl pro­­voacă asupra organismului ome­nesc poluanţii pe care îi respirăm zi de zi, picătură de pi­cătură. Un studiu întreprins recent în Franţa a rele­vat o creştere importantă a mortali­tăţii, în momentele de poluare maximă. Alte anchete au demonstrat că anu­mite crize de astm şi de tuse sunt legate de con­cen­­traţiile importante de gaze de eşa­pament, când, din lip­sa vântului, aerul viciat stag­nează peste oraşe. Mai tre­buie ştiut şi faptul că parti­cu­lele emise de mo­toa­rele Diesel provoacă in­fla­maţii peri­cu­loase ale plă­­mâ­nilor. În Anglia, oamenii de ştiinţă au estimat că scă­derea cu numai un procent a nive­lu­lui de po­lua­re ar re­duce rata mor­talităţii, cu trei mii de decese pe an!
Oare pot fi oprite aceste ameninţări? Poate fi opri­tă gazarea Terrei? Răspunsul este afirmativ, cu con­diţia să existe voinţă politică, reacţii ferme, venite din partea guvernelor ţărilor industrializate. Dar oare câţi industriaşi vor fi de acord să finanţeze "curăţirea" noxelor cancerigene din fumul emis de uzinele lor? Câţi şefi de stat vor avea îndrăzneala să reducă circulaţia automobilelor şi a camioanelor, fără a stârni nemulţumiri populare? O parte a răspun­su­lui este deja cunoscută. Statele Unite, ţara care produce un sfert din gazul carbonic care otrăveşte atmosfera, refuză să le impună industriaşilor săi să aloce sumele necesare pentru reducerea emisiilor to­xi­ce.

Apa: moartea de sete nu mai este o simplă metaforă

Dacă întrebăm un copil de unde vine apa şi unde se duce atunci când plouă, va răspunde că în pământ. Dar lucrurile nu stau exact aşa. Nu toată apa căzută din cer stagnează în sol. Nici în mare şi nici măcar în râuri. Sub efectul evaporării, ea se transformă în nori, regăsind astfel statutul său iniţial de apă de ploa­ie. Nicio picătură de ploaie nu pleacă de pe pla­neta noastră! Cu toate acestea, apa începe să lipsească din anumite zone ale Pămân­tului, în mod dramatic. De fapt, cea care lipseşte este apa potabilă. Cea ca­re poate fi băută sau folosită pentru iri­ga­rea cultu­rilor. De aproximativ cincizeci de ani, ca­litatea sa se degradează sub efectul poluă­rii. O parte foarte importantă devine im­pro­prie consumului şi irigaţiilor. Or, ce­rerea mondială este de aproape 1000 de metri cubi pe an pe cap de locui­tor, o canti­tate ce nu poate să fie acoperită, pentru că volumul de apă folosită creşte din zi în zi. Urmarea: peste două miliarde de oameni din ţările subdezvoltate duc lipsă de apă, iar experţii avertizează că în mai puţin de un secol, criza apei va atinge întreaga pla­netă. Deja, în tot mai multe ţări civilizate, apa din lacuri nu mai cores­punde normelor de puritate cerute de Organizaţia Mon­dia­lă a Sănătăţii. Sigur, apa poluată se poa­te recicla, dar costul este de 210 miliar­de de euro pe an. La acest preţ, apa pota­bilă de­vine un lux rezervat ţărilor bogate.
În ţările care nu dispun de mijloacele financiare necesare, apa nu este curăţată înainte de a fi redistribuită. Ea conţine bac­terii şi produse toxice. Lipsa de apă este resimţită mai ales în Asia, unde are loc o creş­­tere demografică galopantă. Un alt pe­ricol: apa folosită la irigaţii se încarcă de pes­ticide, pe care le varsă mai apoi în pân­za freatică. Ţările dezvoltate fac foarte pu­ţine eforturi pentru a economisi acest bun aşa de preţios, apa nu este o marfă ca ori­care alta, ci un patrimoniu care trebuie păstrat. Dar nimeni nu se gândeşte să facă economie, deşi apa pe care noi o risipim este vitală pentru alţii. Dacă ne-am schimba obiceiurile de pe acum, răul ar putea fi evi­tat. Dar cum să-l eviţi, din moment ce dezvoltarea in­dustrială, cerând din ce în ce mai multă apă, po­luează în mod ireversibil subsolul şi râurile? În ulti­mii cincizeci de ani, volumul apei poluate a crescut de douăzeci şi cinci de ori.

Pământul: agricultura ucigaşă

Omul este cel mai de temut duşman al solului. Iar acesta ne va lipsi, într-o bună zi. Pentru că nu încetăm să risipim puţinul teritoriu liber pe care ni-l lasă ocea­­nele. Agricultura intensivă, dispariţia progresivă a pădurilor, poluarea: solul are mult de suferit din cauza omului. Dar această sursă de bogăţie, care ne-a permis să supravieţuim până în ziua de azi, nu este inepui­za­bilă. 60% din pământul ara­bil la ni­vel mondial a fost epui­zat. Bo­găţia lui bio­logică - elemen­tele ce hrănesc recoltele - este a­proa­pe de zero. Calciul, azotul, fierul, oligo-elementele conţi­nu­te în pământ nu se reînnoiesc de la sine. La fel şi organismele vii care îl populează, viermii, in­­sec­tele, bacteriile şi plantele, nu sunt nemuritoare. Mii de specii vii care contribuiau la îm­bogăţirea humusului au dispărut deja de pe suprafaţa glo­bului, ucise de o agricul­tură devasta­toa­re. Subsolurile fertile sunt rare şi dispar re­pe­de. Când pă­mân­tul îşi pierde viaţa, degeaba este dopat cu îngrăşăminte chi­mi­ce. Tot ce se mai poate face este să se cultive în altă parte, pe altă planetă, pe Marte, poa­te...
Pe zi ce trece, în Africa şi în Asia, pământul se­că­tuit se transformă în deşert. Cel mai acut exemplu este al Chinei, unde în fiecare an, peste 2500 de kilo­metri pătraţi de teren se transformă în deşert. Este pur şi simplu un dezastru. Terenurile cultivabile sunt amputate de o suprafaţă de 60 de kilometri pe 40. Poate să pară puţin, la cât de mare este China, dar peste zece ani, deşertul va strânge în laţ zonele încă vii. Dar care sunt motivele acestei deşertificări? Fi­reşte, o producţie cerealieră prea mare şi chimizată în exces. Dacă adăugăm şi furtunile de nisip dato­ra­te încălzirii climatice, vom înţelege de ce, în fiecare an, zeci de mii de ţărani chinezi ajung muritori de foa­me.

Albinele lui Einstein

Albert Einstein pomenea, deseori, de "albinele fără de care nu ar exista oameni pe Pământ". Cum interlocutorii săi erau miraţi de această afirmaţie, marele savant îşi continua demonstraţia. El afirma că pe planeta noastră, toate speciile au destinul legat. Fără polenizarea albinelor, plantele nu ar putea să se reproducă, dar şi albinele au, la rândul lor, nevoie de ele, pentru a se hrăni... Iar pe de altă parte, plantele la rândul lor, au nevoie de apă, pentru a-şi extrage hrana din sol. Un sol care nu ar fi suficient de aerisit, dacă râmele nu şi-ar săpa în el galeriile. Iar pentru a se hrăni, omul are nevoie de plante. Are, deci, ne­vo­­ie de albine şi de râme. Fără ele am muri cu toţii de foame. Einstein dorea să arate că suprimând o singură verigă a acestei întocmiri minunate, făptura vie s-ar putea distruge în întregime.
Şi nu este vorba doar de albine şi de insectele din pământ. Să luăm în colimator şi pădurile din zona Amazonului sau din jung­la africană. Se ştie că aces­te teritorii sunt plă­mânul Terrei, absorbind dioxidul de carbon, pentru a-l trans­forma în oxigen. Fără arbori, acest gaz otrăvitor s-ar răspândi în atmos­feră, agravând efec­tul de seră. Iar în păduri trăiesc, de asemenea, mili­oa­ne de specii vii, care for­mează lanţuri asemă­nă­toare cu cel care le u­neş­te pe albi­ne şi pe oa­meni. Or, a­proape 15.000 dintre a­ces­te specii sunt în pre­zent pe cale de dis­pariţie, din cauza tăierii excesive a copacilor. Şi pericolul nu se opreşte aici. Odată ce copacii au fost dobo­râţi, populaţiile indigene mi­grează către noile lu­mi­nişuri. Cons­tru­iesc sate şi drumuri, pe care mai târziu circulă maşinile, poluând un mediu ce pâ­nă atunci fusese virgin.
Pe de altă parte, tăierea nemiloasă a pădurilor perturbă viaţa animalelor sălbatice, dintre care unele nu se pot salva decât migrând în mod masiv. Dar nu toate speciile se pot adapta la un nou habitat şi multe dintre ele dispar. Astfel, se rup noi şi noi lan­ţuri. Oa­menii de ştiinţă încearcă să stopeze această dis­tru­gere masivă, creând rezervaţii de animale şi de plante şi scoţând legi care protejează anumite specii, ori încurajând apariţia grădinilor zoologice. Acestea găzduiesc peste cinci sute de mii de specii de mami­fere, păsări, reptile şi peşti. Fără ele, multe dintre animale ar fi dispărut până în prezent. Plantele sunt şi ele salvate. În Anglia, banca de seminţe are peste şase milioane de specii păstrate la temperaturi ce merg de la + 4 la -130 de grade Celsius. Dar nu toate plantele care trăiesc pe Pământ suportă camerele fri­go­rifice. La fel ca şi pentru animalele care nu se re­pro­duc în captivitate, oamenii de ştiinţă au creat "spa­ţii de conservare la faţa locului", unde plantele cresc departe de prădători şi de poluare. O acţiune eroi­că, dar care nu poate salva viaţa Planetei Albas­tre, dacă poluarea masivă a aerului, a pământului şi a apei va continua. Un scenariu de groază, pe care lăcomia omenească, nu vrea să-l recunoască deşi sea­mănă tot mai mult cu Apocalipsa.