Poveşti de pe Coasta de argint

Călătorie printre amintiri

Ne aflăm într-un apartament măricel, din­tr-un bloc cochet, construit în Bucureşti prin anii '30, pe o stradă cu nume frumos: Romulus. Strada asta şer­puieşte prin inima Bucureş­tilor, în partea cea mai ve­che a lui - cea care a scăpat, ca prin mi­nune, de bul­doze­rele lui Ceauşescu. Pe strada asta a locuit, cândva, şi şi-a scris "Medelenii" un mare avo­cat şi scriitor: Ionel Teo­doreanu. La ca­pătul străzii, "peste drum", e şcoa­la primară de pe strada Mântuleasa, în care a în­văţat Mircea Eliade. În­tr-un astfel de spaţiu încăr­cat de ma­gie exista şi un refugiu pentru istorie. Un oraş, când­va al pământului româ­nesc, a fugit de la locul naş­terii sale, de lângă coasta lui de mare albastră, şi a venit, pur şi simplu, Acasă, printre ai lui. S-a as­cuns în fotografii, în tablourile de pe pereţi şi chiar în numele unei fiinţe de excepţie, care este gazda mea şi care se numeşte Bal­cica Mă­ciucă. Iar oraşul venit acasă este cel care a pri­mit-o, ani de-a rândul, între hotarele lui pe Regina Maria a României, oraşul în care Majes­tatea sa a dorit să-i fie ocrotită, pentru tot­deauna, ini­ma. Este oraşul care a fost cândva o po­doabă a Româ­niei Mari - BAL­CI­CUL.
Doamna Bal­cica Măciucă e o femeie fru­moasă, fără vârstă, înaltă, îmbrăcată sport - în pan­taloni şi jachetă de lână de cu­loarea nisipului. Are mâi­nile lungi, fine, şi în timp ce vorbim, îşi tot aran­jează o şuviţă de păr rebelă care-i cade întruna pe frunte... Mă primeşte cu tot firescul în apartamentul spaţios, devenit muzeu din cauza mi­nu­nilor înşirate pe pereţi - uleiuri, acuarele şi desene semnate de marii pictori ai anilor '20, '30, '40, inspirate de Bal­cicul, pe atunci românesc...

Frumoasa de pe Coasta de argint

- Mă întrebi din ce era alcătuită magia Balcicului? Nu ştiu să-ţi spun. Era soarele, era lumina, era poate culoarea mării. Toate la un loc! Da, cred că toate la un loc! Şi încă ceva: o stare de tihnă pe care o percepeai respirând aerul parfumat al locului, auzind muzica va­lu­rilor, simţind pe piele căldura soarelui - care nu era niciodată torid. Era doar fierbinte. Din pricina dealu­rilor râpoase, de calcar, Balcicului i se spunea "Oraşul alb". Iarna dura puţin. Începea în octombrie, cu ploi, cu mare agitată, cu un frig... dulce. Asta dura cam până pe la începutul lui martie, când porneau să înflo­rească mag­noliile şi migdalii. Balcicul avea un mag­net, o vrajă doar a lui, care atrăgea mai ales pictorii, scriitorii.
Voga Balcicului a început odată cu anii '20. Tata s-a stabilit la Balcic în 1927, când a fost numit profe­sor şi apoi directorul gimnaziului de acolo. Şi tot atunci, tata a înfiinţat o universitate liberă numită "Coasta de ar­gint". Şi o revistă numită tot "Coasta de argint". La Bal­cic, mai ales în timpul verii, veneau să lucreze marii pic­tori ai epocii: Lucian Grigorescu, Tonitza, Steriadi, Palla­dy, Ghiaţă, Dărăscu şi alţii. Veneau să scrie sau să se relaxeze marii scriitori de atunci: Adrian Maniu, Tudor Vianu, Ion Marin Sa­do­veanu, Ion Pillat, Jean Bart, Oskar Walter Cisek şi alţii... Lumea picturii, a ro­ma­nu­lui şi a poeziei inter­belice.
- Dar doamne din lumea mare nu veneau?
- Ba veneau, dar pe mine m-a impresionat o sin­gură doamnă: Regina Maria. Tata ne povestea că după ce a ajuns pen­tru prima dată la Balcic "Regina şi-a dat sea­ma că este locul pe care l-a aşteptat toată viaţa". Şi-atunci, a înăl­ţat palatul acela superb. Şi biserica, pe care a bo­tezat-o "Stella Maris" sau "Tenka Juvah". Asta ar însem­na "loc singuratic". După cum se ştie, Regina a cerut ca, la moar­tea ei, inima să-i fie îngropată acolo. Iar eu pot să afirm - fără nicio exagerare - că, dacă Regina Maria "şi-a pus" inima acolo, tatăl meu şi-a pus su­fletul acolo. Tatăl meu a fost considerat unul dintre primii edili ai Bal­cicului. În plus, vrând-nevrând, tata a făcut să se nască acolo o "şcoală", o şcoală care, la rândul ei, a în­semnat un moment important în pictura româ­neas­că. Ani de-a rân­dul, pot spune că nu a existat o expo­ziţie importantă de pictură fără ca ea să cuprindă tema asta - Balcicul...
- După această introducere cam ex abrupto, hai să vorbim mai pe larg despre părinţii tăi. Cine au fost ei?
- Mama mea a fost bulgă­roaică. O chema Penca, Penca Do­breff. Era - după cum o arată şi foto­gra­fia - superbă, nu? Pen­ca studiase timp de doi ani can­to la Viena. Era o soprană extraor­di­nară, cu un timbru à la Callas. Bunicii mei, fiind nişte bulgari foar­te bogaţi, îşi îngădui­seră să-şi trimită fiica la studii în străină­tate. Numai că la un mo­ment dat, bunicul meu a pierdut o grămadă de bani în comerţul cu grâ­ne, aşa că a che­mat-o pe fată înapoi, la Balcic. Profesorii au re­gretat enorm plecarea Pencăi, spunând că e o crimă ca scena de ope­ră să piardă o astfel de voce, o astfel de pre­zenţă charis­matică. Ei bine, într-una din serile în care se orga­nizase pe malul mă­rii o reuniune cultu­rală, a fost invitată şi mama mea să cânte. Tata atunci a cunos­cut-o. Şi a fost teribil de impresionat de toată făptura ei. Şi de vocea ei - fără pereche... (Eu, de câte ori mă gân­desc la mama, îmi pun un disc cu Callas şi mi se pare că o văd pe tânăra Penca Dobreff cântând pe malul mării.) Ştiu de la tata că în seara aceea me­mo­ra­bilă din 1927, după recitalul mamei, George Vraca a spus poezii de Eminescu. Şi tot de la el mai ştiu că manifestarea s-a încheiat cu un recital al lui Ştefă­nescu-Goangă. Culmea e că părinţii mei se afla­seră cam în acel timp la studii la Viena. Dar nu s-au întâlnit de­loc acolo. Dumnezeu a vrut să-i aşeze faţă în faţă la... Balcic! De cum a vă­zut-o, tata a rămas vrăjit. A ado­rat-o din prima clipă! Îi umplea curtea cu flori pe care, culmea, le aduna din grădina publică - el, viitorul primar al urbei! Îi scria scri­sori peste scri­sori de-acolo, din Cafeneaua lui Ma­mut, cea pe care o vezi pe peretele de vizavi, pic­tată de Vasile Popescu. (Dar câţi pictori n-au pictat această foar­te pito­rească "locantă" a tur­cului Mamut! Tonitza întârzia acolo zile întregi, desena de zor, une­ori chiar cu zaţ de cafea.) Scri­sorile tatei începeau, totdeauna, cu aceeaşi "formulare": "Su­bli­mei mele Penca"... La drept vor­bind, la început nu se înţelegeau pe româneşte. Ea nu ştia o boabă din limba noastră, iar el habar n-avea bulgăreşte! Vorbeau - cât vorbeau! - nemţeşte. În scurt timp, pentru că tatăl Pencăi nu concepea să aibă un gine­re ro­mân, cei doi s-au hotărât să fu­gă... la Paris! Zis şi făcut! După multe peri­peţii, au ajuns în Ca­pitala Franţei şi s-au căsătorit la biserica românească din Paris. Tata, Octavian Moşescu, era şi el un bărbat frumos. Uite-l aici, în por­tretul pe care i l-a făcut într-o seară, la Capşa, Palla­dy.

Balcica...

Tata a fost primar la Balcic în doi timpi. O dată, începând din 1930 până în 1932, când l-a numit însuşi Nicolae Iorga. Şi-apoi, din nou, a fost numit primar în 1938 - de data asta de Mihai Ra­lea. Şi poate că ar mai fi rămas multă vreme la post, că prea făcea treabă bună pentru localnici, pentru oraş şi pen­tru artişti... Nu­mai că a survenit acel "accident" neno­ro­cit al Istoriei - ce­darea Cadrilaterului. Atunci când Româ­nia a de­venit mai mică... De altfel, ultimul care a ple­cat din Balcic a fost chiar tata. Noi - mama şi cu mine - ple­caserăm înaintea lui la Constanţa. El a rămas "să pre­dea ora­şul" noilor stăpâni: bulgarii. A luat şi câi­nele cu el - era un căţel simpatic, "câinele Primă­riei", cum i se spu­nea. Ei doi au venit cu vaporul după noi şi-apoi am plecat cu toţii la Râmnicu Sărat. La drept vor­bind, tata nu s-a despărţit niciodată de Balcic. L-a luat după el pretu­tin­deni în peregrinările sale ulte­rioare, în preocupările sale, în articolele şi cărţile pe care le-a scris.
Când o întreb despre numele ei, Balcica zâmbeşte:
- La naşterea mea, tata a spus: "Fetiţa asta nu se poa­te chema altfel decât... Balcica!". Şi Balcica am ră­mas. Nu am mai căpătat niciodată alt nume. Nici mă­car unul de alint. De altfel, cea de-a doua casă a noas­tră, construită pe când aveam doar câţiva ani după pla­nurile acelei artiste rafinate care a fost arhitecta Dela­vrancea Gibory (sora Cellei Delavrancea), s-a che­mat "Vila Balcica". Dar să ştii că nu numai tata şi-a cons­truit casă acolo. El a fost nespus de generos cu toţi ar­tiş­tii, cu toţi scriitorii. În calitate de primar, el le-a dat gratis terenuri ca să-şi construiască, în acel spaţiu miri­fic, tot ce voiau ei: case, ateliere. Multe din­tre aceste case poartă semnătura aceleiaşi minunate ar­hi­tecte: Delavrancea Gibory. Tata a fost renumit pentru iniţia­tiva asta a lui. A creat o a doua patrie pentru ma­rii lui prie­teni, pe care atât îi admira...
Uite o scrisoare de preţ - un manuscris semnat Lu­cian Blaga, având antetul "Berna, 30 ianuarie 1931". În scrisoarea asta, Blaga îl roagă pe tatăl meu să-l ajute "să obţină şi el un astfel de locşor de casă", un "cadou cu smochine", cum numeşte el în încheierea scrisorii eventualul loc de casă la Balcic.

Comorile lui Ali Baba

Mă întrebi cum era Balcicul, cum erau casele tipice ale Balcicului... Erau case mici, turceşti, care urcau pe străduţe înguste, mai degrabă ulicioare ce şer­puiau până în culmea dealului. Oraşul era cumva în am­fi­teatru. Erau drumuri pietruite, dar şi de pământ. În mahalaua tătărască vedeai case din chir­pici. În zona asta mişunau tătăroaicele îmbrăcate foar­te colorat, purtând şalvari şi bluze pestriţe, vapo­roa­se. Fântâ­nile Balci­cului erau nişte mici monumente extraor­di­nare. Erau din piatră, erau decorate cu motive de ins­piraţie orien­tală. Aveau basoreliefuri, aveau un fronton şi jos aveau un jgheab. Apa curgea dintr-o ţâşnitoare în jgheabul spre care se îndreptau, uneori în şir indian, tătăroaicele "înarmate" cu faimoasele lor tingiri de aramă. Veneau ca să-şi ia apă de băut. Cele tinere se pur­tau aşa, colo­rate. Tătăroaicele mai în vârstă um­blau în negru şi aveau faţa acoperită cu feregeà. Tot capul era acoperit. Tătăroaicele purtau multe şiruri de măr­gele foarte co­lorate. Balcicul avea câteva fântâni ex­tra­or­dinare. Cea mai frumoasă era fântâna din Pia­ţa Pri­mă­riei. Frumoa­să era şi fântâna din colţul casei noas­tre. Alta, tot fru­moasă, era în port. Erau multe fântâni cu apa limpede ca şi cristalul, la Balcic. Casa noastră avea fântâna ei - dar mie îmi plăcea nespus să asist la procesiunea aceas­ta a tătăroaicelor. Era un fel de lume a lui Ali Baba pen­tru fetiţa care eram atunci. Cred că şi acest şopotit al fântânilor contribuia la aerul tihnit al Balcicului. În do­rul acestei tihne venea lumea la noi. Pentru mine, era un lucru obişnuit să văd "hălă­duind" prin Balcic pic­tori care-şi cărau şevaletul prin tot locul, feţe cunos­cute de scriitori care-şi căutau inspiraţia sau doar odih­na, în orizontul marin. După cum mi se părea firesc să-l ză­resc din fereastră pe Ste­riadi pictând chiar în pri­mele ore ale dimineţii în gră­dina noastră, care nu era mare, dar era sufocată de flori sădite "în scări". În mij­locul gră­dinii se înălţa un copac foarte special, un "finap" care făcea fructe roşii. Aveam şi rodii în grădina noas­tră, migdalii înfloreau chiar la intrare. Seara, se adu­nau la noi pic­torii... Venea Lu­cian Gri­go­rescu, ve­nea To­nitza, ve­neau şi Ste­riadi, Dă­răscu şi mulţi, mulţi al­ţii. Veneau la o cafea ori veneau la masă. Şi pe urmă, plecau la res­taurantul din Piaţa Primăriei, "Ia­mandi", ţi­nut de un grec renumit pentru vinurile lui ex­tra­or­di­nare. Acolo se mânca mai mult peşte - guvizi. Guvi­zii îi aducea Ismail - care venea să ne apro­vi­zioneze şi pe noi. Venea pe la noi şi alt turc, Os­man, prieten cu Ste­riadi. Osman îi ducea cutia cu culori, pânzele. Os­man a apărut în multe picturi ale lui Steriadi. De altfel, şi tata apare - cum ţi-am mai spus - în multe ta­blouri ale prietenilor lui, marii pic­tori.

Regina de pe malul mării

- Şi-acum, hai să vor­bim, dragă Balcica, des­pre Re­gi­nă. Despre Re­gina Maria, cea care, cum spu­neai, şi-a lăsat inima la Balcic. Cum arăta acolo, în locul ei de taină, cum era îmbrăcată, cum vorbea?
- Regina era frumoasă, aşa cum o arată fotogra­fiile vremii. Purta întot­deauna rochii lungi, albe, vaporoase, în falduri bogate. Avea capul înfăşurat într-un şal, tot alb, care se prelungea, ca o ari­pă, pe umeri. Purta şiraguri de perle sidefii şi pantofi de năbuc, care abia se zăreau de sub faldurile rochiei. Când venea la Balcic, era aşteptată la o răscruce de dru­muri, în vârful dealului, de către turcoaica ei, Fat­mà. Când vorbea despre Regină, tur­coaica îi zicea Sul­tana. De cum sosea stăpâna ei, Fatmà era nedes­părţită de Regină, care o lua întot­deauna în maşina ei. După primele ceasuri de la sosire, Regina îl chema pe tata la palat, la masă. Era întotdeauna o masă sim­plă, fără farafastâcuri. Şi de fiecare dată, îi amintea tatei despre rugămintea ei. Şi anume, ca nu cumva în vâltoa­rea în­noi­rilor, a construcţiilor care se înălţau la tot pa­sul, să fie pierdut farmecul Balcicului... "Dom­nule Moşescu, - îi spu­nea Regina - te rog să veghezi ca nu cumva să se piardă atmosfera, poezia Balci­cului nostru." Cel mai adesea, Regina venea singură la Balcic. Uneori, o înso­ţea şi Ferdinand. Avea şi Re­gele un loc favorit, doar al lui.
Palatul avea două caturi, avea arhitectura caselor turceşti, cu balcoanele ieşite un pic în afară. Avea o gră­dină superbă, cu vegetaţie luxuriantă, pe care o în­gri­jeau doi-trei grădinari. Nu prea veneau musafiri la Re­gină. Cât era vara de lungă, îi plăcea să stea retrasă. Aici medita, aici scria... Îi trebuia o anume izolare de lume. Venea însă destul de des la noi acasă, pentru că vederea de la noi din curte era extraordinară. Şi casa îi plăcea... Casa noastră nu era mare, dar avea odăi spa­ţioase. Îmi aduc aminte că odată, pe când se afla la noi în vizită, Regina l-a în­trebat pe tata: "Cum, aveţi un sin­gur dormitor? Şi când vă cer­taţi - ce faceţi?". Pe mine mă mângâia întotdeauna pe creştet şi-mi spunea: "Ce fericită eşti că te cheamă Balcica!... Ce co­pil fericit să porţi numele celui mai frumos oraş din lume!". M-ai întrebat ce se mânca la Re­gină. În general - peşte! Şi, în mod obligatoriu, iaurt! La Bal­cic se găsea cel mai bun iaurt! Regina era mare amatoare de acest iaurt pe care-l tăia cu cuţi­tul. Era iaurt de capră. Bal­cicul era plin de capre, pe care co­piii le plimbau pe dea­lurile ace­lea albe şi râpoase. Copiii şi caprele erau înso­ţiţi de mă­găruşi. Am avut şi eu un măgăruş. Era blond-cenuşiu. Îl chema Isà. Tare l-am mai iubit! Isà locuia în maha­laua tătă­rască, dar în fiecare dimineaţă mă aştepta la poartă ca să plecăm pe dealuri. Isà avea mărgele albas­tru-tur­coaz la gât. Scoteau un clin­chet tare plăcut în hălă­duie­lile noas­tre. Isà a murit de bătrâ­neţe, cu puţin timp mai înainte de plecarea noastră - definitivă - din Balcic. La moartea lui, copiii mi-au dăruit mărgelele acelea albas­tru-turcoaz. Le-am păs­trat multă vreme de dorul măgă­ruşului meu. Aflând de la tata despre moar­tea lui Isà, Lucian Grigo­rescu a exclamat: "Vai, ce pă­cat! Isà era cel mai puţin mă­gar dintre noi toţi!"...
- Din păcate, Balcicul n-a du­rat o eternitate. Ca orice po­veste frumoasă, a avut un sfâr­şit: comunismul. Cum a fost tre­cerea de la lumină la întuneric?
- Tata a lucrat la Hipodrom, vindea bilete la cursele de cai, iar mama a intrat să lucreze la o fabrică de tri­cotaje. Tata nu se lăsa, era dispus să scoată bani din piatră seacă, din dorinţa de a ne asigura un trai decent, dar şi din dorinţa de a-şi mai achizi­ţiona câte un tablou. Tata nu pre­cupeţea niciun efort ca să-şi poa­tă chema iarăşi la o gustare, la un vinişor, la o cafea prietenii pic­tori. Se refăcea astfel, în lo­cuinţa aceea modestă (două camere într-un aparta­ment în­chi­­riat undeva, lângă Parcul Carol), atmosfera de la Bal­cic. Veneau şi foarte mulţi actori la noi. Între timp, tata se angajase la un laborator de... cosmetică. Făcea farduri de obraz, rujuri, pudră. De­venise un fel de mun­citor-sadea şi, to­tuşi, ve­neau la noi marii actori ai scenei româ­neşti, prieteni la cataramă cu tata:Geor­ge Vraca, Puiu Iancovescu (căruia tata îi dăduse loc de casă la Bal­cic), Cal­bo­rea­nu şi Goan­gă. În vremea Balci­cului, de Paşte, Goan­gă venea întot­deauna la noi. Biserica românească era în capul dea­lu­lui. Lumea cobora într-o superbă proce­siune, cu lu­mâ­nările aprin­se, în timp ce, cu vocea lui care cutre­mura dealurile, Goangă cânta "Cristos a în­viat!"...
În 1940, când am plecat definitiv din Balcic, poetul Adrian Maniu, care era foarte bun prieten cu tata şi care venea în fiecare vară la Balcic, a scris o poezie spe­cial pentru mine. Mi-a dedicat-o. Poezia evoca un dialog de dor între mine şi Balcic. Doresc să închei cu ultima strofă din această poezie lunga, plăcuta şi du­re­roasa că­lătorie a noastră înapoi în timp, în timpul cel mai fe­ri­cit al vieţii mele. Ultima strofă suna aşa: "- Unde eşti tu?/ - Nu mai sunt/ Dar mi-e sufletul la tine/ - Tu te mai gândeşti la mine?/ - Săruta-te-aş, alb pământ...".