Ne aflăm într-un apartament măricel, dintr-un bloc cochet, construit în București prin anii '30, pe o stradă cu nume frumos: Romulus. Strada asta șerpuiește prin inima Bucureștilor, în partea cea mai veche a lui - cea care a scăpat, ca prin minune, de buldozerele lui Ceaușescu. Pe strada asta a locuit, cândva, și și-a scris "Medelenii" un mare avocat și scriitor: Ionel Teodoreanu. La capătul străzii, "peste drum", e școala primară de pe strada Mântuleasa, în care a învățat Mircea Eliade. Într-un astfel de spațiu încărcat de magie exista și un refugiu pentru istorie. Un oraș, cândva al pământului românesc, a fugit de la locul nașterii sale, de lângă coasta lui de mare albastră, și a venit, pur și simplu, Acasă, printre ai lui. S-a ascuns în fotografii, în tablourile de pe pereți și chiar în numele unei ființe de excepție, care este gazda mea și care se numește Balcica Măciucă. Iar orașul venit acasă este cel care a primit-o, ani de-a rândul, între hotarele lui pe Regina Maria a României, orașul în care Majestatea sa a dorit să-i fie ocrotită, pentru totdeauna, inima. Este orașul care a fost cândva o podoabă a României Mari - BALCICUL.
Doamna Balcica Măciucă e o femeie frumoasă, fără vârstă, înaltă, îmbrăcată sport - în pantaloni și jachetă de lână de culoarea nisipului. Are mâinile lungi, fine, și în timp ce vorbim, își tot aranjează o șuviță de păr rebelă care-i cade întruna pe frunte... Mă primește cu tot firescul în apartamentul spațios, devenit muzeu din cauza minunilor înșirate pe pereți - uleiuri, acuarele și desene semnate de marii pictori ai anilor '20, '30, '40, inspirate de Balcicul, pe atunci românesc...
Frumoasa de pe Coasta de argint
- Mă întrebi din ce era alcătuită magia Balcicului? Nu știu să-ți spun. Era soarele, era lumina, era poate culoarea mării. Toate la un loc! Da, cred că toate la un loc! Și încă ceva: o stare de tihnă pe care o percepeai respirând aerul parfumat al locului, auzind muzica valurilor, simțind pe piele căldura soarelui - care nu era niciodată torid. Era doar fierbinte. Din pricina dealurilor râpoase, de calcar, Balcicului i se spunea "Orașul alb". Iarna dura puțin. Începea în octombrie, cu ploi, cu mare agitată, cu un frig... dulce. Asta dura cam până pe la începutul lui martie, când porneau să înflorească magnoliile și migdalii. Balcicul avea un magnet, o vrajă doar a lui, care atrăgea mai ales pictorii, scriitorii.
Voga Balcicului a început odată cu anii '20. Tata s-a stabilit la Balcic în 1927, când a fost numit profesor și apoi directorul gimnaziului de acolo. Și tot atunci, tata a înființat o universitate liberă numită "Coasta de argint". Și o revistă numită tot "Coasta de argint". La Balcic, mai ales în timpul verii, veneau să lucreze marii pictori ai epocii: Lucian Grigorescu, Tonitza, Steriadi, Pallady, Ghiață, Dărăscu și alții. Veneau să scrie sau să se relaxeze marii scriitori de atunci: Adrian Maniu, Tudor Vianu, Ion Marin Sadoveanu, Ion Pillat, Jean Bart, Oskar Walter Cisek și alții... Lumea picturii, a romanului și a poeziei interbelice.
- Dar doamne din lumea mare nu veneau?
- Ba veneau, dar pe mine m-a impresionat o singură doamnă: Regina Maria. Tata ne povestea că după ce a ajuns pentru prima dată la Balcic "Regina și-a dat seama că este locul pe care l-a așteptat toată viața". Și-atunci, a înălțat palatul acela superb. Și biserica, pe care a botezat-o "Stella Maris" sau "Tenka Juvah". Asta ar însemna "loc singuratic". După cum se știe, Regina a cerut ca, la moartea ei, inima să-i fie îngropată acolo. Iar eu pot să afirm - fără nicio exagerare - că, dacă Regina Maria "și-a pus" inima acolo, tatăl meu și-a pus sufletul acolo. Tatăl meu a fost considerat unul dintre primii edili ai Balcicului. În plus, vrând-nevrând, tata a făcut să se nască acolo o "școală", o școală care, la rândul ei, a însemnat un moment important în pictura românească. Ani de-a rândul, pot spune că nu a existat o expoziție importantă de pictură fără ca ea să cuprindă tema asta - Balcicul...
- După această introducere cam ex abrupto, hai să vorbim mai pe larg despre părinții tăi. Cine au fost ei?
- Mama mea a fost bulgăroaică. O chema Penca, Penca Dobreff. Era - după cum o arată și fotografia - superbă, nu? Penca studiase timp de doi ani canto la Viena. Era o soprană extraordinară, cu un timbru à la Callas. Bunicii mei, fiind niște bulgari foarte bogați, își îngăduiseră să-și trimită fiica la studii în străinătate. Numai că la un moment dat, bunicul meu a pierdut o grămadă de bani în comerțul cu grâne, așa că a chemat-o pe fată înapoi, la Balcic. Profesorii au regretat enorm plecarea Pencăi, spunând că e o crimă ca scena de operă să piardă o astfel de voce, o astfel de prezență charismatică. Ei bine, într-una din serile în care se organizase pe malul mării o reuniune culturală, a fost invitată și mama mea să cânte. Tata atunci a cunoscut-o. Și a fost teribil de impresionat de toată făptura ei. Și de vocea ei - fără pereche... (Eu, de câte ori mă gândesc la mama, îmi pun un disc cu Callas și mi se pare că o văd pe tânăra Penca Dobreff cântând pe malul mării.) Știu de la tata că în seara aceea memorabilă din 1927, după recitalul mamei, George Vraca a spus poezii de Eminescu. Și tot de la el mai știu că manifestarea s-a încheiat cu un recital al lui Ștefănescu-Goangă. Culmea e că părinții mei se aflaseră cam în acel timp la studii la Viena. Dar nu s-au întâlnit deloc acolo. Dumnezeu a vrut să-i așeze față în față la... Balcic! De cum a văzut-o, tata a rămas vrăjit. A adorat-o din prima clipă! Îi umplea curtea cu flori pe care, culmea, le aduna din grădina publică - el, viitorul primar al urbei! Îi scria scrisori peste scrisori de-acolo, din Cafeneaua lui Mamut, cea pe care o vezi pe peretele de vizavi, pictată de Vasile Popescu. (Dar câți pictori n-au pictat această foarte pitorească "locantă" a turcului Mamut! Tonitza întârzia acolo zile întregi, desena de zor, uneori chiar cu zaț de cafea.) Scrisorile tatei începeau, totdeauna, cu aceeași "formulare": "Sublimei mele Penca"... La drept vorbind, la început nu se înțelegeau pe românește. Ea nu știa o boabă din limba noastră, iar el habar n-avea bulgărește! Vorbeau - cât vorbeau! - nemțește. În scurt timp, pentru că tatăl Pencăi nu concepea să aibă un ginere român, cei doi s-au hotărât să fugă... la Paris! Zis și făcut! După multe peripeții, au ajuns în Capitala Franței și s-au căsătorit la biserica românească din Paris. Tata, Octavian Moșescu, era și el un bărbat frumos. Uite-l aici, în portretul pe care i l-a făcut într-o seară, la Capșa, Pallady.
Balcica...
Tata a fost primar la Balcic în doi timpi. O dată, începând din 1930 până în 1932, când l-a numit însuși Nicolae Iorga. Și-apoi, din nou, a fost numit primar în 1938 - de data asta de Mihai Ralea. Și poate că ar mai fi rămas multă vreme la post, că prea făcea treabă bună pentru localnici, pentru oraș și pentru artiști... Numai că a survenit acel "accident" nenorocit al Istoriei - cedarea Cadrilaterului. Atunci când România a devenit mai mică... De altfel, ultimul care a plecat din Balcic a fost chiar tata. Noi - mama și cu mine - plecaserăm înaintea lui la Constanța. El a rămas "să predea orașul" noilor stăpâni: bulgarii. A luat și câinele cu el - era un cățel simpatic, "câinele Primăriei", cum i se spunea. Ei doi au venit cu vaporul după noi și-apoi am plecat cu toții la Râmnicu Sărat. La drept vorbind, tata nu s-a despărțit niciodată de Balcic. L-a luat după el pretutindeni în peregrinările sale ulterioare, în preocupările sale, în articolele și cărțile pe care le-a scris.
Când o întreb despre numele ei, Balcica zâmbește:
- La nașterea mea, tata a spus: "Fetița asta nu se poate chema altfel decât... Balcica!". Și Balcica am rămas. Nu am mai căpătat niciodată alt nume. Nici măcar unul de alint. De altfel, cea de-a doua casă a noastră, construită pe când aveam doar câțiva ani după planurile acelei artiste rafinate care a fost arhitecta Delavrancea Gibory (sora Cellei Delavrancea), s-a chemat "Vila Balcica". Dar să știi că nu numai tata și-a construit casă acolo. El a fost nespus de generos cu toți artiștii, cu toți scriitorii. În calitate de primar, el le-a dat gratis terenuri ca să-și construiască, în acel spațiu mirific, tot ce voiau ei: case, ateliere. Multe dintre aceste case poartă semnătura aceleiași minunate arhitecte: Delavrancea Gibory. Tata a fost renumit pentru inițiativa asta a lui. A creat o a doua patrie pentru marii lui prieteni, pe care atât îi admira...
Uite o scrisoare de preț - un manuscris semnat Lucian Blaga, având antetul "Berna, 30 ianuarie 1931". În scrisoarea asta, Blaga îl roagă pe tatăl meu să-l ajute "să obțină și el un astfel de locșor de casă", un "cadou cu smochine", cum numește el în încheierea scrisorii eventualul loc de casă la Balcic.
Comorile lui Ali Baba
Mă întrebi cum era Balcicul, cum erau casele tipice ale Balcicului... Erau case mici, turcești, care urcau pe străduțe înguste, mai degrabă ulicioare ce șerpuiau până în culmea dealului. Orașul era cumva în amfiteatru. Erau drumuri pietruite, dar și de pământ. În mahalaua tătărască vedeai case din chirpici. În zona asta mișunau tătăroaicele îmbrăcate foarte colorat, purtând șalvari și bluze pestrițe, vaporoase. Fântânile Balcicului erau niște mici monumente extraordinare. Erau din piatră, erau decorate cu motive de inspirație orientală. Aveau basoreliefuri, aveau un fronton și jos aveau un jgheab. Apa curgea dintr-o țâșnitoare în jgheabul spre care se îndreptau, uneori în șir indian, tătăroaicele "înarmate" cu faimoasele lor tingiri de aramă. Veneau ca să-și ia apă de băut. Cele tinere se purtau așa, colorate. Tătăroaicele mai în vârstă umblau în negru și aveau fața acoperită cu feregeà. Tot capul era acoperit. Tătăroaicele purtau multe șiruri de mărgele foarte colorate. Balcicul avea câteva fântâni extraordinare. Cea mai frumoasă era fântâna din Piața Primăriei. Frumoasă era și fântâna din colțul casei noastre. Alta, tot frumoasă, era în port. Erau multe fântâni cu apa limpede ca și cristalul, la Balcic. Casa noastră avea fântâna ei - dar mie îmi plăcea nespus să asist la procesiunea aceasta a tătăroaicelor. Era un fel de lume a lui Ali Baba pentru fetița care eram atunci. Cred că și acest șopotit al fântânilor contribuia la aerul tihnit al Balcicului. În dorul acestei tihne venea lumea la noi. Pentru mine, era un lucru obișnuit să văd "hălăduind" prin Balcic pictori care-și cărau șevaletul prin tot locul, fețe cunoscute de scriitori care-și căutau inspirația sau doar odihna, în orizontul marin. După cum mi se părea firesc să-l zăresc din fereastră pe Steriadi pictând chiar în primele ore ale dimineții în grădina noastră, care nu era mare, dar era sufocată de flori sădite "în scări". În mijlocul grădinii se înălța un copac foarte special, un "finap" care făcea fructe roșii. Aveam și rodii în grădina noastră, migdalii înfloreau chiar la intrare. Seara, se adunau la noi pictorii... Venea Lucian Grigorescu, venea Tonitza, veneau și Steriadi, Dărăscu și mulți, mulți alții. Veneau la o cafea ori veneau la masă. Și pe urmă, plecau la restaurantul din Piața Primăriei, "Iamandi", ținut de un grec renumit pentru vinurile lui extraordinare. Acolo se mânca mai mult pește - guvizi. Guvizii îi aducea Ismail - care venea să ne aprovizioneze și pe noi. Venea pe la noi și alt turc, Osman, prieten cu Steriadi. Osman îi ducea cutia cu culori, pânzele. Osman a apărut în multe picturi ale lui Steriadi. De altfel, și tata apare - cum ți-am mai spus - în multe tablouri ale prietenilor lui, marii pictori.
Regina de pe malul mării
- Și-acum, hai să vorbim, dragă Balcica, despre Regină. Despre Regina Maria, cea care, cum spuneai, și-a lăsat inima la Balcic. Cum arăta acolo, în locul ei de taină, cum era îmbrăcată, cum vorbea?
- Regina era frumoasă, așa cum o arată fotografiile vremii. Purta întotdeauna rochii lungi, albe, vaporoase, în falduri bogate. Avea capul înfășurat într-un șal, tot alb, care se prelungea, ca o aripă, pe umeri. Purta șiraguri de perle sidefii și pantofi de năbuc, care abia se zăreau de sub faldurile rochiei. Când venea la Balcic, era așteptată la o răscruce de drumuri, în vârful dealului, de către turcoaica ei, Fatmà. Când vorbea despre Regină, turcoaica îi zicea Sultana. De cum sosea stăpâna ei, Fatmà era nedespărțită de Regină, care o lua întotdeauna în mașina ei. După primele ceasuri de la sosire, Regina îl chema pe tata la palat, la masă. Era întotdeauna o masă simplă, fără farafastâcuri. Și de fiecare dată, îi amintea tatei despre rugămintea ei. Și anume, ca nu cumva în vâltoarea înnoirilor, a construcțiilor care se înălțau la tot pasul, să fie pierdut farmecul Balcicului... "Domnule Moșescu, - îi spunea Regina - te rog să veghezi ca nu cumva să se piardă atmosfera, poezia Balcicului nostru." Cel mai adesea, Regina venea singură la Balcic. Uneori, o însoțea și Ferdinand. Avea și Regele un loc favorit, doar al lui.
Palatul avea două caturi, avea arhitectura caselor turcești, cu balcoanele ieșite un pic în afară. Avea o grădină superbă, cu vegetație luxuriantă, pe care o îngrijeau doi-trei grădinari. Nu prea veneau musafiri la Regină. Cât era vara de lungă, îi plăcea să stea retrasă. Aici medita, aici scria... Îi trebuia o anume izolare de lume. Venea însă destul de des la noi acasă, pentru că vederea de la noi din curte era extraordinară. Și casa îi plăcea... Casa noastră nu era mare, dar avea odăi spațioase. Îmi aduc aminte că odată, pe când se afla la noi în vizită, Regina l-a întrebat pe tata: "Cum, aveți un singur dormitor? Și când vă certați - ce faceți?". Pe mine mă mângâia întotdeauna pe creștet și-mi spunea: "Ce fericită ești că te cheamă Balcica!... Ce copil fericit să porți numele celui mai frumos oraș din lume!". M-ai întrebat ce se mânca la Regină. În general - pește! Și, în mod obligatoriu, iaurt! La Balcic se găsea cel mai bun iaurt! Regina era mare amatoare de acest iaurt pe care-l tăia cu cuțitul. Era iaurt de capră. Balcicul era plin de capre, pe care copiii le plimbau pe dealurile acelea albe și râpoase. Copiii și caprele erau însoțiți de măgăruși. Am avut și eu un măgăruș. Era blond-cenușiu. Îl chema Isà. Tare l-am mai iubit! Isà locuia în mahalaua tătărască, dar în fiecare dimineață mă aștepta la poartă ca să plecăm pe dealuri. Isà avea mărgele albastru-turcoaz la gât. Scoteau un clinchet tare plăcut în hălăduielile noastre. Isà a murit de bătrânețe, cu puțin timp mai înainte de plecarea noastră - definitivă - din Balcic. La moartea lui, copiii mi-au dăruit mărgelele acelea albastru-turcoaz. Le-am păstrat multă vreme de dorul măgărușului meu. Aflând de la tata despre moartea lui Isà, Lucian Grigorescu a exclamat: "Vai, ce păcat! Isà era cel mai puțin măgar dintre noi toți!"...
- Din păcate, Balcicul n-a durat o eternitate. Ca orice poveste frumoasă, a avut un sfârșit: comunismul. Cum a fost trecerea de la lumină la întuneric?
- Tata a lucrat la Hipodrom, vindea bilete la cursele de cai, iar mama a intrat să lucreze la o fabrică de tricotaje. Tata nu se lăsa, era dispus să scoată bani din piatră seacă, din dorința de a ne asigura un trai decent, dar și din dorința de a-și mai achiziționa câte un tablou. Tata nu precupețea niciun efort ca să-și poată chema iarăși la o gustare, la un vinișor, la o cafea prietenii pictori. Se refăcea astfel, în locuința aceea modestă (două camere într-un apartament închiriat undeva, lângă Parcul Carol), atmosfera de la Balcic. Veneau și foarte mulți actori la noi. Între timp, tata se angajase la un laborator de... cosmetică. Făcea farduri de obraz, rujuri, pudră. Devenise un fel de muncitor-sadea și, totuși, veneau la noi marii actori ai scenei românești, prieteni la cataramă cu tata: George Vraca, Puiu Iancovescu (căruia tata îi dăduse loc de casă la Balcic), Calboreanu și Goangă. În vremea Balcicului, de Paște, Goangă venea întotdeauna la noi. Biserica românească era în capul dealului. Lumea cobora într-o superbă procesiune, cu lumânările aprinse, în timp ce, cu vocea lui care cutremura dealurile, Goangă cânta "Cristos a înviat!"...
În 1940, când am plecat definitiv din Balcic, poetul Adrian Maniu, care era foarte bun prieten cu tata și care venea în fiecare vară la Balcic, a scris o poezie special pentru mine. Mi-a dedicat-o. Poezia evoca un dialog de dor între mine și Balcic. Doresc să închei cu ultima strofă din această poezie lunga, plăcuta și dureroasa călătorie a noastră înapoi în timp, în timpul cel mai fericit al vieții mele. Ultima strofă suna așa: "- Unde ești tu?/ - Nu mai sunt/ Dar mi-e sufletul la tine/ - Tu te mai gândești la mine?/ - Săruta-te-aș, alb pământ...".