Când am ajuns în biserica de la Tazlău, cu zidurile ei bătrâne, încărcate de rugăciunile tuturor celor care s-au nevoit aici, timpul s-a oprit în loc. În fiecare strană, din orice colţişor, prin fiecare privire de sfânt, veacurile se prăvăleau peste mine. Aerul însuşi era bătrân şi parfumat. Am început să mă rog. Nu pentru că îmi propusesem, ci pentru că totul, chiar şi pietrele, păreau că îl cheamă pe Dumnezeu. Hotărât lucru, rugile nu se trec aşa cum se trec oamenii. Ele sunt mai puternice decât vremurile şi decât existenţele noastre bicisnice. Au propria lor viaţă, dată de Sus. De aceea, atunci când te opreşti într-un lăcaş străvechi, ele pogoară asupra ta şi te înalţă la cer. Mai ales când eşti într-o biserică precum cea de la Tazlău, închipuită de meşterii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. O rugăciune cu trup de piatră.
Aici l-am întâlnit pe părintele Iosif Chiriac, stareţul aşezământului. Trecut de vârsta primei tinereţi, cu tâmplele albite, părintele ne-a vorbit într-un grai dulce, moldovenesc, despre smerenie şi liniştea inimii, despre rugăciune şi nevoinţa minţii de a sta mereu curată înaintea Domnului. Arareori am auzit un călugăr care să spună că mirenii îi întrec, adesea, în rugăciune pe monahi, şi că preoţii ar trebui să predice - nu din cărţi, ci din inimi încălzite de har. Cuvinte simple, sincere şi foarte vii. Ca şi părintele Iosif.
Adevărata rugăciune cere smerenie
"Omul zilelor noastre nu are pace. Suntem permanent tulburaţi"
- Părinte stareţ, aş dori să începem dialogul nostru cu o întrebare legată de rugăciune. Se întâmplă, adesea, ca strădania noastră să fie zădărnicită de gândurile care ne trec prin cap. Cum să faci să ţii rugăciunea curată, plină de har?
- Rugăciunea e vorbirea minţii cu Dumnezeu. Dacă o faci de pe coordonatele unui om păcătos, ea este mai intensă, mai concentrată. Din păcate, realitatea e că noi nu ne considerăm păcătoşi. Întotdeauna îi aşezăm pe ceilalţi mai jos decât pe noi. Dacă noi toţi ne-am socoti cei mai din urmă dintre oameni, nici nu am mai avea de unde să cădem, iar mintea nu ar mai fi risipită la rugăciune, fiind acoperită de harul lui Dumnezeu. Smerenia ne-ar păzi, doar să nu fie o smerenie prefăcută. Ştiţi cum se spune în mânăstire - "E smerit mândruleţul!". Sfântul Apostol Pavel ne-a învăţat smerenia autentică, atunci când spunea despre el însuşi - "Cel dintâi păcătos sunt eu". Dar nu era vorba de o declaraţie de faţadă, el chiar aşa se simţea în faţa lui Dumnezeu. Într-o astfel de stare de smerenie, rugăciunea prinde aripi, iar mintea nu mai zboară la alte gânduri. Se simte atunci acea transformare a omului care se roagă. De aceea, şi sfinţii sunt înconjuraţi cu o aură, simbol al harului care le înconjoară şi trupurile, pentru că se transfigurează în rugăciune, se transformă. Sfântul Serafim de Sarov i-a spus odată unui ucenic, pe nume Motovilov: "Uită-te în ochii mei!". Şi, când acesta l-a privit, i-a văzut întreg corpul îmbrăcat în lumina harului, strălucind ca un soare. Sfântul Serafim de Sarov avea această bucurie de a le spune tuturor "Hristos a înviat!" în tot timpul anului, sau "Bucuria vieţii mele!", cum îi numea pe toţi cei care-l căutau.
Lumina vecerniei
- Cu siguranţă, aţi participat la înmormântări, şi aţi observat că sunt unii morţi care au pe faţa lor aşternută o pace lăuntrică, dobândită prin rugăciune. O au pentru că au murit cu inima împăcată - "Pacea Mea dau vouă", spune Mântuitorul în evanghelie. Acesta este şi idealul - să te împaci cu tine, cu cei din jur şi cu Dumnezeu. De aceea suntem tulburaţi în rugăciune - pentru că nu există în noi pacea aceasta. Omul, când moare împăcat, atunci se duce către Dumnezeu ca într-o călătorie lină. E o întoarcere de unde am venit, la pacea raiului... Din păcate, omul din zilele noastre nu are pace. Suntem permanent tulburaţi. Nu mai este acea linişte lăuntrică pe care o întâlneam noi la bunicii şi străbunicii noştri. Odinioară, oamenii bătrâni erau mereu împăcaţi cu ei şi cu lumea, pentru că aşteptau chemarea lui Dumnezeu şi voiau să moară liniştiţi. Dar noi astăzi suntem tulburaţi, pentru că lăsăm păcatele să intre în noi. Iar păcatul, atunci când vine, face multă tulburare. Ca să scăpăm de păcate şi să ajungem la acea pace a sufletului, putem face o mulţime de lucruri, de la rugăciuni şi până la orice fel de fapte bune - să duci o găleată de apă la o bătrânică neputincioasă, să-i dai o căruţă de lemne cuiva sau chiar să-ţi obişnuieşti mintea să cugete la moarte. Frica de Dumnezeu şi frica de moarte spunea părintele Cleopa că sunt cele două jaloane după care te ghidezi în viaţă. Desigur, frica de Dumnezeu nu trebuie să fie ca frica de un dictator care te omoară, îţi ia capul, ci este frica de Dumnezeu cel care a dat Legea, Decalogul. Evident, Domnul este iubire, iar creştinismul este religia iubirii, dar e o dragoste în care îţi este permisă libertatea, nu libertinajul. Libertatea de a alege! De aceea, Dumnezeu ne-a dat porunci, ca noi să ne putem ghida. Poate că ele nu s-au respectat în literă până în zilele noastre, dar măcar ştim unde ne aflăm, şi atunci când ne abatem de la ele, intervine penitenţa, pocăinţa şi canonul duhovnicului.
Bârna din ochi
"Să cerem de la Dumnezeu darul de a ne vedea greşelile"
Despre rugăciune, printre icoane
Tazlău - o mânăstire ca o cetate
Despre păcate
"Ca să şteargă păcatele, fapta bună trebuie să fie dezinteresată"
Biserica lui Ştefan cel Mare
- Părinte Iosif, cum ar trebui să fie un bun duhovnic? În ce fel îl putem recunoaşte noi, ca şi credincioşi?
- Duhovnicul bun trebuie să aibă o relaţie de tată cu ucenicul său, ca să nu îl înfricoşeze. El e ca un pescar care încearcă să aducă peştele la mal - îl trage spre el, după aia îl mai lasă un pic să-şi facă de cap, după aia iar îl trage, până îl suie în barcă. Cam aşa trebuie să fie duhovnicul. Aşa e şi Hristos, să ştiţi. Hristos judecă cu milostivire, nu judecă dictatorial, că atunci nu s-ar mântui nimeni. Dacă ar fi să judece Hristos neamul omenesc cu dreptate, nu s-ar mântui nimeni. Într-o ectenie a Bisericii aşa se şi spune, "Milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti". Indiferent câtă nevoinţă am face, nimic nu ne poate ajuta, decât mila lui Dumnezeu.
- Spunem mereu că păcatele noastre sunt şterse de faptele bune. Cum sunt cântărite păcatele în balanţa lui Dumnezeu? Cum să le uşurăm?
- Să ştiţi că Dumnezeu nu va calcula nici numărul de păcate, nici cantitatea păcatelor, ci intensitatea pocăinţei, dacă tu ţi-ai recunoscut păcatul. Noi suntem obişnuiţi să contabilizăm, pentru că avem o mentalitate mercantilă - ce îmi iese la asta? Nu e o atitudine dezinteresată. Or, fapta bună trebuie să fie dezinteresată ca să şteargă păcatele. Să nu aşteptăm nimic de pe urma ei. Oricum, nimic nu rămâne în van, din câte am lucrat pe Pământ. De aceea se şi spune: "Fă binele şi aruncă-l în mare, că te vei găsi cu el". Cel mai important lucru este conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu în tine.
Am întâlnit o persoană pe care soţul ei a înşelat-o cu toate femeile posibile, şi ea mi-a zis: "Părinte, l-am înşelat şi eu cu un vecin care tot îmi făcea avansuri. Am zis să văd şi eu ce înseamnă. Dar să ştiţi, eu am crezut că îl înşel pe el, dar, de fapt, m-am înşelat pe mine." Vă daţi seama! Femeia a făcut-o pentru răzbunare. Şi, după ce a făcut-o, a zis: "Nu trebuia, nu merita. Pentru păcatele lui, el va fi judecat de Dumnezeu. Dar ăsta e păcatul meu, mă va judeca Dumnezeu pe mine pentru el." O femeie simplă, de la ţară, fără şcoală. Uneori, o vorbă a unui om de la ţară face cât şapte cursuri de teologie.
Bisericile mirese
"Există o mândrie de a fi credincios"
Mormântul Sf. Chiriac de la Tazlău
- Părinte stareţ, bisericile din Moldova sunt gătite precum miresele. Ce le ţine aşa de frumoase, credinţa oamenilor? Dragul de Dumnezeu?
- Aici, în Moldova, este şi o mândrie de a fi credincios. Evident, nu mai există acea explozie care a fost după Revoluţie, când lumea venea la mânăstiri şi foarte mulţi se călugăreau. Acum a scăzut numărul celor care intră în monahism. A început, cum spunea părintele Ioanichie Bălan - "sâta": să se cearnă cei cu adevărat credincioşi de cei căldicei. Biserica încă îşi are rolul ei în societate şi credinţa se transmite într-un mod perpetuu, din generaţie în generaţie - aşa ne-a învăţat mama, aşa ne-a învăţat bunica. Există încă modele - ne aducem aminte de învăţătoarea noastră, care ne-a pus creionul în mână, ne aducem aminte de diriginta noastră, de preotul care ne-a format, care ne-a spovedit, pentru că ei sunt formatori de conştiinţă, împreună cu părinţii noştri. Credinţa, în continuare, face parte din identitatea noastră, a românilor, în general, şi a moldovenilor, în particular. Acum a mai venit şi încercarea aceasta de a scoate religia din şcoli, care a fost ca un examen, ca un cutremur care ne-a trezit. Poate noi, călugării şi preoţii, n-am ieşit în faţă cât ar fi trebuit, deşi societatea ar fi avut nevoie, evident, de modele... Însă, în mod surprinzător, poporul s-a dovedit mult mai credincios decât credeam noi. Ştiţi, credinţa creştină cea mai puternică se încheagă în momentele de prigoană, de restrişte.
- Se simte lucrul ăsta în biserică? Lumea aşteaptă mai mult de la sfinţiile voastre?
Clopotniţa mânăstirii
Ştiţi cum ne pregătim noi? Te uiţi seara pe două-trei cărţi, mai iei o frază de colo, una de dincolo, şi a doua zi spui un cuvânt scolastic, de nu se transmite nimic! Predica nu e vie, nu lucrează în oameni, pentru că harul nu lucrează. Aşa cum se spune o rugăciune de dezlegare în agheasmatar, care nu prea se citeşte şi pe care noi, preoţii, o mai şi evităm: "Şi noi (preoţii), şi poporul Tău, toţi am greşit". Or noi, preoţii, suntem întotdeauna cumva împăunaţi că noi nu putem greşi, sau că greşeala noastră nu trebuie să fie atât de aspru judecată. Şi în fapt suntem lacomi, suntem posesivi, suntem ca şi fariseii din Vechiul Testament, căci impunem şi nu dispunem, şi nu ne mulţumim cu cât avem, niciodată. Preotul ar trebui să fie cel dintâi rugător dintr-o mânăstire, sau dintr-o parohie, cel dintâi postitor, cel dintâi milostiv, cel dintâi iertător. Trebuie să fie model! Vă spuneam că ne conducem în viaţă după modele.
Turnul străvechi
Preotul, în momentul în care liturghiseşte, ar trebui să se transforme. Vă spun din experienţă proprie: dimineaţa sunt nervos, de ce nu arde un bec, de ce întârziem, de ce, de ce... Stau tot timpul cu ochii pe ceas, pe veşmânt, pe lumânarea care nu arde, pe femeia care dă pomelnicul... De abia la Liturghie, când îi cer lui Dumnezeu să transforme pâinea în Trupul Lui şi vinul în scump Sângele Lui, şi Dumnezeu coboară, la invocarea Duhului Sfânt, indiferent de vrednicia sau de nevrednicia mea, atunci mă trezesc şi mă cutremur. Pentru că nu coboară Duhul Sfânt pentru vrednicia mea, ci din milostivirea Lui nemărginită.
Foto: Claudiu Târziu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
