Inundații, cutremure, alunecări de teren și furtuni cumplite. De la an la an, natura parcă ne pedepsește din ce în ce mai tare. Verile sunt tot mai secetoase, iar iernile, fără zăpadă. Oare ce se întâmplă cu frumoasa Planetă Albastră? Am reușit să o distrugem de tot? Întreg acest rău are un singur nume, un nume care a pătruns pe furiș în viața noastră cotidiană, pe care îl pomenim deseori, dar nu îi acordăm niciodată atenția pe care o merită. Un cuvânt simplu, dar care a devenit cu timpul, temut. Iar acest cuvânt care se întinde ca o pecingine peste lume și care a devenit de temut ca și ciuma este "poluarea". Ei i se datorează cele mai multe dintre dezastrele naturale cu care ne confruntăm. Ea este vinovată de încălzirea climei, de otrăvirea apelor, de deșertizare, de boli omenești ce nu pot să fie învinse. Ani la rând, experții în domeniu s-au adunat în congrese, s-au plâns și au amenințat, au strigat: "Atenție! Arde!". Nimeni n-a avut urechi să-i asculte, iar situația este din ce în ce mai gravă. Aerul, apa, pământul, întreaga biodiversitate, tot ceea ce făcea planeta locuibilă, este pe punctul de a fi distrus. Pământul este bolnav și suferă. Oare cât i-a mai rămas de trăit? Chiar dacă întrebarea pare exagerată prin dramatismul ei, ea corespunde realității. Oamenii de știință au stabilit un bilanț care nu lasă loc la îndoieli.
Aerul - un imens Auschwitz
Poluarea aerului se datorează, în primul rând, emisiei de gaze carbonice și de butan, de către țevile de eșapament ale mașinilor și de către coșurile uzinelor. Distrugând stratul de ozon, aceste gaze cu efect de seră sunt principalele vinovate ale creșterii temperaturii la nivel global. Savanții estimează că până în anul 2100 temperatura medie pe Terra va crește cu peste șase grade. Încălzirea provoacă deja topirea ghețarilor de la Poli, stârnește furtuni și ploi diluviene în emisfera nordică. Inundațiile vor fi din ce în ce mai puternice.
Pe de altă parte, în emisfera sudică va predomina seceta, provocând tot mai multe zone deșertice, aducând foametea și moartea a sute de mii de oameni. Pe lângă asta, mai apar și alte fenomene devastatoare, precum tornadele și furtunile (de tip tsunami) care afectează țările ce se învecinează cu Oceanul Pacific, inundații comparabile cu... Potopul. Un alt efect, medical de data aceasta, al încălzirii globale, este apariția bolilor de rinichi la locuitorii din emisfera sudică, din cauza perioadelor caniculare și a deshidratării pe care o provoacă la persoanele vulnerabile. În plus, verile din ce în ce mai calde duc la sporirea maladiilor cardio-vasculare, cerebrale și respiratorii în zona Mării Mediterane și a Europei Centrale.
Dar mai există un alt fel de poluare, și mai periculos încă. Nici în ziua de azi, niciun doctor sau om de știință nu a dat de capătul răului pe care îl provoacă asupra organismului omenesc poluanții pe care îi respirăm zi de zi, picătură de picătură. Un studiu întreprins recent în Franța a relevat o creștere importantă a mortalității, în momentele de poluare maximă. Alte anchete au demonstrat că anumite crize de astm și de tuse sunt legate de concentrațiile importante de gaze de eșapament, când, din lipsa vântului, aerul viciat stagnează peste orașe. Mai trebuie știut și faptul că particulele emise de motoarele Diesel provoacă inflamații periculoase ale plămânilor. În Anglia, oamenii de știință au estimat că scăderea cu numai un procent a nivelului de poluare ar reduce rata mortalității, cu trei mii de decese pe an!
Oare pot fi oprite aceste amenințări? Poate fi oprită gazarea Terrei? Răspunsul este afirmativ, cu condiția să existe voință politică, reacții ferme, venite din partea guvernelor țărilor industrializate. Dar oare câți industriași vor fi de acord să finanțeze "curățirea" noxelor cancerigene din fumul emis de uzinele lor? Câți șefi de stat vor avea îndrăzneala să reducă circulația automobilelor și a camioanelor, fără a stârni nemulțumiri populare? O parte a răspunsului este deja cunoscută. Statele Unite, țara care produce un sfert din gazul carbonic care otrăvește atmosfera, refuză să le impună industriașilor săi să aloce sumele necesare pentru reducerea emisiilor toxice.
Apa: moartea de sete nu mai este o simplă metaforă
Dacă întrebăm un copil de unde vine apa și unde se duce atunci când plouă, va răspunde că în pământ. Dar lucrurile nu stau exact așa. Nu toată apa căzută din cer stagnează în sol. Nici în mare și nici măcar în râuri. Sub efectul evaporării, ea se transformă în nori, regăsind astfel statutul său inițial de apă de ploaie. Nicio picătură de ploaie nu pleacă de pe planeta noastră! Cu toate acestea, apa începe să lipsească din anumite zone ale Pământului, în mod dramatic. De fapt, cea care lipsește este apa potabilă. Cea care poate fi băută sau folosită pentru irigarea culturilor. De aproximativ cincizeci de ani, calitatea sa se degradează sub efectul poluării. O parte foarte importantă devine improprie consumului și irigațiilor. Or, cererea mondială este de aproape 1000 de metri cubi pe an pe cap de locuitor, o cantitate ce nu poate să fie acoperită, pentru că volumul de apă folosită crește din zi în zi. Urmarea: peste două miliarde de oameni din țările subdezvoltate duc lipsă de apă, iar experții avertizează că în mai puțin de un secol, criza apei va atinge întreaga planetă. Deja, în tot mai multe țări civilizate, apa din lacuri nu mai corespunde normelor de puritate cerute de Organizația Mondială a Sănătății. Sigur, apa poluată se poate recicla, dar costul este de 210 miliarde de euro pe an. La acest preț, apa potabilă devine un lux rezervat țărilor bogate.
În țările care nu dispun de mijloacele financiare necesare, apa nu este curățată înainte de a fi redistribuită. Ea conține bacterii și produse toxice. Lipsa de apă este resimțită mai ales în Asia, unde are loc o creștere demografică galopantă. Un alt pericol: apa folosită la irigații se încarcă de pesticide, pe care le varsă mai apoi în pânza freatică. Țările dezvoltate fac foarte puține eforturi pentru a economisi acest bun așa de prețios, apa nu este o marfă ca oricare alta, ci un patrimoniu care trebuie păstrat. Dar nimeni nu se gândește să facă economie, deși apa pe care noi o risipim este vitală pentru alții. Dacă ne-am schimba obiceiurile de pe acum, răul ar putea fi evitat. Dar cum să-l eviți, din moment ce dezvoltarea industrială, cerând din ce în ce mai multă apă, poluează în mod ireversibil subsolul și râurile? În ultimii cincizeci de ani, volumul apei poluate a crescut de douăzeci și cinci de ori.
Pământul: agricultura ucigașă
Omul este cel mai de temut dușman al solului. Iar acesta ne va lipsi, într-o bună zi. Pentru că nu încetăm să risipim puținul teritoriu liber pe care ni-l lasă oceanele. Agricultura intensivă, dispariția progresivă a pădurilor, poluarea: solul are mult de suferit din cauza omului. Dar această sursă de bogăție, care ne-a permis să supraviețuim până în ziua de azi, nu este inepuizabilă. 60% din pământul arabil la nivel mondial a fost epuizat. Bogăția lui biologică - elementele ce hrănesc recoltele - este aproape de zero. Calciul, azotul, fierul, oligo-elementele conținute în pământ nu se reînnoiesc de la sine. La fel și organismele vii care îl populează, viermii, insectele, bacteriile și plantele, nu sunt nemuritoare. Mii de specii vii care contribuiau la îmbogățirea humusului au dispărut deja de pe suprafața globului, ucise de o agricultură devastatoare. Subsolurile fertile sunt rare și dispar repede. Când pământul își pierde viața, degeaba este dopat cu îngrășăminte chimice. Tot ce se mai poate face este să se cultive în altă parte, pe altă planetă, pe Marte, poate...
Pe zi ce trece, în Africa și în Asia, pământul secătuit se transformă în deșert. Cel mai acut exemplu este al Chinei, unde în fiecare an, peste 2500 de kilometri pătrați de teren se transformă în deșert. Este pur și simplu un dezastru. Terenurile cultivabile sunt amputate de o suprafață de 60 de kilometri pe 40. Poate să pară puțin, la cât de mare este China, dar peste zece ani, deșertul va strânge în laț zonele încă vii. Dar care sunt motivele acestei deșertificări? Firește, o producție cerealieră prea mare și chimizată în exces. Dacă adăugăm și furtunile de nisip datorate încălzirii climatice, vom înțelege de ce, în fiecare an, zeci de mii de țărani chinezi ajung muritori de foame.
Albinele lui Einstein
Albert Einstein pomenea, deseori, de "albinele fără de care nu ar exista oameni pe Pământ". Cum interlocutorii săi erau mirați de această afirmație, marele savant își continua demonstrația. El afirma că pe planeta noastră, toate speciile au destinul legat. Fără polenizarea albinelor, plantele nu ar putea să se reproducă, dar și albinele au, la rândul lor, nevoie de ele, pentru a se hrăni... Iar pe de altă parte, plantele la rândul lor, au nevoie de apă, pentru a-și extrage hrana din sol. Un sol care nu ar fi suficient de aerisit, dacă râmele nu și-ar săpa în el galeriile. Iar pentru a se hrăni, omul are nevoie de plante. Are, deci, nevoie de albine și de râme. Fără ele am muri cu toții de foame. Einstein dorea să arate că suprimând o singură verigă a acestei întocmiri minunate, făptura vie s-ar putea distruge în întregime.
Și nu este vorba doar de albine și de insectele din pământ. Să luăm în colimator și pădurile din zona Amazonului sau din jungla africană. Se știe că aceste teritorii sunt plămânul Terrei, absorbind dioxidul de carbon, pentru a-l transforma în oxigen. Fără arbori, acest gaz otrăvitor s-ar răspândi în atmosferă, agravând efectul de seră. Iar în păduri trăiesc, de asemenea, milioane de specii vii, care formează lanțuri asemănătoare cu cel care le unește pe albine și pe oameni. Or, aproape 15.000 dintre aceste specii sunt în prezent pe cale de dispariție, din cauza tăierii excesive a copacilor. Și pericolul nu se oprește aici. Odată ce copacii au fost doborâți, populațiile indigene migrează către noile luminișuri. Construiesc sate și drumuri, pe care mai târziu circulă mașinile, poluând un mediu ce până atunci fusese virgin.
Pe de altă parte, tăierea nemiloasă a pădurilor perturbă viața animalelor sălbatice, dintre care unele nu se pot salva decât migrând în mod masiv. Dar nu toate speciile se pot adapta la un nou habitat și multe dintre ele dispar. Astfel, se rup noi și noi lanțuri. Oamenii de știință încearcă să stopeze această distrugere masivă, creând rezervații de animale și de plante și scoțând legi care protejează anumite specii, ori încurajând apariția grădinilor zoologice. Acestea găzduiesc peste cinci sute de mii de specii de mamifere, păsări, reptile și pești. Fără ele, multe dintre animale ar fi dispărut până în prezent. Plantele sunt și ele salvate. În Anglia, banca de semințe are peste șase milioane de specii păstrate la temperaturi ce merg de la + 4 la -130 de grade Celsius. Dar nu toate plantele care trăiesc pe Pământ suportă camerele frigorifice. La fel ca și pentru animalele care nu se reproduc în captivitate, oamenii de știință au creat "spații de conservare la fața locului", unde plantele cresc departe de prădători și de poluare. O acțiune eroică, dar care nu poate salva viața Planetei Albastre, dacă poluarea masivă a aerului, a pământului și a apei va continua. Un scenariu de groază, pe care lăcomia omenească, nu vrea să-l recunoască deși seamănă tot mai mult cu Apocalipsa.