FLORIN GRIGORAŞ - "Dacă poţi să faci din pasiune o meserie, ai câştigat pariul"

"RIFF" - Un sfert de veac de muzică rock

- Născut la Sibiu, în urmă cu 45 de ani, grupul RIFF face parte dintre veteranii rock-ului românesc. Cu peste 3500 de concerte în ţară şi în Europa, cu numeroase apariţii la televiziune şi radio, a devenit popular cu melodii pe care mulţi români le mai fredonează şi azi: "În loc de bun rămas", "Ana-Maria", "Cercul vieţii", "Regele şoselei", "Primii paşi"... În calitate de admiratoare convinsă a formaţiei, l-am căutat pe fondatorul şi liderul grupului, Florin Grigoraş, rugându-l să ne acorde un interviu. L-am întâlnit la Deva, cu câteva ore înainte de a susţine un concert, în faţa unui public fidel şi entuziast -

"Pentru noi, muzica n-a fost o meserie, ci o pasiune"

- Trupa RIFF este un fenomen de longevitate în muzica rock din România. Eraţi licean când semnaţi certificatul de naştere al grupului SONIC, devenit ulterior RIFF. Cum a început povestea?

- Prin anii '62-'63, a existat un curent foarte pu­ternic, început în Anglia, de către Beatles, Kings, Rolling Stones, şi apoi Jimi Hendrix, deveniţi idoli in­ternaţionali. Şi noi am fost mari fani. La Sibiu, aveam ocazia să as­cul­tăm mu­zica lor. În pa­che­tele care veneau din Germania, pe lângă blugi şi cafea, era şi revista "Bravo", care se ocu­pa pe atunci de trupele rock, şi erau, bineînţeles, şi discuri. Am început să as­cul­tăm. A fost o miş­care puternică. Pe a­proa­­pe toate străzile din oraş, băieţii cântau, zdrăn­gă­neau la chitară prin toate colţurile parcu­rilor, pes­te tot. Cred că prin clasa a VI-a, am început să învăţ să cânt la chitară, iar va­ra, înainte să intru în liceu, aveam deja o trupă şi cântam destul de orga­nizat. În liceu, am găsit patru prieteni cu care aveam cam ace­leaşi gusturi. Toată lumea vi­sa pe atunci să facă o trupă rock. Se cânta live şi la serile de dans prin oraş, peste tot. A fost o mare modă. Şi la fel ca rockerii englezi, care au născut fenomene, şi noi eram autodidacţi. Am învăţat unii de la alţii as­cultând, cu influenţe de ici, de colo. Apoi am început să învă­ţăm câte puţină muzică, pentru că trebuia să ştii, to­tuşi, ce faci. Am cântat mult în liceu, la serile de dans ce se organizau sâmbăta şi duminica. Pe-atunci, toată lumea ieşea undeva duminica, la film sau în oraş, la dans. Se dansa pe muzica cântată în grădini de vară şi în restaurante, de orchestre. Noi cântam marile piese din Anglia, Uriah Heep, Ten Years After... Aşa a fost începutul. Timpul a trecut, dar noi am rămas cu pa­siunea asta. Pentru noi a fost o pasiune, nu neapărat o meserie.

Muncă fără carte de muncă

- Cum au reacţionat părinţii, profesorii? În anii aceia de început, rockul nu avea la noi o imagine prea grozavă...

- În ce mă priveşte, nu pot să spun că m-au încu­rajat, dar nici nu m-au împiedicat. Ideea era că trebuie să faci şcoală, că un om fără şcoală e nimic, că trebuie să ajungi la facultate, să faci o meserie. Eu am pre­ferat să le fac în paralel. Am dat examen la Drept (eram 24 pe loc) şi am intrat cu o medie mare, am vrut să le-arăt părinţilor că pot să fac şi şcoală, şi muzică. Deşi am absolvit facultatea, n-am profesat nici măcar o zi şi le-am şi spus asta de la început. Mi-am luat atestatul de artist liber-pro­fe­sionist încă din 1975. Din cinci în cinci ani, dă­deam un examen pentru asta. Se plătea bine atunci...

- Se spune că dacă reuşeşti să-ţi faci din pasiu­ne o meserie, munca e o bucurie continuă...

- E adevărat! Eu, per­sonal, n-am avut nicio­da­tă carte de muncă, nu am ni­cio zi vechime, n-am fost an­gajat ni­căieri, sub nicio for­mă, dar am mun­cit ex­­trem de mult şi mun­­cesc încă. Sunt zi­le în care mun­cesc şi câte 14 ore. De apro­­ximativ 25-30 de ani scriu şi muzică de tea­tru. Din toamnă până în martie, spre exemplu, am scris mu­zica pentru patru piese de teatru. Îmi place să scriu cuplete şi muzică instru­men­tală. Am şi un studio de înregistrări. N-am fost angajat niciodată şi acum e prea târziu s-o mai fac. As­ta e! Dar mă descurc bine, zic eu. Duc o viaţă de­centă, fac ce-mi pla­ce. Cum am fă­cut în­tot­deauna. Şi e bi­ne!

"În muzică nu se aşteaptă. Trebuie să te mişti!"

- 45 de ani înseamnă o viaţă de om. Sunt gene­raţii întregi care au cres­cut cu muzica dvs.

- Da, de multe ori mă întâlnesc cu oameni care ne spun că printre primele concerte la care au par­ti­cipat au fost cele cu RIFF, cu SEMNAL M sau cu IRIS, sau că pri­mul disc cumpărat a fost al unora dintre noi. Da, aşa a fost. Acum nu mai poţi să ai un public fidel. Cred că nici nu e normal, după atâţia ani de când ne ocupăm de muzică, să zicem că avem fani, că vin valuri să ne asculte. Lumea ştie de noi, suntem o trupă consacrată, ne-am făcut treaba, ne-o facem în continuare şi sun­tem mulţumiţi. Normal că ar trebui să ni se acorde mai multă atenţie în anumite medii, de exemplu, Radio România sau Televiziunea Ro­mână, două instituţii care ar trebui să dea mult mai multă atenţie artiştilor cu o activitate asemă­nătoare cu a noastră, ca valoare şi durată în timp.

- Există un handicap al provinciei?

- Nu, un handicap al provinciei nu există. Există doar o timiditate provincială, un soi de aşteptare care nu duce la nimic. Dacă locuieşti într-un oraş precum Si­biu, Deva, Dej, Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi ş.a.m.d., deci la o depărtare de Bucureşti, unde se dă ora evenimentelor, şi aştepţi să vină cei de la tele­vi­ziune sau radiouri să te caute acasă, în clubul tău, în săliţa ta unde repeţi, poţi să aştepţi zece vieţi, că nu te caută nimeni. Asta da, se întâmplă. Dar asta e valabil şi în Occident. Beatles-ii, de exemplu, n-au stat acasă, la Liverpool, s-au dus să-şi caute norocul la Londra, la New York şi mai departe. Trebuie să ieşi în locurile unde muzica se întâmplă, trebuie să te mişti. Noi am ieşit, ne-am făcut treaba. Au fost vre­muri, pe la în­cepu­tul anilor '80, când am umblat mult în ţară, cu tur­nee lungi, foarte lungi: 30, 40, 78 de zile, am bătut mi­limetric toată ţara. În timpul ăsta, mergeam şi la postul naţional de radio, şi cam la fiecare şase luni, scoteam o piesă nouă. Imediat s-a văzut, lumea a ştiut de noi, am început să avem săli pline, am scos discuri multe. Trebuie să ai o activi­tate constantă şi să produci ceva artistic. În anii '80, Ceauşescu a dat un ordin prin care stabilea că instituţiile de cultură primesc doar 30 la sută din banii de care au nevoie pentru întreţinerea de clădiri, iar restul banilor trebuie să fie produşi prin spectacole. Atunci, teatrele ne angajau pe noi, for­ma­ţiile de rock din perioada '80, şi făceam turnee pentru ele. Semnal M, Roşu şi Negru, Holograf, Iris, RIFF şi alţii. Noi aveam spectatori. Am făcut turnee foarte lungi. Am cântat pentru 60-70 la sută din teatrele din ţară, din Sibiu, Petroşani, Satu Mare, Braşov, nu mai ştiu. Biletele ce se vindeau erau ale teatrului, noi nu aveam dreptul să vindem, dar ne plăteau şi pe noi, iar treaba a mers foarte bine. Au fost ani minunaţi!

"În cluburi, nimeni nu e atent la ce cânţi. Îi distrezi pe oameni la o bere"

- Trupa RIFF a fost şi pe scenă, şi din­colo de ea, o şcoală de rock, de muzică, de viaţă, pentru mulţi!

- Da. Am avut şi am instrumentişti foarte buni, am avut voci foarte bune. La noi s-au lansat Adi Igri­şan, care are o voce extraor­dinară, şi cântă acum la Cargo; Gabi Orban, care e în Germania, o voce deo­sebită, o mare voce, gen Tom Jones; Cristi Pivni­ceru, din Iaşi, o altă voce fantastică de rock. Din pă­cate, el nu mai cântă. Pe lângă faptul că am scos în faţa pu­bli­cului mulţi artişti de valoare, ducându-i în turnee, obligat de ce se întâmplă în viaţa unei trupe, m-am ocupat şi de partea personală a vieţii lor. Au stat la mine în casă, vin şi acum cei ple­caţi, stau la mine când vin în ţară. Văd cum este viaţa de familie, cum tre­buie să-şi organizeze viaţa, tim­pul, le dau sfaturi, îi mai învăţ, îi mai cert, de-asta am zis că la noi e o şcoală şi de mu­zică, şi de viaţă. Noi am fost întot­dea­una liber profe­sio­nişti, ce câşti­gam aia aveam. Atunci omul tra­ge, dacă vrea să trăias­că. Mun­ceşte! Unii îmi telefo­nea­ză şi-mi spun: "Nu te-am as­cultat! Ce bi­ne ai zis!" Tar­div. Asta e!

- Printre trupele de azi, exis­tă tineri care să vrea să vă ceară sfatul profesional?

- Să ştii că pe ăştia tineri nu-i prea interesează ce-a fost îna­in­tea lor. Nu vin să ceară sfa­turi. Le ştiu ei pe toate. Înainte, au fost mulţi care au stat pe lângă trupa noastră. Mai ales prin anii '80, aveam foarte mulţi pe lângă noi, băieţi care voiau să intre în muzică, să cânte la chitară. Ve­neau cu noi în tur­nee, unii lu­crau cu noi la par­tea tehnică doar ca să înveţe. La ma­re, stă­­teau o vară în­trea­gă cu noi. Dar mu­zi­cienii tineri de astăzi nu sunt de in­vi­­diat. Acum tinerii, săra­cii, stau prin piv­niţe, prin cine ştie ce săli, pe unde apu­­că, şi cântă pen­tru ei. N-au în faţă public cum aveam noi, ca să facă le­gă­tura între ce cântă şi un anumit public, o anu­mită generaţie. Cân­tă în clu­buri, unde lumea nu vi­ne pen­tru muzică neapărat. În­tr-un club, 50 la sută din cei care vin, vin să bea o bere şi să fu­meze o ţi­gară. Da­că întâmplător cân­tă şi o formaţie, da, foarte bine. Am cântat şi noi în clu­buri, dar nu mai cân­tăm. Nu are rost. Nu e nimeni atent la ce cânţi tu. Îi dis­trezi pe oa­meni la bere. Ăs­ta-i marele handicap al lor, al celor tineri: nu-şi gă­sesc publicul pentru care să pro­ducă muzica res­pectivă. Se chinuie, îşi iau apa­ra­tură... Se pune prea mult preţ pe tehnică, pe echi­pa­mente. Pe vremuri, echipamentele erau mult mai simple şi muzica era mai frumoasă şi mai colorată. Acum, săracii, se mobilizează până-n dinţi, bagă o grămadă de bani în instrumente, fac toate nebuniile, dar lipseşte partea vie, lipseşte publicul şi lipseşte muzica adevărată, în mare parte.

- Când RIFF abia păşea în muzică, aţi cerut sfatul celor mai "bătrâni" în meserie?

- Am cântat câţiva ani în deschidere la SEMNAL M. Cântam în deschidere la o trupă, apoi, dacă reu­şeam, cântau alţii în deschiderea noastră. Sigur că a fost o şcoală pentru noi, atâţia ani, să mergem cu re­gre­tatul Iuliu Merca şi cu atâţia mulţi alţii în turneu. Se cânta în restaurante, erau muzicieni foarte buni. Îi as­cultam în fiecare seară, ceream caietele de par­ti­turi, întrebam, discutam armonii, învăţai foarte multe lucruri. Nu erau orgolioşi, egoişti. Cei care cântă rock acum ne consideră foarte bătrâni şi cred că nu avem ce să-i învăţăm, că ei ştiu toate acordurile. Nu mai este legătură între artişti, nu mai sunt locuri un­de să ne întâlnim. Acum 15-20 de ani, la un concert veneau 10-20 de muzicieni cu care mergeam apoi la bere, stăteam, povesteam. Probabil în această seară, aici, la Deva, vor veni vreo cinci ca să depănăm amintiri...

"E important să îţi faci un plan de viaţă şi să te ţii de el"

- Aţi copilărit în Sibiu, printre saşi. Există o anume rigoare a lucrului bine făcut pe care s-o fi învăţat de la ei?

- Nu. Şi românii au rigoarea lor. Saşii, care nu sunt nemţi, sunt saşi, sunt mai drepţi. La ei, 1 din 100 ia hotărâri şi ceilalţi 99 execută. La noi, gândim fie­care şi... Aşa am fost şi eu. La început, eram patru oa­meni în trupă şi era demo­craţie, fiecare făcea ceva. Apoi, a trebuit să fie o ordine, când am devenit pro­fesionişti. A căzut pe mine sarcina asta. De obi­cei, basiştii sunt mai ordonaţi, ei ţin balansul trupei, ritmul, ţin în frâu toboşarul... În timp, am ră­mas aşa.

- Există un secret ca să mergi înainte, să rezişti atâta timp într-o pasiune, într-o pro­fesie?

- În primul rând, trebuie să fie cu adevărat o pasiune. În momen­tul în care este o pasiune, clar că eşti prins, mistuit de ea. Foarte mulţi au avut pasiuni şi n-au putut să le ducă prea departe. De­pinde cât de mult do­reşti şi cât poţi să rea­lizezi din ce-ţi doreşti să faci. Dar dacă via­ţa îţi oferă posibili­tatea ca din pasiune să faci o meserie, ai câştigat pariul. Sigur, trebuie să se strângă mai mulţi fac­tori: şi ambiţie, şi pute­rea de a renunţa la unele lucruri... Am făcut şi eu sacrificii destule. E important ca tu să îţi faci un plan de via­ţă şi să te ţii de el, un plan care să nu depă­şească niş­te limite, depinde de ce vrei tu de la viaţa ta, depinde de cei din jur, de familie, dacă te înţeleg. Dacă aceşti fac­tori se adună la un loc, ajungi unde ţi-ai dorit, dacă nu, rătă­ceşti în stânga, în dreap­ta...

- Soţia dvs., Mi­haela Grigoraş, e şi ea membru al trupei. Cum a ajuns să cân­te în formaţie? Mi­ha­ela Grigoraş este director al Teatrului Gong din Sibiu.

- Mihaela a făcut Liceul de muzică, secţia pian, înainte de a fi actriţă de teatru. Când ne-am cunos­cut, a zis că vrea să cânte cu noi şi i-am spus că asta e o treabă de băieţi. Prin '95, însă, am zis să facem o trupă mică, în care o inclusesem şi pe Mihaela. Cu trupa asta am avut concerte numai în Piaţa Mare din Sibiu şi în alte pieţe ale oraşului şi a rămas formula aşa, cu ea, la clape. Şi e bine!

- Dacă soţia dvs. nu ar fi activat tot în domeniul artistic, aţi fi avut aceeaşi şansă ca familist?

- Cred că ar fi fost la fel, pentru că amândoi suntem familişti. Ţinem la lucruri stabile şi sigure. Nu cred că ne-am fi format ca familie, dacă nu vo­iam să facem ceva serios de la început. Ca muzician, eşti plecat foarte mult în turnee, unde sunt foarte multe atracţii de tot felul, există pericolul să-ţi pierzi viaţa de familie. Foarte mulţi şi-au pierdut în felul acesta familia, sau nici măcar nu şi-au înte­meiat-o. La noi nu s-a-ntâm­plat asta. Aşa a fost să fie!

Foto: arhiva personală Florin Grigoraş