- Născut la Sibiu, în urmă cu 45 de ani, grupul RIFF face parte dintre veteranii rock-ului românesc. Cu peste 3500 de concerte în țară și în Europa, cu numeroase apariții la televiziune și radio, a devenit popular cu melodii pe care mulți români le mai fredonează și azi: "În loc de bun rămas", "Ana-Maria", "Cercul vieții", "Regele șoselei", "Primii pași"... În calitate de admiratoare convinsă a formației, l-am căutat pe fondatorul și liderul grupului, Florin Grigoraș, rugându-l să ne acorde un interviu. L-am întâlnit la Deva, cu câteva ore înainte de a susține un concert, în fața unui public fidel și entuziast -
"Pentru noi, muzica n-a fost o meserie, ci o pasiune"
- Trupa RIFF este un fenomen de longevitate în muzica rock din România. Erați licean când semnați certificatul de naștere al grupului SONIC, devenit ulterior RIFF. Cum a început povestea?
- Prin anii '62-'63, a existat un curent foarte puternic, început în Anglia, de către Beatles, Kings, Rolling Stones, și apoi Jimi Hendrix, deveniți idoli internaționali. Și noi am fost mari fani. La Sibiu, aveam ocazia să ascultăm muzica lor. În pachetele care veneau din Germania, pe lângă blugi și cafea, era și revista "Bravo", care se ocupa pe atunci de trupele rock, și erau, bineînțeles, și discuri. Am început să ascultăm. A fost o mișcare puternică. Pe aproape toate străzile din oraș, băieții cântau, zdrăngăneau la chitară prin toate colțurile parcurilor, peste tot. Cred că prin clasa a VI-a, am început să învăț să cânt la chitară, iar vara, înainte să intru în liceu, aveam deja o trupă și cântam destul de organizat. În liceu, am găsit patru prieteni cu care aveam cam aceleași gusturi. Toată lumea visa pe atunci să facă o trupă rock. Se cânta live și la serile de dans prin oraș, peste tot. A fost o mare modă. Și la fel ca rockerii englezi, care au născut fenomene, și noi eram autodidacți. Am învățat unii de la alții ascultând, cu influențe de ici, de colo. Apoi am început să învățăm câte puțină muzică, pentru că trebuia să știi, totuși, ce faci. Am cântat mult în liceu, la serile de dans ce se organizau sâmbăta și duminica. Pe-atunci, toată lumea ieșea undeva duminica, la film sau în oraș, la dans. Se dansa pe muzica cântată în grădini de vară și în restaurante, de orchestre. Noi cântam marile piese din Anglia, Uriah Heep, Ten Years After... Așa a fost începutul. Timpul a trecut, dar noi am rămas cu pasiunea asta. Pentru noi a fost o pasiune, nu neapărat o meserie.
Muncă fără carte de muncă
- Cum au reacționat părinții, profesorii? În anii aceia de început, rockul nu avea la noi o imagine prea grozavă...
- În ce mă privește, nu pot să spun că m-au încurajat, dar nici nu m-au împiedicat. Ideea era că trebuie să faci școală, că un om fără școală e nimic, că trebuie să ajungi la facultate, să faci o meserie. Eu am preferat să le fac în paralel. Am dat examen la Drept (eram 24 pe loc) și am intrat cu o medie mare, am vrut să le-arăt părinților că pot să fac și școală, și muzică. Deși am absolvit facultatea, n-am profesat nici măcar o zi și le-am și spus asta de la început. Mi-am luat atestatul de artist liber-profesionist încă din 1975. Din cinci în cinci ani, dădeam un examen pentru asta. Se plătea bine atunci...
- Se spune că dacă reușești să-ți faci din pasiune o meserie, munca e o bucurie continuă...
- E adevărat! Eu, personal, n-am avut niciodată carte de muncă, nu am nicio zi vechime, n-am fost angajat nicăieri, sub nicio formă, dar am muncit extrem de mult și muncesc încă. Sunt zile în care muncesc și câte 14 ore. De aproximativ 25-30 de ani scriu și muzică de teatru. Din toamnă până în martie, spre exemplu, am scris muzica pentru patru piese de teatru. Îmi place să scriu cuplete și muzică instrumentală. Am și un studio de înregistrări. N-am fost angajat niciodată și acum e prea târziu s-o mai fac. Asta e! Dar mă descurc bine, zic eu. Duc o viață decentă, fac ce-mi place. Cum am făcut întotdeauna. Și e bine!
"În muzică nu se așteaptă. Trebuie să te miști!"
- 45 de ani înseamnă o viață de om. Sunt generații întregi care au crescut cu muzica dvs.
- Da, de multe ori mă întâlnesc cu oameni care ne spun că printre primele concerte la care au participat au fost cele cu RIFF, cu SEMNAL M sau cu IRIS, sau că primul disc cumpărat a fost al unora dintre noi. Da, așa a fost. Acum nu mai poți să ai un public fidel. Cred că nici nu e normal, după atâția ani de când ne ocupăm de muzică, să zicem că avem fani, că vin valuri să ne asculte. Lumea știe de noi, suntem o trupă consacrată, ne-am făcut treaba, ne-o facem în continuare și suntem mulțumiți. Normal că ar trebui să ni se acorde mai multă atenție în anumite medii, de exemplu, Radio România sau Televiziunea Română, două instituții care ar trebui să dea mult mai multă atenție artiștilor cu o activitate asemănătoare cu a noastră, ca valoare și durată în timp.
- Există un handicap al provinciei?
- Nu, un handicap al provinciei nu există. Există doar o timiditate provincială, un soi de așteptare care nu duce la nimic. Dacă locuiești într-un oraș precum Sibiu, Deva, Dej, Cluj-Napoca, Timișoara, Iași ș.a.m.d., deci la o depărtare de București, unde se dă ora evenimentelor, și aștepți să vină cei de la televiziune sau radiouri să te caute acasă, în clubul tău, în sălița ta unde repeți, poți să aștepți zece vieți, că nu te caută nimeni. Asta da, se întâmplă. Dar asta e valabil și în Occident. Beatles-ii, de exemplu, n-au stat acasă, la Liverpool, s-au dus să-și caute norocul la Londra, la New York și mai departe. Trebuie să ieși în locurile unde muzica se întâmplă, trebuie să te miști. Noi am ieșit, ne-am făcut treaba. Au fost vremuri, pe la începutul anilor '80, când am umblat mult în țară, cu turnee lungi, foarte lungi: 30, 40, 78 de zile, am bătut milimetric toată țara. În timpul ăsta, mergeam și la postul național de radio, și cam la fiecare șase luni, scoteam o piesă nouă. Imediat s-a văzut, lumea a știut de noi, am început să avem săli pline, am scos discuri multe. Trebuie să ai o activitate constantă și să produci ceva artistic. În anii '80, Ceaușescu a dat un ordin prin care stabilea că instituțiile de cultură primesc doar 30 la sută din banii de care au nevoie pentru întreținerea de clădiri, iar restul banilor trebuie să fie produși prin spectacole. Atunci, teatrele ne angajau pe noi, formațiile de rock din perioada '80, și făceam turnee pentru ele. Semnal M, Roșu și Negru, Holograf, Iris, RIFF și alții. Noi aveam spectatori. Am făcut turnee foarte lungi. Am cântat pentru 60-70 la sută din teatrele din țară, din Sibiu, Petroșani, Satu Mare, Brașov, nu mai știu. Biletele ce se vindeau erau ale teatrului, noi nu aveam dreptul să vindem, dar ne plăteau și pe noi, iar treaba a mers foarte bine. Au fost ani minunați!
"În cluburi, nimeni nu e atent la ce cânți. Îi distrezi pe oameni la o bere"
- Trupa RIFF a fost și pe scenă, și dincolo de ea, o școală de rock, de muzică, de viață, pentru mulți!
- Da. Am avut și am instrumentiști foarte buni, am avut voci foarte bune. La noi s-au lansat Adi Igrișan, care are o voce extraordinară, și cântă acum la Cargo; Gabi Orban, care e în Germania, o voce deosebită, o mare voce, gen Tom Jones; Cristi Pivniceru, din Iași, o altă voce fantastică de rock. Din păcate, el nu mai cântă. Pe lângă faptul că am scos în fața publicului mulți artiști de valoare, ducându-i în turnee, obligat de ce se întâmplă în viața unei trupe, m-am ocupat și de partea personală a vieții lor. Au stat la mine în casă, vin și acum cei plecați, stau la mine când vin în țară. Văd cum este viața de familie, cum trebuie să-și organizeze viața, timpul, le dau sfaturi, îi mai învăț, îi mai cert, de-asta am zis că la noi e o școală și de muzică, și de viață. Noi am fost întotdeauna liber profesioniști, ce câștigam aia aveam. Atunci omul trage, dacă vrea să trăiască. Muncește! Unii îmi telefonează și-mi spun: "Nu te-am ascultat! Ce bine ai zis!" Tardiv. Asta e!
- Printre trupele de azi, există tineri care să vrea să vă ceară sfatul profesional?
- Să știi că pe ăștia tineri nu-i prea interesează ce-a fost înaintea lor. Nu vin să ceară sfaturi. Le știu ei pe toate. Înainte, au fost mulți care au stat pe lângă trupa noastră. Mai ales prin anii '80, aveam foarte mulți pe lângă noi, băieți care voiau să intre în muzică, să cânte la chitară. Veneau cu noi în turnee, unii lucrau cu noi la partea tehnică doar ca să învețe. La mare, stăteau o vară întreagă cu noi. Dar muzicienii tineri de astăzi nu sunt de invidiat. Acum tinerii, săracii, stau prin pivnițe, prin cine știe ce săli, pe unde apucă, și cântă pentru ei. N-au în față public cum aveam noi, ca să facă legătura între ce cântă și un anumit public, o anumită generație. Cântă în cluburi, unde lumea nu vine pentru muzică neapărat. Într-un club, 50 la sută din cei care vin, vin să bea o bere și să fumeze o țigară. Dacă întâmplător cântă și o formație, da, foarte bine. Am cântat și noi în cluburi, dar nu mai cântăm. Nu are rost. Nu e nimeni atent la ce cânți tu. Îi distrezi pe oameni la bere. Ăsta-i marele handicap al lor, al celor tineri: nu-și găsesc publicul pentru care să producă muzica respectivă. Se chinuie, își iau aparatură... Se pune prea mult preț pe tehnică, pe echipamente. Pe vremuri, echipamentele erau mult mai simple și muzica era mai frumoasă și mai colorată. Acum, săracii, se mobilizează până-n dinți, bagă o grămadă de bani în instrumente, fac toate nebuniile, dar lipsește partea vie, lipsește publicul și lipsește muzica adevărată, în mare parte.
- Când RIFF abia pășea în muzică, ați cerut sfatul celor mai "bătrâni" în meserie?
- Am cântat câțiva ani în deschidere la SEMNAL M. Cântam în deschidere la o trupă, apoi, dacă reușeam, cântau alții în deschiderea noastră. Sigur că a fost o școală pentru noi, atâția ani, să mergem cu regretatul Iuliu Merca și cu atâția mulți alții în turneu. Se cânta în restaurante, erau muzicieni foarte buni. Îi ascultam în fiecare seară, ceream caietele de partituri, întrebam, discutam armonii, învățai foarte multe lucruri. Nu erau orgolioși, egoiști. Cei care cântă rock acum ne consideră foarte bătrâni și cred că nu avem ce să-i învățăm, că ei știu toate acordurile. Nu mai este legătură între artiști, nu mai sunt locuri unde să ne întâlnim. Acum 15-20 de ani, la un concert veneau 10-20 de muzicieni cu care mergeam apoi la bere, stăteam, povesteam. Probabil în această seară, aici, la Deva, vor veni vreo cinci ca să depănăm amintiri...
"E important să îți faci un plan de viață și să te ții de el"
- Ați copilărit în Sibiu, printre sași. Există o anume rigoare a lucrului bine făcut pe care s-o fi învățat de la ei?
- Nu. Și românii au rigoarea lor. Sașii, care nu sunt nemți, sunt sași, sunt mai drepți. La ei, 1 din 100 ia hotărâri și ceilalți 99 execută. La noi, gândim fiecare și... Așa am fost și eu. La început, eram patru oameni în trupă și era democrație, fiecare făcea ceva. Apoi, a trebuit să fie o ordine, când am devenit profesioniști. A căzut pe mine sarcina asta. De obicei, basiștii sunt mai ordonați, ei țin balansul trupei, ritmul, țin în frâu toboșarul... În timp, am rămas așa.
- Există un secret ca să mergi înainte, să reziști atâta timp într-o pasiune, într-o profesie?
- În primul rând, trebuie să fie cu adevărat o pasiune. În momentul în care este o pasiune, clar că ești prins, mistuit de ea. Foarte mulți au avut pasiuni și n-au putut să le ducă prea departe. Depinde cât de mult dorești și cât poți să realizezi din ce-ți dorești să faci. Dar dacă viața îți oferă posibilitatea ca din pasiune să faci o meserie, ai câștigat pariul. Sigur, trebuie să se strângă mai mulți factori: și ambiție, și puterea de a renunța la unele lucruri... Am făcut și eu sacrificii destule. E important ca tu să îți faci un plan de viață și să te ții de el, un plan care să nu depășească niște limite, depinde de ce vrei tu de la viața ta, depinde de cei din jur, de familie, dacă te înțeleg. Dacă acești factori se adună la un loc, ajungi unde ți-ai dorit, dacă nu, rătăcești în stânga, în dreapta...
- Soția dvs., Mihaela Grigoraș, e și ea membru al trupei. Cum a ajuns să cânte în formație? Mihaela Grigoraș este director al Teatrului Gong din Sibiu.
- Mihaela a făcut Liceul de muzică, secția pian, înainte de a fi actriță de teatru. Când ne-am cunoscut, a zis că vrea să cânte cu noi și i-am spus că asta e o treabă de băieți. Prin '95, însă, am zis să facem o trupă mică, în care o inclusesem și pe Mihaela. Cu trupa asta am avut concerte numai în Piața Mare din Sibiu și în alte piețe ale orașului și a rămas formula așa, cu ea, la clape. Și e bine!
- Dacă soția dvs. nu ar fi activat tot în domeniul artistic, ați fi avut aceeași șansă ca familist?
- Cred că ar fi fost la fel, pentru că amândoi suntem familiști. Ținem la lucruri stabile și sigure. Nu cred că ne-am fi format ca familie, dacă nu voiam să facem ceva serios de la început. Ca muzician, ești plecat foarte mult în turnee, unde sunt foarte multe atracții de tot felul, există pericolul să-ți pierzi viața de familie. Foarte mulți și-au pierdut în felul acesta familia, sau nici măcar nu și-au întemeiat-o. La noi nu s-a-ntâmplat asta. Așa a fost să fie!
Foto: arhiva personală Florin Grigoraș