La vremea lui, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Vasile Alexandrescu Urechia (1834-1901) era un personaj cunoscut: om de acţiune cu iniţiative culturale, politician liberal (a fost şi ministru), istoric, scriitor, publicist, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti. Azi nu-i mai cunosc numele decât istoricii literari. Şi asta doar fiindcă Titu Maiorescu l-a ironizat necruţător în "Observări polemice", "Beţia de cuvinte" şi alte articole critice, făcând din el exemplul-caz al unei patologii retorice. Din păcate, o boală incurabilă de vreme ce există şi azi la noi, în politică şi mass-media, indivizi pe cât de bombastici, pe atât de găunoşi. Spre deosebire de aceştia, V. A. Urechia avea cu adevărat convingeri patriotice şi îşi dorea cu ardoare să participe la emanciparea politică şi socială a tineretului prin învăţătură. Dincolo de limbajul grandilocvent şi de scrierile literare fără valoare (căci el dădea literaturii un scop educativ), cărturarul e azi demn de interes pentru memorialistica lui, editată ştiinţific, cu profesionalism impecabil, de Leonidas Rados. Cei cărora le place să călătorească înapoi în timp au prilejul să se teleporteze citind amintirile din urmă cu 150 de ani pe care vi le recomand acum. În primul rând fiindcă V.A. Urechia a fost martor (şi implicat) într-o serie de evenimente ce au marcat istoria ţării noastre: revoluţiile de la 1848, mişcarea unionistă, culminând cu dubla alegere a lui Cuza, detronarea acestuia şi aducerea lui Carol I, la 1866, obţinerea independenţei regatului ş.a. Pentru majoritatea dintre noi, acestea sunt pagini din manualele şcolare de istorie. Pentru V. A. Urechia sunt zile trăite, viaţa lui publică şi particulară, aşa cum şi-o priveşte împăcat din pragul bătrâneţii, când patimile se atenuează. Apoi, alt punct de atracţie e că memorialistul a cunoscut de aproape şi evocă o mulţime de personalităţi, de la Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, C. A. Rosetti, Costache Negruzzi şi B. P. Hasdeu, la inamicii săi junimişti, pentru care reprezenta "direcţia veche", depăşită. E consemnată în detaliu şi activitatea lui neobosită pentru elevarea societăţii timpului: între multe altele a iniţiat şi condus instituţii prestigioase precum Ateneul Român şi Academia Română. Amatorii de senzaţional vor fi uimiţi să-i descopere şi viaţa particulară, presărată cu tragedii şi revelaţii scandaloase. Dezamăgit de trădarea iubitei ieşence din adolescenţă, se însoară din răzbunare şi interes, la 23 de ani, cu o tânără spaniolă bogată şi de familie bună, pe care o aduce la Iaşi. Căsnicia lor a durat numai un an, Francisca murind în urma complicaţiilor de după naşterea fiului lor, Tancred (şi acesta se va prăpădi de tânăr). Peste numai doi ani, văduvul ajuns în înalte funcţii se recăsătoreşte cu Luiza Wirth-Prester, cu care va avea trei copii: Alceu, ce va ajunge medic şi umorist apreciat, Nestor - inginer şi scriitor, autorul cărţii de poveşti "Zânele din Valea Cerbului", şi Corina - eroină tragică a unei drame ce a ţinut prima pagină a ziarelor din 1890. După un mariaj nefericit, divorţată, Corina se îndrăgosteşte de un căpitan cu care speră să-şi refacă viaţa, dar află că acesta e fratele ei vitreg, fiul nelegitim al lui V.A.U. cu una din cumnatele sale. Fata se sinucide, urmată la scurt timp în moarte şi de căpitan. Curat telenovelă. Dar asta nu e tot: Luiza îl părăseşte pe tatăl copiilor ei, iar locul în cuplu îi e luat oficial de o a treia soră, Zetta. Viaţa personală atât de zbuciumată nu-i afectează însă lui V. A. Urechia multiplele activităţi: scrierea unor lucrări laborioase de istorie, compunerea unor piese de teatru, munca de profesor entuziast şi luptător "pentru patrie şi românism". Dacă la vremea lui a colecţionat titluri şi distincţii, a fost admirat sau ridiculizat de contemporani, a stârnit scandaluri şi polemici, dar s-a aflat oricum în prim-planul societăţii ieşene şi bucureştene, posteritatea l-a împins de tot în uitare. Demersul lui Leonidas Rados se vrea "o încercare de reconfigurare a dimensiunii cărturarului" cu scopul de "a-l face pe acest energic deschizător de drumuri şi animator al culturii mai bine receptat de cercetători şi publicul larg, de a-i cunoaşte personalitatea, cu bune şi rele, aşa cum a fost în realitate".
Selecţia "Formula AS"
* V. A. Urechia, "Din tainele vieţei. Amintiri contimporane (1840-1882)", ediţie îngrijită, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi glosar de Leonidas Rados, Ed. Polirom (tel. 0232/21.74.40), 474 p.
La vremea lui, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Vasile Alexandrescu Urechia (1834-1901) era un personaj cunoscut: om de acţiune cu iniţiative culturale, politician liberal (a fost şi ministru), istoric, scriitor, publicist, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti. Azi nu-i mai cunosc numele decât istoricii literari. Şi asta doar fiindcă Titu Maiorescu l-a ironizat necruţător în "Observări polemice", "Beţia de cuvinte" şi alte articole critice, făcând din el exemplul-caz al unei patologii retorice. Din păcate, o boală incurabilă de vreme ce există şi azi la noi, în politică şi mass-media, indivizi pe cât de bombastici, pe atât de găunoşi. Spre deosebire de aceştia, V. A. Urechia avea cu adevărat convingeri patriotice şi îşi dorea cu ardoare să participe la emanciparea politică şi socială a tineretului prin învăţătură. Dincolo de limbajul grandilocvent şi de scrierile literare fără valoare (căci el dădea literaturii un scop educativ), cărturarul e azi demn de interes pentru memorialistica lui, editată ştiinţific, cu profesionalism impecabil, de Leonidas Rados. Cei cărora le place să călătorească înapoi în timp au prilejul să se teleporteze citind amintirile din urmă cu 150 de ani pe care vi le recomand acum. În primul rând fiindcă V.A. Urechia a fost martor (şi implicat) într-o serie de evenimente ce au marcat istoria ţării noastre: revoluţiile de la 1848, mişcarea unionistă, culminând cu dubla alegere a lui Cuza, detronarea acestuia şi aducerea lui Carol I, la 1866, obţinerea independenţei regatului ş.a. Pentru majoritatea dintre noi, acestea sunt pagini din manualele şcolare de istorie. Pentru V. A. Urechia sunt zile trăite, viaţa lui publică şi particulară, aşa cum şi-o priveşte împăcat din pragul bătrâneţii, când patimile se atenuează. Apoi, alt punct de atracţie e că memorialistul a cunoscut de aproape şi evocă o mulţime de personalităţi, de la Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, C. A. Rosetti, Costache Negruzzi şi B. P. Hasdeu, la inamicii săi junimişti, pentru care reprezenta "direcţia veche", depăşită. E consemnată în detaliu şi activitatea lui neobosită pentru elevarea societăţii timpului: între multe altele a iniţiat şi condus instituţii prestigioase precum Ateneul Român şi Academia Română. Amatorii de senzaţional vor fi uimiţi să-i descopere şi viaţa particulară, presărată cu tragedii şi revelaţii scandaloase. Dezamăgit de trădarea iubitei ieşence din adolescenţă, se însoară din răzbunare şi interes, la 23 de ani, cu o tânără spaniolă bogată şi de familie bună, pe care o aduce la Iaşi. Căsnicia lor a durat numai un an, Francisca murind în urma complicaţiilor de după naşterea fiului lor, Tancred (şi acesta se va prăpădi de tânăr). Peste numai doi ani, văduvul ajuns în înalte funcţii se recăsătoreşte cu Luiza Wirth-Prester, cu care va avea trei copii: Alceu, ce va ajunge medic şi umorist apreciat, Nestor - inginer şi scriitor, autorul cărţii de poveşti "Zânele din Valea Cerbului", şi Corina - eroină tragică a unei drame ce a ţinut prima pagină a ziarelor din 1890. După un mariaj nefericit, divorţată, Corina se îndrăgosteşte de un căpitan cu care speră să-şi refacă viaţa, dar află că acesta e fratele ei vitreg, fiul nelegitim al lui V.A.U. cu una din cumnatele sale. Fata se sinucide, urmată la scurt timp în moarte şi de căpitan. Curat telenovelă. Dar asta nu e tot: Luiza îl părăseşte pe tatăl copiilor ei, iar locul în cuplu îi e luat oficial de o a treia soră, Zetta. Viaţa personală atât de zbuciumată nu-i afectează însă lui V. A. Urechia multiplele activităţi: scrierea unor lucrări laborioase de istorie, compunerea unor piese de teatru, munca de profesor entuziast şi luptător "pentru patrie şi românism". Dacă la vremea lui a colecţionat titluri şi distincţii, a fost admirat sau ridiculizat de contemporani, a stârnit scandaluri şi polemici, dar s-a aflat oricum în prim-planul societăţii ieşene şi bucureştene, posteritatea l-a împins de tot în uitare. Demersul lui Leonidas Rados se vrea "o încercare de reconfigurare a dimensiunii cărturarului" cu scopul de "a-l face pe acest energic deschizător de drumuri şi animator al culturii mai bine receptat de cercetători şi publicul larg, de a-i cunoaşte personalitatea, cu bune şi rele, aşa cum a fost în realitate".
La vremea lui, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Vasile Alexandrescu Urechia (1834-1901) era un personaj cunoscut: om de acţiune cu iniţiative culturale, politician liberal (a fost şi ministru), istoric, scriitor, publicist, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti. Azi nu-i mai cunosc numele decât istoricii literari. Şi asta doar fiindcă Titu Maiorescu l-a ironizat necruţător în "Observări polemice", "Beţia de cuvinte" şi alte articole critice, făcând din el exemplul-caz al unei patologii retorice. Din păcate, o boală incurabilă de vreme ce există şi azi la noi, în politică şi mass-media, indivizi pe cât de bombastici, pe atât de găunoşi. Spre deosebire de aceştia, V. A. Urechia avea cu adevărat convingeri patriotice şi îşi dorea cu ardoare să participe la emanciparea politică şi socială a tineretului prin învăţătură. Dincolo de limbajul grandilocvent şi de scrierile literare fără valoare (căci el dădea literaturii un scop educativ), cărturarul e azi demn de interes pentru memorialistica lui, editată ştiinţific, cu profesionalism impecabil, de Leonidas Rados. Cei cărora le place să călătorească înapoi în timp au prilejul să se teleporteze citind amintirile din urmă cu 150 de ani pe care vi le recomand acum. În primul rând fiindcă V.A. Urechia a fost martor (şi implicat) într-o serie de evenimente ce au marcat istoria ţării noastre: revoluţiile de la 1848, mişcarea unionistă, culminând cu dubla alegere a lui Cuza, detronarea acestuia şi aducerea lui Carol I, la 1866, obţinerea independenţei regatului ş.a. Pentru majoritatea dintre noi, acestea sunt pagini din manualele şcolare de istorie. Pentru V. A. Urechia sunt zile trăite, viaţa lui publică şi particulară, aşa cum şi-o priveşte împăcat din pragul bătrâneţii, când patimile se atenuează. Apoi, alt punct de atracţie e că memorialistul a cunoscut de aproape şi evocă o mulţime de personalităţi, de la Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, C. A. Rosetti, Costache Negruzzi şi B. P. Hasdeu, la inamicii săi junimişti, pentru care reprezenta "direcţia veche", depăşită. E consemnată în detaliu şi activitatea lui neobosită pentru elevarea societăţii timpului: între multe altele a iniţiat şi condus instituţii prestigioase precum Ateneul Român şi Academia Română. Amatorii de senzaţional vor fi uimiţi să-i descopere şi viaţa particulară, presărată cu tragedii şi revelaţii scandaloase. Dezamăgit de trădarea iubitei ieşence din adolescenţă, se însoară din răzbunare şi interes, la 23 de ani, cu o tânără spaniolă bogată şi de familie bună, pe care o aduce la Iaşi. Căsnicia lor a durat numai un an, Francisca murind în urma complicaţiilor de după naşterea fiului lor, Tancred (şi acesta se va prăpădi de tânăr). Peste numai doi ani, văduvul ajuns în înalte funcţii se recăsătoreşte cu Luiza Wirth-Prester, cu care va avea trei copii: Alceu, ce va ajunge medic şi umorist apreciat, Nestor - inginer şi scriitor, autorul cărţii de poveşti "Zânele din Valea Cerbului", şi Corina - eroină tragică a unei drame ce a ţinut prima pagină a ziarelor din 1890. După un mariaj nefericit, divorţată, Corina se îndrăgosteşte de un căpitan cu care speră să-şi refacă viaţa, dar află că acesta e fratele ei vitreg, fiul nelegitim al lui V.A.U. cu una din cumnatele sale. Fata se sinucide, urmată la scurt timp în moarte şi de căpitan. Curat telenovelă. Dar asta nu e tot: Luiza îl părăseşte pe tatăl copiilor ei, iar locul în cuplu îi e luat oficial de o a treia soră, Zetta. Viaţa personală atât de zbuciumată nu-i afectează însă lui V. A. Urechia multiplele activităţi: scrierea unor lucrări laborioase de istorie, compunerea unor piese de teatru, munca de profesor entuziast şi luptător "pentru patrie şi românism". Dacă la vremea lui a colecţionat titluri şi distincţii, a fost admirat sau ridiculizat de contemporani, a stârnit scandaluri şi polemici, dar s-a aflat oricum în prim-planul societăţii ieşene şi bucureştene, posteritatea l-a împins de tot în uitare. Demersul lui Leonidas Rados se vrea "o încercare de reconfigurare a dimensiunii cărturarului" cu scopul de "a-l face pe acest energic deschizător de drumuri şi animator al culturii mai bine receptat de cercetători şi publicul larg, de a-i cunoaşte personalitatea, cu bune şi rele, aşa cum a fost în realitate".
Alte articole din acest numar
- RONA HARTNER - "Eu cânt şi când tac"
- ZODIACUL LUNII MAI
- Răspuns pentru ANA - Gorj, F. AS nr. 1161 - "Am displazie mamară şi alte afecţiuni mai vechi, pentru care solicit sfaturi"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
