Două artiste
- Aflarăm din presa centrală că urmează să vii iarăşi în România şi ne-am gândit să "te prindem", la un interviu pe nerăsuflate, la telefon. Ce mai faci?Pe unde te poartă paşii?
- Ca să-ţi răspund punctual, în clipa de faţă sunt într-o scurtă escapadă la Biarritz, împreună cu fiica mea, Sumayla. Am decis să pun piciorul pe frână şi să-mi spaţiez existenţa de dragul ei. Să profit de fiecare vacanţă a fetei mele, de fiecare week-end pe care să-l petrec alături de ea. Vacanţe mici, dese şi de calitate.
- Înţeleg că trăieşti la turaţie maximă, n-ai obosit?
- Viaţa la Paris a devenit foarte stresantă pentru mine, am o sumedenie de evenimente, solicitări, concerte, trebuie să fiu disponibilă non stop, ceea ce poate fi extrem de obositor. Aşa că fug. Acum, tocmai descopăr nişte locuri fabuloase aici, în sudul Franţei. Mă gândesc serios să achiziţionez o proprietate în zonă, pentru că e nespus de frumos. Au de toate, munte, ocean, linişte, civlizaţie, dar şi puţină sălbăticie. Sumayla adoră caii, eu ştiu să călăresc de la cincisprezece ani, aşa că azi am fost amândouă la călărie în pădure.
- Temperamentul tău, aşa de vulcanic, se potriveşte cu cel al oamenilor de pe malul Mediteranei?
- Provensalii sunt la fel de frumoşi sufleteşte ca zona în care trăiesc. Oameni cumsecade, cu suflet deschis. În plus, am aflat cu surprindere că multe dintre tradiţiile lor seamănă izbitor cu ale noastre, de exemplu, sărbătoresc "Moşii", tradiţie adusă de la noi pe la 1400, nu ştiu prin ce împrejurări. Practică şi ciobănia, au păstori care pleacă în transhumanţă exact ca la noi, în Carpaţi.
- Sumayla îţi împărtăşeşte entuziasmul? Totuşi, e un copil citadin...
- Fetiţa mea nu este făcută deloc pentru viaţa de oraş, vrea să aibă o fermă, e extrem de ataşată de animale. Deşi a crescut, a rămas acelaşi copil creativ, scrie poezii foarte frumoase, poveşti, compune muzică, pictează. Este chiar un suflet de artist şi, spre deosebire de mine, un om mult mai autoritar, cu un adevărat spirit de conducător. Prezenţa ei mă ajută enorm. Am în fiecare clipă tot felul de revelaţii alături de ea. De altfel, noi două semănăm foarte mult. De pildă, eu cânt mereu, la mine în cap nu este niciodată linişte. Şi când tac cânt. Ea este la fel: mintea ei creează permanent. Noi suntem artiste şi în timpul liber. Douăzeci şi patru de ore pe zi!
Balkanik Gospel!
- Şi ce mai pune la cale artista Rona Hartner?
- Trec printr-o perioadă extrem de creativă, intensă, sunt foarte entuziastă şi mulţumită de ceea ce fac. Sunt producătoarea noului meu disc, "Balkanik Gospel", unde cânt alături de Orchestra Zuralia. Suntem în plină campanie de lansare a albumului şi facem turnee în toată Franţa. Am în cinematografe şi un nou film, "Des milliards de toi, mon poussin"(Miliarde ca tine, puiul meu), care are mare succes şi călătoreşte, şi el, prin ţară. În paralel cu toate evenimentele acestea, scriu şi o carte despre viaţa mea, despre experienţa mea cu credinţa. În plus, lucrez şi pentru o expoziţie de pictură. Aşadar, sunt foarte activă, trăiesc, cum spui, cu motoarele turate la maximum.
- Ce se mai cântă pe la Paris? Ce muzică preferă francezii? Tu ce le cânţi, de ai atâta succes?
- Muzical, am schimbat foarte multe lucruri, m-am orientat către gospel, un stil puternic şi plin de credinţă, dar pe ritmuri balcanice, vechi, tradiţionale. Muzica aceasta are reacţii enorme în Franţa. Nu ştiu dacă în România discul va avea succes, pentru că românii s-au americanizat foarte mult. Cântăreţii noştri încearcă să copieze ce văd la MTV, nu vor să exploateze spiritul balcanic în care s-au născut şi care, cu siguranţă, li se potriveşte mult mai bine. De altfel, în toate ţările balcanice se întâmplă la fel: Bulgaria, fostele state iugoslave, chiar şi Rusia au cântăreţii formaţi după cei americani, toţi cântă la fel, se îmbracă la fel. În Franţa, în schimb, există o încăpăţânare de a rămâne fiecare ce suntem (români, ţigani, arabi, ruşi, ce-om fi), fiecare pe căprăria noastră. Nu există niciun fel de uniformizare artistică, ceea ce este extraordinar de bine.
- Vei lansa discul şi în România?
- Da, vom lansa discul şi în România, sigur vom găsi momentul şi contextul potrivite pentru asta şi o vom face cu un spectacol în toată regula. Eu nu scot single-uri, eu lansez direct discuri, fiindcă un disc înseamnă un concept, un spectacol. Intenţionez ca următorii, cel puţin zece ani, să cânt gospel balcanic. Am deja gata şi continuarea acestui album. Pentru mine este şi un act politic, vreau să arăt lumii că în România, în Balcani, oamenii au suflet. La ora actuală, se ocultează în mod voit adevărul acesta: că noi avem suflet, valori, principii, morală, familie. Ei cred că toţi balcanicii nu sunt decât nişte petrecăreţi, nici măcar nu ştiu care sunt români sau bulgari sau mai ştiu eu ce. Eu mă opun puternic acestui lucru, vreau şi reuşesc să mă fac auzită, iar cartea pe care o scriu este şi ea o declaraţie politică, în acest sens.
Există şi o Franţă arhaică
- Reuşeşti cu adevărat să-ţi faci vocea auzită?
- Categoric, da! Are cine să mă asculte, în Franţa modernă există şi o altă Franţă, una arhaică, care nu se uită la televizor, nici măcar nu-şi cumpără televizor. O Franţă care refuză complet mondializarea, alienarea aceasta adusă de prosteala televizată. Ei bine, acestor oameni - care, credeţi-mă, nu sunt deloc puţini - le ajung la suflet cu muzica mea. Franţa este o ţară unică din punct de vedere artistic. Dacă ai un proiect bine conceput, dacă faci lucrurile cu inima deschisă, găseşti imediat un public numeros, loial, educat.
- Film, muzică, literatură, pictură, dans, le faci pe toate cu patos şi dedicaţie maximă. Nu ai, totuşi, sentimentul că faci prea multe lucruri deodată, că poate te risipeşti în prea multe zări?
- Eu mă gândesc aşa: o casă, ca să reziste, are nevoie de mai multe rânduri de cărămizi, unele lângă altele. Apoi, alt rând solid, deasupra. Aşa sunt şi eu: nu mi-a trecut niciodată prin minte să construiesc doar un simplu turn, care să rişte oricând să se dărâme. Pentru mine, a face mai multe lucruri deodată este o formă de a mă dezvolta în mai multe direcţii. Simt permanent nevoia de a face lucruri noi, de a acumula cunoştinţe noi, de a mă forma, de a urma cursuri, şcoli, de a citi încontinuu. Şi apoi, eu toate aceste lucruri le fac de mică. De exemplu, scriu de la paisprezece ani! La Revoluţie, mi-au fost citite poezii pe scenă, de către actorul Ovidiu Iuliu Moldovan. Apoi am făcut o pauză de scris, pentru a mă dedica actoriei, apoi iar am reluat poeziile şi eseurile. În timp, scrisul a devenit ceva din mine, nu las zi de la Dumnezeu să nu aştern un rând. Doar timpul, ce-mi mai este potrivnic câteodată. Din fericire, am întâlnit un foarte destoinic editor, care mi-a dat ideea de a nu scrie cartea toată odată, ci pe capitole. Tehnica aceasta funcţionează foarte bine, am reuşit să mă organizez, iar cartea este aproape gata. Nu e vorba, deci, de risipă. Nu fac decât să-mi trăiesc energia cu care m-a dăruit Dumnezeu. În mare parte, mi-o iau şi de la fetiţa mea, din viaţa mea cumpătată, fără alcool, fără tutun, fără nopţi pierdute. Mănânc sănătos, sunt disciplinată, îmi asigur tot confortul fizic şi psihic de a putea crea încontinuu.
Amintiri cu miresme de liliac
- Dragă Rona, aici, în România, primăvara a explodat. Cum arată Parisul în luna Mai?
- O să-ţi răspund pe ocolite, pentru că acum sunt bucuroasă că am reuşit să plec din Paris, care nu a mai fost, niciodată în ultimii cincizeci de ani, atât de poluat cum este acum. Pot să-ţi spun, în schimb, cum arată primăvara în sudul Franţei, la Biarritz. Ziua e cald şi bine, iar soarele s-a prins de mine, ca de obicei. M-am urcat albă pe cal şi am descălecat neagră. Hahaha! În ce priveşte Parisul... Sigur, oraşul e superb primăvara. La vremea aceasta, Parisul este magnific. Dacă nu ar fi fost atât de poluat, nu aş fi plecat. Fereastra casei noastre ne oferă o superbă vedere către Sacre Coeur. An de an văd toată pleiada de flori, pe rând, pe anotimpuri. Acum, tocmai trecuse perioada roz şi era în plină splendoare cea galbenă. Eu şi Sumayla am sărbătorit Paştele catolic (religia noastră) în altă parte, dar cu ocazia celui ortodox, am făcut picnic pe iarba de la Sacre Coeur. Un soare minunat! Am gătit, am pregătit o geantă uriaşă, plină cu tot felul de bunătăţi şi am sărbătorit cu oamenii străzii, români. Am adunat câţi am putut, ne-am simţit extraordinar, am vorbit de tot şi de toate, despre problemele lor. Am băut şi o bere, am râs, am spus poveşti despre vieţile noastre, despre trecut... A fost foarte frumos.
- De primăverile copilăriei tale, petrecute în ţară, îţi mai aminteşti?
- Da, ţin minte exact cum erau primăverile. Ieşeam dimineaţa din casă să merg la şcoală, era deja călduţ, şi se ridica din curte un fel de abur cu miros de mărgăritare şi ghiocei. Îi planta bunica. Trecea ziua, iar când mă întorceam de la şcoală, mă îmbrăţişa şi mă ameţea mirosul de liliac. Asta este primăvara pentru mine şi azi: liliac înflorit. Şi la Paris mă caţăr pe garduri să ajung cu nasul la crengi, lumea se uită la mine mirată, poate se gândeşte că vreau să fur, dar eu vreau doar să adulmec aroma lor genială, cu care am crescut în copilărie.
În braţele lui Dumnezeu
- Rona, inspiri o putere şi o energie incredibile. La doar patruzeci şi doi de ani, ai deja treizeci şi două de filme la activ. Nu mai vorbim de muzică... Cum faci să nu te epuizezi, cum rezişti?
- Mă simt şi eu epuizată fizic, uneori, sunt stoarsă de puteri, istovită, secătuită mental: am impresia că nu mai am nimic de spus, că am ajuns la final. Dar slăbiciunile astea le consider momente de încercare, nu le las niciodată să se instaleze, să devină fatalitate. Secretul meu: las totul în urmă şi merg o săptămână la o mânăstire, pe-un munte, unde, pur şi simplu, tac. La biserică, acolo înving eu momentele acestea de rătăcire, dar nu o fac împotriva mea, nu lupt cu umbra mea, pentru că atunci risc ca ea să devină şi mai neagră, şi mai puternică. Se face ca de plumb şi mă trage în jos. Antidotul meu este mai simplu: mă arunc în braţele lui Dumnezeu. El este sursa creaţiei, El îmi deschide mereu ochii către altă perspectivă şi mă linişteşte. Pun totul la picioarele lui: gânduri confuze, negre. Las să curgă totul din mine, ca un râu către ocean, iar când plec de acolo, sunt un alt om. Mă întorc înapoi, către viaţă, uşor, cu mintea limpezită.
- Nu te apasă niciodată singurătatea? Nu simţi că viaţa e mai tare ca tine? Nu ai deloc îndoieli?
- Ba da. Mi se întâmplă şi mie să am uneori sentimentul că lupt cu vântul, dar eu nu merg niciodată împotriva curentului. Mă las purtată puţin de el, să văd unde mă duce. Câteodată refuz să lupt. Nu-mi place deloc ce face lupta dintr-o femeie. Nu sunt feministă, îmi plac graţia şi feminitatea din noi, doamnele. Când simt că devin prea luptătoare, prea stahanovistă, pun armele la loc. Dacă mă cert cu cineva, ajung fără excepţie să-mi cer scuze. Nu-mi place să fiu dominată de luptă, viaţa nu este o luptă, ci un dar.
Prinţul pe cal alb
- Eşti o femeie de carieră, mamă singură, credincioasă, dar şi o femeie foarte frumoasă şi extrem de feminină. Crezi că te vei mai îndrăgosti vreodată aşa, de să-ţi fugă pământul de sub picioare?
- Vaaai, dar eu mă îndrăgostesc foarte des. Îţi spun sincer: foarte des! Eu cred în continuare că prinţul pe cal alb există şi că mă va găsi. Continuu să trăiesc ca o persoană demnă de numele creştin, nu fug după toate ielele, dar de îndrăgostit, mă îndrăgostesc foooooarte des! Mi se aprind călcâiele, pur şi simplu, sunt ceva de neînchipuit. Ce mă salvează este faptul că am ajuns la vârsta la care îmi dau seama când persoana este nepotrivită, şi atunci reuşesc să-mi ascund sentimentele. Stau liniştită până când îmi trece. Partea proastă este că în continuare mă îndrăgostesc de persoane nepotrivite. Dar pentru că ştiu cât de mult pot fi afectată de o relaţie eşuată, nu mă mai joc cu focul. Nu mă mai joc de-a dragostea, de-a iubitul. Ori e ceva serios, ori fac pasul înapoi. Sunt convinsă că până la urmă mă voi îndrăgosti, şi eu, în sfârşit, de cine trebuie.
- Am citit mai de mult, într-un interviu de-al tău, că Sumayla, fetiţa ta, era teribil de îndrăgostită de un băieţel. Mai este?
- Da, mai este. Este în continuare foarte, foarte îndrăgostită de acest băieţel, pe nume Charlie. De la doi ani se iubesc şi sunt amândoi de o loialitate şi o dragoste incredibile. Ce puritate există în ei... Chiar vorbesc cu părinţii lui Charlie şi ne îngrozim la gândul că dacă vreunul va fi nevoit să se mute din Paris, va fi o traumă inimaginabilă. Sumayla are doar şapte ani, dar nu vreau să-i rănesc sentimentele. Ei chiar se iubesc. Pentru aceşti copii, limbajul dragostei este un limbaj al purităţii, intens şi pur, în acelaşi timp. Dacă Charlie va deveni, în timp, soţul Sumaylei, nu va fi nicio mirare. Dragostea pe care aceşti doi copii o au unul pentru celălalt este Perfecţiunea. Când mă gândesc că noi toţi ne naştem aşa, iar apoi transformăm dragostea în consum, în obiect al plăcerii... Groaznic. Când eşti îndrăgostit, EŞTI. Exişti cu adevărat. "Eşti" de la verbul "a fi". Iată o altă lecţie pe care o învăţăm de la copii.
- Dragă Rona, îţi mulţumesc pentru interviu. S-a făcut miezul nopţii şi te las să te bucuri de ultima seară de vacanţă, alături de fetiţa ta...
- Mulţumesc. Mulţumesc de interviu şi le urez cititorilor "Formulei AS" o primăvară în toate culorile, plină de inspiraţie şi armonie. Să ne bucurăm cu toţii de minunatul dar al vieţii. Noapte bună!