Ana
E dimineaţă, devreme, deschid încet un ochi şi îmi dau seama că nici măcar soarele nu s-a trezit, iar pe peretele din faţa mea încă se mai văd alergând unele după altele umbrele stelelor. E linişte... Am 20 de ani şi iubesc. Iubesc aşa cum nici măcar soarele cel leneş şi somnoros nu e în stare s-o facă... Îmi simt fiecare părticică de suflet cum râde în hohote, şi poate tocmai de aia mă trezesc mereu aşa de devreme, pentru că nu mai am răbdare să număr secundele şi clipele şi toate umbrele de pe pereţi, pentru că ard de dor şi pentru că simt cum, chiar şi acum, sub plapumă, emoţia mă încolăceşte.
Am încercat de multe ori să-mi amintesc în ce împrejurări am văzut-o prima şi prima dată pe Ana. Aş vrea chiar să pot retrăi momentul acela exact, dar memoria mea nu reţinuse aproape nimic. Ana se pierde în mulţimea acelor figuri nesigure pe care le cunoşti de pe stradă, din tren sau de la Sinaia, formule vagi care acoperă cu ceaţa lor prima strângere de mână, întâiul cuvânt schimbat. Mai târziu, am aflat, dintr-un cuvânt aruncat la întâmplare, că petrecusem cândva o vacanţă împreună, foarte aproape unul de altul, fără să ne cunoaştem însă. Dar momentul în care eu mi-o amintesc cu adevărat, cu toate amănuntele şi detaliile posibile, a fost prima zi de facultate, când am intrat într-o sală mică, îngustă, cu bănci de lemn şi cu o uşă care se deschidea şi se închidea mereu. Vedeam doar un amestec de buimăceală şi indiferenţă, feţe îngrijorate, priviri somnoroase, o rumoare continuă de şoapte, chemări surde şi hârtii răsfoite. Găsisem un loc în fundul sălii, lângă fereastră. Ea era în faţă de tot, în prima bancă, aplecată probabil peste un caiet. Pentru a o zări, trebuia să mă ridic din când în când în picioare, şi nici atunci nu o vedeam bine decât din spate, cu umerii înclinaţi spre banca din faţă. Aşa au fost primele luni de şcoală, eu, timid, de fiecare dată în fundul sălii, uitându-mă mereu la ea, iar Ana, de fiecare dată în prima bancă, atentă la ce se vorbea în jurul ei, numai la mine, nu. Şi când ieşeam de la facultate, Ana o lua tot timpul înainte, în mare viteză, de parcă în fiecare zi întârzia la o altă şi altă întâlnire importantă. Nu ne vorbeam. Treceam pe lângă ea doar cu un salut, cu o privire, dar ne înţelegeam foarte bine din ochi şi ştiam amândoi că pentru ce am vrea noi să ne spunem nu sunt cuvinte. Ne-am întâlnit însă într-o duminică din întâmplare, la un colţ de stradă, unde ne-am ieşit înainte, lovindu-ne aproape din mers. Ana avea obrajii roşii de frig şi, mergând, se înveselea de orice, de zgomotul maşinilor, de scârţâitul bocancilor în zăpadă. Mergeam înspre Cişmigiu şi schimbam cuvinte întâmplătoare, despre orice ne ieşea în cale, jucându-ne cu vorbele, cum ne-am fi jucat cu bulgării de zăpadă. Ne opream în faţa cinematografelor să citim titlurile filmelor cu voce tare, iar râsul Anei suna distinct, lovindu-se parcă de aerul rece ca un clopot de sticlă.
Multă vreme, întâlnirile noastre au fost la fel, întâmplătoare, lăsându-ne în voia norocului, care nu ne dezamăgea. Apoi am trecut la un alt nivel, când după vreo lună de "accidente", am îndrăznit să-i cer numărul de telefon. Eu aş fi vrut mai mult, dar trebuia să ne mulţumim cu ceasurile puţine ale plimbărilor noastre zilnice şi ne străduiam cât puteam ca din aceste întâmplări în cadru anonim să facem ceva personal, intim, care să ne aparţină numai nouă, care să ne bucure numai pe noi. Seara, târziu, când trebuia să ne despărţim şi când aşteptam împreună tramvaiul Anei, tăceam brusc, cu o tristeţe adâncă ce-mi umbrea fruntea. Iar ea simţea şi făcea tot ce-i stătea în putere să piardă un tramvai după altul, ca să rămânem încă o clipă împreună, şi încă una, crezând că eu n-am să bănuiesc această păcăleală. Dar până la urmă, tot trebuia să plece, şi eu rămâneam cu sufletul greu. Apoi am trecut şi mai departe, am început să ne vedem la ea acasă. Crezusem la început că nu puteam să intru în casa ei decât emoţionat, că trebuie să fie în acest simplu fapt un anumit mister, că ceva esenţial, ca o revelaţie, va fi schimbat dragostea noastră. Aveam acolo, în camera ei, impresia de a fi departe de oraş, singuri, cum am fi fost într-un adăpost de munte, surprinşi de o avalanşă ce închide toate drumurile de întoarcere. În mijlocul încăperii, trupul Anei se mişca timid, dar fără încordare, cu o molcomă întindere de animal, pe care somnul îl ajunge din urmă şi-l doboară. Dacă se rezema de fereastră, dacă îşi ducea mâna la frunte să-şi îndrepte o şuviţă de păr, sau dacă ridica numai braţul, oricare din aceste mişcări o dezgolea, îi desprindea rochia, lăsând-o să cadă în jurul corpului ei adormit... Acum relaţia noastră decurge frumos, ne întâlnim la fel de des ca înainte, poate chiar mai des, ne înţelegem perfect, şi îmi dau seama, de fiecare dată când sunt în preajma ei, că ea este tot ce îmi puteam dori de la viaţă.
Mă uit pe peretele din faţa mea şi umbrele s-au topit de mult. Simt cum mă cuprinde din nou emoţia, dau repede plapuma la o parte şi sar din pat, mă grăbesc să plec, pentru că începe o nouă zi, poate mai lungă şi mai frumoasă, în care o voi vedea pe Ana.
Am 20 de ani şi iubesc. Iubesc aşa cum nimeni n-ar putea s-o facă. Nici măcar soarele cel leneş...
CORNEL ARDELEANU
Minunea albă
Am văzut-o întâia oară într-o grădină veche. Pe strada cu nume atât de cunoscut, casa, cu tencuiala roasă, îşi încălzea ferestrele la soare. Unde plecam? Sau poate veneam de undeva, dintr-o călătorie a amintirii? Spre şcoală mergeam, în urma ta, numărându-ţi paşii, numărându-mi bătăile inimii. Era dimineaţă, prima în care nici eu, nici tu, nu am ascultat chemarea clopoţelului. Ne-am oprit amândoi, de parcă cineva ne-ar fi şoptit: "Opreşte-te!". Iar ea, parcă născută dintr-un gând de copil, ne-a privit sfioasă. Mică minune albă în care ne recunoşteam amândoi. Era pe de-a-ntregul frumoasă floarea aceea, suavă, neîntortocheată. Şi am iubit-o de atunci şi ne-am iubit şi pe noi. Primăvara, de câte ori treceam prin faţa casei, ea, ca o mireasă mică, îşi răsucea căpşorul, salutându-ne. Odată, am primit-o în dar. Era primul dar pe care îl primeam de la tine. Am strâns-o la piept ca pe o comoară, am aşezat-o într-un locaş curat. Am privit-o îndelung, m-am închis în ea zile şi nopţi şi nu voiam să mai ies. Altă dată, eram toţi trei. Ea, agăţată de mâna mea, iar mâna mea în mâna ta, ascunsă ca într-o casă mică. Îmi era teamă să nu o strivesc, îmi era teamă să nu o pierd... Am colindat oraşul împreună, până când luna şi-a acoperit ochii. Eram atât de fragezi toţi, atât de înaripaţi... De ce am iubit-o atât de mult? Poate pentru petalele ei, aripi de înger tăinuit, ca cel dintâi sărut. De ce te-am iubit atât de mult? Poate pentru ochii tăi, poate pentru trupul tău neîncercat, neamestecat cu pământul. Când apele mării întindeau punţi peste trupurile noastre, pe plajă, desenam din cochilii de scoici şi melci chipul ei. Căutam floarea unul în ochii celuilalt. "Floare albă, floare albă,/ Tot te caut şi te caut,/ Să te-ntreb: de ce te caut?/ Floare soare, floare apă,/ Şi lumina ce se-adapă/ Din izvorul nevăzut,/ Tot te caut şi te caut/ Şi mă mint că te-am văzut/."
...Apoi, nu mai ştiu când te-am uitat, nu mai ştiu cât te-am uitat. Dar într-o dimineaţă, trecuseră, cred, de trei ori câte zece primăveri, am revăzut-o, în grădina unei case vechi, cu tencuiala căzută, cu capul aplecat pe ochii ferestrelor. De unde veneam? Sau poate plecam undeva, într-o călătorie a amintirii? Spre şcoală mergeam, şi te-am simţit aproape după bătăile inimii. Ne-am oprit amândoi, de parcă cineva ne-ar fi şoptit: "Opreşte-te!".
Am încercat să reconstituim un loc căruia îi aparţinuserăm, cu care voiam să ne reidentificăm, iar ea ne aştepta cuminte. Era la fel de tânără, de albă, de graţioasă. Am privit-o mult, am răscolit-o, am adunat-o cu disperare... Era vie, dar ne durea de parcă murise.
Ne-am privit până când luna şi-a acoperit ochii. Floarea ne-a povestit despre dragostea noastră nefirească, nelumească, despre dragostea noastră adevărată. Plouau în noi petalele sale. Vârtej de imagini alergau prin faţa ochilor minţilor noastre: eu eram floarea, tu erai trecătorul, tu erai floarea, eu te priveam din grădina unei case vechi. Împreună, încercam să înţelegem de ce floarea nu a putut fi a noastră. Primăvara ni se recita în inimi: "Alb de floare,/ Galben moare,/ În culoare./ Sunt eu oare,/ Floare albă,/ Albă floare?"/.
MARIANA FARAON
Un dar ceresc
Poate pentru că bucuria copilăriei mi-a fost umbrită în mare parte de anii trăiţi prin spitale, drept răsplată, bunul Dumnezeu mi-a deschis poarta Adolescenţei, făcându-mi un dar minunat: dragostea. Poate că Dumnezeu mi-a dat dinadins să trăiesc suferinţa, pentru ca să preţuiesc fericirea ca pe un dar ceresc. Surprinsă, speriată puţin şi timidă, m-am lăsat atrasă în jocul iubirii, pe care nu-l mai cunoscusem până atunci. Credeam că dragostea se învaţă, se imită. Mă înşelasem. Totul vine pe nepregătite, spontan. O vrajă care te cuprinde, te ameţeşte, şi de care nu poţi să scapi. Eu am îmbrăcat iubirea ca pe-o cămaşă. O port cu mine în fiece clipă, în fiece loc. E incredibil ce puteri uriaşe ne conferă un sentiment de dragoste împărtăşit. Viaţa mi-a fost schimbată în câteva luni de un om minunat, un tânăr care îmi oferă necondiţionat sprijin sufletesc, siguranţă şi înţelegere. Când l-am cunoscut, mi-a dăruit la început zâmbetul, semnul delicat al prieteniei, zâmbetul de care aveam mare nevoie, pentru că eu nu mai ştiam să zâmbesc. A fost lângă mine, ţinându-mă de mână exact atunci când aveam nevoie, atunci când simţeam că nu pot merge mai departe. Dacă la 16 ani, medicii, prin transplantul renal pe care mi l-au făcut, mi-au adăugat ani vieţii, EL este cel care îmi dă viaţă anilor. Îmi înţelege suferinţa, îmi dă curaj, mă iubeşte aşa cum sunt. Ce tare îmi simt bătând inima când primesc buchetul de flori, în spatele căruia se ascunde chipul celui care îmi este atât de drag! Frumuseţea i se vede în ochi, acolo unde este locul dragostei pentru mine. Înainte de a-l cunoaşte, mereu eram tristă, anxioasă, pentru că rezervorul sufletului meu era gol. Acum, când acest rezervor a fost umplut cu iubire, tristeţea a devenit fericire, iar teama a devenit curaj. Îl iubesc şi pentru ceea ce este şi pentru ceea ce sunt eu, atunci când sunt alături de el: o luptătoare îndrăgostită. Trăiesc şi mă bucur de frumuseţea vieţii, de frumuseţea naturii, de armonia care mă-nconjoară şi pe care o înţeleg mai bine ca până acum. Mai profund. Lungile plimbări, cu mâinile unite în încleştarea iubirii, prin Parcul Copou, prin Grădina Botanică, sau pe orice altă stradă a Iaşiului vechi, se petrec ca în transă, undeva într-un alt timp. Acum, când vă scriu frumoasa mea poveste de dragoste, EL, iubitul meu, este alături de mine, pe un pat de spital, încurajându-mă să lupt cu un al doilea rejet renal. Vă mulţumesc pentru că mi-aţi dat posibilitatea de a-mi aşterne pe hârtie povestea de dragoste. Vă mulţumesc că existaţi. Vă iubesc.
GEORGIANA GHEORGHIU