Niciodată nu a câştigat din cărţile sale prea mult, în ciuda succesului lor, căci, la meridian românesc, izbânzile literare se măsoară în doar câteva mii de exemplare vândute, care aduc puţini bani autorilor. Prin urmare, omul nostru s-a întreţinut până de curând din articleria pe la diferite publicaţii. Dar presa scrisă se află, şi ea, într-un declin dramatic, ziarele se închid sau se restructurează şi mulţi dintre profesioniştii condeiului rămân pe drumuri. Aşa s-a întâmplat şi cu amicul meu, a cărui singură raţiune de existenţă a fost şi a rămas scrisul. Dacă nu ar mai scrie, ar muri. Pentru a scrie are însă nevoie de bani din care să trăiască. Dar scrisul nu aduce bani, iar altceva nu ştie să facă, presupunând că l-ar mai angaja cineva la o vârstă ingrată, de aproape 60 de ani. Un cerc vicios, din care nu-l poate scoate nici Uniunea Scriitorilor, care altădată funcţiona ca o umbrelă pentru prozatori şi poeţi.
Nu e un caz singular, ci chiar unul emblematic pentru condiţia scriitorului român de azi. Această breaslă nobilă, care preschimbă ficţiunea în realitate, printr-o alchimie a minţii şi a inimii care nu poate fi deprinsă precum un meşteşug, ci e dar de Sus - este, la noi, marginalizată, pauperă, şi uneori luată în băşcălie de liderii politici. Scriitorii îşi obţin pâinea cel mai adesea din alte ocupaţii decât scrisul, deşi scrisul nu le este hobby, ci vocaţie. Toţi visează să se împlinească social prin talentul lor şi să-şi asigure gloria postumă, dar puţini reuşesc. Iar unii speră să se şi mântuiască duhovniceşte cu talantul ce le-a fost dat. Şi numai Dumnezeu ştie dacă izbutesc.
Având în vedere această stare de fapt, devine cumva bizară dorinţa prea multor români de a deveni scriitori. Uniunea Scriitorilor are peste 2.600 de membri, în vreme ce numărul cititorilor constanţi este abia de 1,2 milioane - potrivit unei statistici la care s-a referit recent Gabriel Liiceanu, directorul Editurii "Humanitas". Aşadar, avem un scriitor la vreo 462 de cititori. Să ţinem, totuşi, cont, de faptul că din USR nu fac parte toţi cei care au publicat o carte. Prin urmare, raportul dintre numărul de scriitori şi cel de cititori este mai mic, poate de unul la 400, unul la 300 sau, cine ştie, unul la 200. O sete de exprimare şi o risipă de efort intelectual şi de resurse materiale care ar merita analiza unor specialişti. Iar tentaţia, salvatoare, de a crede că suntem o ţară de poeţi e înlăturată de munţii de maculatură care văd lumina tiparului.
Vestea bună e că nimeni nu mai este închis pentru ce scrie, cum se întâmpla odinioară, în comunism. Ba, din contră, prin efectul unei legi făcute parcă de scriitori, destui sunt eliberaţi pentru că au comis o carte. Dacă în puşcăriile comuniste era pedepsit exemplar cel asupra căruia se găsea un capăt de creion, acum administraţia penitenciarelor le oferă deţinuţilor toate condiţiile necesare creaţiei, inclusiv îndrumători. Aşa se face că oameni care în viaţa lor n-au scris un rând de literatură, şi poate că nici n-au citit vreunul, şi-au descoperit veleităţi de scriitori în puşcăria de drept comun. Ar fi şi păcat să nu se întâmple aşa, de vreme ce orice volum publicat reduce pedeapsa cu 30 de zile.
Ne rămâne măcar consolarea că, dacă nu e salvator întotdeauna pentru scriitorul de vocaţie, scrisul este mântuitor pentru "scriitorul" de detenţie.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
