IRINA PĂCURARIU - "Să ne trăim clipa!"

Visuri de primăvară

- Vârf de atac al reportajului românesc, își păstrează neabătut condiția de campioană pe micul ecran, deși locuiește departe de Capitală, la Piatra Neamț, deși are două fete ca două flori și un soț la fel de campion ca și ea: Ticu Lăcătușu, marele alpinist. O poveste care vă aduce în dar primăvara -

Fata din pădure

- Dragă Irina, e aprilie, primăvară, perioada vi­su­rilor încărcate de soare... unde te găsește ano­tim­pul acesta plin de speranță?

- Sunt acasă, la Piatra Neamț, dar aici n-a venit primăvara. Ăsta e primul meu vis. S-o văd că-mi zâm­bește în fereastră. De când ne-am mutat la Piatra-Neamț, o aștept mai mult ca oricând. Sunt o făptură solară. Nu-mi place nimic mai mult decât căldura aceea de iunie, mân­gâietoare... dar din momentul în care am părăsit Iașiul, am lăsat în urmă asemenea dezmierdări. Aici, la peste 1000 de metri, în munte, seara e rece chiar și vara. Suntem la Piatra-Neamț de șase ani, și încă nu am reușit să în­văț că serile de iunie nu mai au miros de tei ca pe Copou. Îmi lipsește chiar și praful de seară din Iași... Am ajuns să trebuiască să învăț trăitul cu aer curat. Suntem pe cale să ne terminăm o casă, la vreo șase kilometri de Pia­tra, suspendată pe o lizieră de pădure, sălbatici, fără vecini, doar clopotul bisericii se aude din când în când.

- Locuiești într-un loc de vis, cu care nu te-ai obișnuit?

- Nu prea. Eu încă baleiez între două lumi, încă am serviciul la București, încă umblu prin țară pentru reportajele mele. Dar va veni o vreme în care va trebui să mă obișnuiesc cu locuitul permanent la Piatra Neamț. Nu voi avea de ales... Oricum, dacă la început nu cunoșteam pe nimeni aici, pentru că, inevitabil, co­piii sunt ființe sociale - mergând la școală -, am de­venit, pentru oamenii locului, mama Carinei și a Petrei. Mai sunt și nevasta lui Ticu Lăcătușu. Ha ha! Foarte, foarte rar, sunt doamna de la TVR Iași, iar cel mai rar, sunt cineva de la București. În general, sunt "fata din pădure". Dar toate lucrurile acestea nu mă pot ține departe de poveștile de viață de care am fost și sunt atât de atașată, care sunt motorul reportajelor mele și care vin după mine oriunde. Chiar și la Piatra Neamț! Să-ți dau un exemplu: pentru că suntem într-un continuu șantier la căsuța asta, viața noastră a fost legată mult timp de Ovi­diu, băiatul cu buldozerul. El aduce pia­tra la te­melie, el taie drum, el sapă șan­țuri pen­tru țevi. Ei bine, acum ceva vre­me, Ovi­diu a dispărut, împreună cu bul­dozer cu tot, luând cu el și speranțele noastre de mu­tare. Șase luni nu am știut nimic, până când a reapărut. Fusese plecat la muncă, în America. Dar po­vestea e alta. Aseară, la prima întâlnire, s-a luminat tot când m-a văzut, de parcă îi ieșise în drum o mi­nune. Ovidiu mă văzuse în America la televizor. Ca să vezi!... Ani de zile ne-am întâlnit zi de zi, dar a trebuit să meargă în America, ca să afle că nu sunt fata din pădure, nici soția lui Ticu, ci Irina Păcu­ra­riu de la televizor...

- Pari puțin tulburată în această perioadă de schimbări în viața ta. Cum îți găsești echilibrul?

- Echilibru? Ce este acela, echilibru? Am auzit că ar avea cap, poate și coadă, dar eu nu l-am întâlnit până acum. Care mamă a doi copii știe ce e acela echi­li­bru?! Recunosc că trec printr-o perioadă agitată, sunt chiar istovită. Dar vine câte un moment din acela (iar el apare destul de des), în care una dintre puștoaicele noastre vine și-mi spune ce mult mă iubește și atunci totul este perfect. Ma­ni­fes­tarea aceasta directă a dragostei e o dovadă că generațiile tinere nu mai au aproape nicio legătură cu noi. Eu nu cred că i-am spus vreodată mamei mele că o iubesc. Abia acum, învățând de la copiii mei, am în­ceput să-i mai fac și eu declarații. Fetele m-au învățat să primesc și să ofer aceste vorbe de iubire, care nu au nicio legătură cu educația mea. Să-ți de­clari afecțiunea liber, direct, în cuvinte e un lu­cru senzațional.

Visuri de familie

- Vorbim despre visuri. Ce visează mama Irina pen­tru fetele ei?

- În primul rând, eu sper ca noi, părinții, să avem puterea să le stăm în preajmă doar atât cât e necesar, dar încă și mai multă putere, de a le lăsa să-și facă propriile alegeri. Visez pentru fetele mele decizii înțelepte, dar le las și le voi lăsa întotdeauna să le ia singure, fără să intervin. Sunt de părere că nu trebuie să intri în viața copiilor tăi mai mult decât să le dai cana de lapte dimineața (chiar așa, metaforic vorbind). Și îmi mai doresc să fie copii, să continue cât mai mult să creadă că orice lucru fantastic e posibil.

- Dar Ticu Lăcătușu ce face, exploratorul tău soț, care a cutreierat lumea, aducând României recor­duri peste recorduri obținute prin cățărarea pe piscuri neumblate de munți?

- Ticu face exact ceea ce nu și-a închipuit vreodată că va face: muncă de birou. Dezvoltă un proiect euro­pean pentru Rezervația naturală Cheile Șugăului - Vârful Munticelu, al cărui custode este. Are o așa iu­bire pentru acest colț de rai, încât luptă încontinuu să-l protejeze, să-l apere. Dar orice astfel de proiect presu­pune foarte multe hârtii, așa că Ticu face în această perioadă a vieții lui mai multe ședințe decât drumuri pe munte. Însă, pentru acest loc, orice sacrificiu i se pare suportabil.

- Mi se pare mie, sau familia voastră stă adunată la cuib, mai mult ca în anii trecuți? Vi s-au scurtat drumețiile?

- Oarecum, da, deși eu merg, totuși, des la ser­viciu. Marele privilegiu pe care mi l-a adus meseria de re­por­ter este acela de a mă lăsa să-mi aleg singură dru­murile și poveștile. Astfel, am și no­rocul de a putea petrece destul de mult timp cu familia. Oricum, în fiecare di­mineață, Petra mea cea mică mă în­trea­bă dacă plec la muncă. Asta este marea ei spaimă zilnică, pentru că știe că o plecare nu înseamnă și o întoarcere în aceeași seară. Este un ritm în care am învățat să supraviețuim, o facem de multă vreme, ne-am obișnuit și nimeni nu se plânge prea grav.

Exodul mamelor

- Irina, ești om de presă prin ex­celență, unul dintre cei mai buni reporteri din țară. Lucrând numai la TVR, activitatea ta nu are expunerea pe care o oferă televiziunile comer­ciale, cine nu te caută nu te găsește ușor. La ce lucrezi?

- Fac ce fac de multă vreme: adun povești. De foar­te mare actualitate este că acum pregătesc o cere­monie care marchează activitatea de douăzeci și cinci de ani a Asociației Salvați Copiii. Oamenii aceș­tia sunt incredibili. Impactul social pe care l-au avut în toți acești ani este fabulos. Nu am putut sta deoparte, iar acum sunt cu totul implicată în povești cu copii și părinți salvați. Fie că sunt copii salvați după nașteri premature, fie salvați de analfabetism, fie părinți sal­vați de neputința de a-și ajuta copiii cu probleme. Și, desigur, pregătesc reportaje pe această temă.

- Crezi că mai are presa zile de trăit?

- Atâta timp cât ne punem această între­bare, ea mai are o șansă și este în continuare necesară. Atâta timp cât încă avem nevoie să știm și să înțelegem ce se întâmplă în jurul nostru, să ne emoționăm sau să ne enervăm la poveștile din jur, sunt sigură că va exista și o formă de presă care să dea răspuns frământărilor noastre. Doar că ea se transformă. Presa scrisă? Cred că presa de analiză se va citi în continuare, pe hârtie ti­părită. Generația mea, care poate că a învățat mai greu să spună "te iubesc", dar a aflat re­pede că lumea din imediata noastră pro­ximitate este aproape la fel de importantă ca familia, are nevoie, în continuare, de o astfel de presă, citită de pe hârtie frumos miro­si­toare și palpabilă. Cred că generația noastră va salva, pentru încă un număr de ani, presa tipărită. Așa cred. Nu știu dacă tinerii vor mai avea nevoie de ea, dar înclin să cred că atâ­ta timp cât se va cumpăra carte, se va cum­păra și presă.

Plugul cu boi

- În mulți ani de carieră, ai avut o mul­țime de proiecte importante, de la "Poveste fără sfârșit" la "România deșteaptă", de la "Zona Zero" la "Exodul mamelor". Simți că le-ai dus cu bine până la capăt?

- Fără excepție. Și încă nu s-au terminat. Unele dintre subiectele abordate de mine și de echipa mea sunt încă foarte actuale, cum e cea din Exodul mamelor, ultima mare temă. Sper să continuăm această serie, pentru că su­biectul rămâne unul de mare dramatism. Să semnalăm numai fractura aceasta criminală, pe care mii de familii din România o suportă nu este de ajuns. Am stat printre oamenii aceștia plecați din țară, și știu exact cât de mult vor ei să fie acasă. Votul pe care l-au dat, stând la cozile acelea infernale, din noiembrie, sunt pentru "un acasă" la care visează ei. Majoritatea lor nu se văd îmbătrânind în țările în care trăiesc acum. Mă refer chiar la cei care au acolo o existență sigură, onorabilă, care vor primi pensii de la țările de adopție. Chiar și aceia se văd întorși. Vocea lor acum spune "Vrem acasă!". Trebuie doar ca aici să le dea cineva impresia că este ne­voie de ei. Să nu uităm de faptul că dacă românii aceștia au su­praviețuit și chiar s-au realizat în societăți atât de diferite de cea românească îi face, implicit, mai înțelepți. Revenirea lor nu poate fi decât un avantaj pentru țară, dar, iată, maturitatea guvernan­ți­lor nu se potrivește întotdeauna cu dorința votanților. Concluzionez: din punctul meu de vedere, ca jur­nalist, este o temă la care m-aș con­centra în continuare cu plă­ce­re, dacă mi se mai dă ocazia. Dacă aș putea convinge pe cineva că oa­menii aceștia trebuie luați în calcul nu numai pen­tru vot elec­tronic, ci și ca oameni care ar con­­tribui la recons­trucția României, aș face-o.

- O Românie ca­re, parcă, parcă, în­ce­pe să arate altfel. Chiar și sărmana Moldovă, pe care tu o străbați atât de des, în drum spre casă, nu mai pare atât de sărmană, o­goarele sunt mai lu­crate, casele mai îngrijite. E adevărat?

- Poate că da. Dar sunt seri de pri­mă­vară sau de toamnă, pe care încă le închei cu ima­ginea a­ceasta, puternică și incredibilă pentru vre­murile noastre: bătrâni arând ogorul, cu plugul ținut în mâini și tras de boi. Un primitivism inacceptabil. Poate doar în Ardeal să fie mai rare astfel de ima­gini... Dar, DA, țara mer­ge înainte, o face cu încă­pățânare de peste douăzeci și cinci de ani, fără voia celor care tot încearcă să-i pună piedică.

Carpe diem!

- Ești mereu foarte hotărâtă. Se simte asta și din felul în care rostești cuvintele, grav, apăsat, avântat. Trebuie că-ți ghidezi via­ța după niște principii. Care sunt ele?

- Cu unele m-am născut, pe altele le-am învățat. Mi se par mai importante cele învățate. Primul este că eu nu dețin adevărul. Am mai învățat că unele lucruri, deși par teribil de greu de rezolvat, se rezolvă de cele mai multe ori de la sine, am învățat să las timpul să treacă și să le rezolve. Și mai este ceva foarte important pentru mine: e atât de adevărat că trebuie să ne trăim clipa cum nu ne închipuim! Nu avem voie să lă­săm niciodată lucru­rile nespuse, netrăite! Carpe diem!

- Reușești?

- Da. Din plin. De acum aproa­pe opt ani, de când Vanda Condu­rache, cea mai bună prietenă a mea, s-a stins, mi-am jurat că așa voi face. Și reu­șesc.

- Irina, când ai râs cu poftă ultima da­tă?

- Uite, am râs noap­tea trecută când, fără niciun mo­tiv evident, și eu, și Ticu ne-am trezit la două dimineața și ne-am repezit la cal­culator, să urmărim un meci de-al Simonei Halep, la Miami. Am râs ca nebunii de victoria ei. Mi se pare fantastic că o puștoaică din România ridică tribunele în picioare, peste tot în lume. Mi se pare excepțional și foarte im­portant să apară astfel de modele pentru generația tânără, iar dacă persoane precum Simona Halep devin idoli, suntem pe drumul cel bun.

- Închei cu o întrebare pe care nu mi-am propus inițial să ți-o adresez, dar imaginându-mi-te în casa ta lipită de munte, brusc, mi-a venit în minte: ce vezi pe fereastră acum?

- E dimineața devreme, și văd o draperie încă trasă. Dar pentru tine o feresc și văd un deal larg și frumos, mai departe un lac și Mânăstirea Bistrița, singurul nostru vecin. Iar la orizont, avem munți încă pătați de zăpadă. Mai văd cum o biată lalea dă să răsară în curtea casei și mă bucur enorm, pentru că asta înseamnă că primăvara nu m-a uitat de tot. Evident, am pășit cu privirea peste șantierul din curte, unde buldozerul lui Ovidiu tocmai a intrat. Ha ha! Uite că iar râd... N-aș vrea să ne despărțim fără să-i salut cu prețuire pe toți cei de la "Formula AS". Sun­teți oameni de presă, care țineți sus de tot steagul re­portajului. Prin voi, implicit, îi salut și pe cititorii voș­tri, oameni frumoși, care apreciază de atâta timp, cu drag și loialitate nemărginită, ceea ce faceți. Să vă gă­sească sărbătoarea Învierii împăcați, bucuroși și plini de visuri!