BUNAVESTIRE

Cristian Curte
- Tradiția sfântă ne spune că Dumnezeu a așteptat mii de ani ca să se întrupeze pe pământ, dar nu a găsit un suflet atât de larg, iubitor și curat încât să-L primească. Răspunsul omenirii la această arzândă căutare a Domnului a fost Fecioara Maria. Întâlnirea cerului cu pământul s-a petrecut la Bunavestire, sărbătorită în biserică pe 25 martie -

Părinții cei sfinți ai bisericii, inițiați în tainele cerului prin ani de rugăciune îndelungată, ne-au dezvăluit că în adâncul Sfintei Treimi, Tatăl a hotărât, dintru începuturi, ca Fiul să vină pe pământ prin umbrirea Duhului Sfânt, pentru a ne îndumnezei, astfel, lutul. Era sin­gura cale ca rătăcirea noastră, flămândă de iubire, să-și afle leac. Dacă omul nu mai voia sau nu mai pu­tea să se ridice la cer, atunci cerul avea să se aplece duios spre pământ, adunându-se, smerit, într-un om.
Dar cine să poată purta o dragoste atât de mistuitoare? Ce femeie ar fi putut să-și deschidă baierile inimii într-atât, încât să încapă în ea iu­bi­rea fără de margini a cerului? Întruparea Fiu­lui trebuia să fie o împreună lucrare a omului și a Domnului sau nu avea să mai fie deloc. O mi­nune împlinită, fără ca omenirea să știe ceva. Când și când, doar proorocii lui Israel anunțau, cu cuvintele lor de foc, miracolul. Dar puțini știau să ia aminte la sfaturile și îndemnurile lor. În această stare a omenirii, a apărut Maria, o pruncă venită ca o minune pentru părinții ei, Ioachim și Ana, deja prea bătrâni ca să mai poată zămisli.

Prunca

Maria a fost un altfel de copil. Venită pe lume printr-o minune, născută din rugăciune și așteptare răbădătoare, ea a fost dăruită lui Dum­nezeu încă înainte de a se naște. Da. Părinții ei, care au iubit-o nespus, au fost atât de uimiți de apariția ei, încât au închinat-o, potrivit unei rânduieli străvechi, templului din Ierusalim. Maria a plecat în Cetatea Sfântă și a fost primită la templu pe când avea doar trei ani. Mama sa, Sfânta Ana, avea să o urmeze în curând, după ce tatăl, Sfântul Ioachim, a plecat la cer. Unchiul Mariei, arhiereul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, cu care era înrudită prin mamă, a ve­gheat-o în toți anii copilăriei.
Se spune că atunci când a fost adusă în templul sfânt, micuța Maria a început să danseze în fața alta­rului. Nu cânta nimeni, nu se auzea nicio muzică, dar sufletul ei curat se bucura astfel de atingerea Duhu­lui. Preoții au privit-o uimiți și s-au purtat cu ea cum te porți cu un copil ieșit din comun. Cu grijă, încer­când să nu-i tulbure taina. Și se mai spune că prun­cuța nu a plâns niciodată după părinți. S-a cufundat în rugăciune, lipindu-se de templu ca de o altă casă, crescând curat, așa cum ar crește o copilă într-o mâ­năs­tire de la noi. Așa a ajuns rugăciunea ei să se în­trețeasă cu firele nevăzute ale Duhului, alcătuind o cale de unire între cer și pământ.

Calea dintre minte și inimă

Era în miez de noapte când mergea să se roage. Atunci templul se cufunda în întunericul liniștit care umbla prin cetatea Ierusalimului cu pași de pâslă. Trep­tat, larma din case se domolea, iar când toată suflarea se legăna în vise, Maria își începea drumul spre cer. Nu vom ști niciodată care a fost taina din adâncul sufletului ei de fecioară cuminte, dar tradi­ția ne spune că ea a fost primul om de la căderea lui Adam care a regăsit calea dintre minte și inimă. Și acolo, în altarul de foc al sufletului, ea a știut să-L cheme pe Dumnezeu și să se cufunde, nero­bită de patimi, în iubirea Lui.
Când Domnul i-a vorbit întâia dată, avea doar 12 ani. Era în plină noapte, dar templul s-a umplut de o lumină strălucitoare și blândă, care izvora de niciunde. O lumină care i-a născut în inimă o bu­cu­rie neștiută și fără capăt, din care a auzit: "Ma­rie, din tine se va naște Fiul Meu!" Atât. Apoi, peste templu s-a întins, nesfâșiată de niciun sunet, tăcerea, iar ea s-a cufundat mai departe în rugă­ciune. Despre această întâmplare înfricoșată nu a vor­bit nimănui, niciodată. A ascuns-o în adâncul sufle­tului, ca pe o mare taină, necuprinsă decât de ea și de Dumnezeu.
Anii s-au așternut, apoi, încet peste ea, adăugând valuri de dragoste peste inima curată a Mariei. Când a împlinit 16 ani, a trebuit să plece de la templu. Rânduiala cerea ca locul sfânt să nu fie slujit decât de fecioare. Dar pentru ființe ca ea, care doreau a se dărui Domnului în rugăciune și post, poporul evreu izvodise o rânduială aparte. Erau logodite cu câte un bătrân văduv, care avea grijă apoi de ele, socotindu-le ca pe niște fiice. Așa a ajuns Maria în casa lui Iosif din Nazareth, un tâmplar evlavios, cunoscut de toți preo­ții de la templu. El i-a fost rânduit printr-o des­coperire dumnezeiască. Arhiereul Zaharia, unchiul Fecioarei Maria, a ales 12 bătrâni, care ar fi putut să o ia de logodnică. Apoi, i-a cerut fiecăruia să aducă la templu o rămurică uscată. A lăsat rămurelele în fața altarului și s-a rugat cu înfocare. După câteva zile, ra­mura adusă de Iosif a înflorit miraculos. Domnul îl alesese pentru a-i fi Mariei sprijin pământesc.

Vestea

Era duminică, prima a zi a săptămânii pentru evrei, pentru că în ea, Dumnezeu a făcut cerul și pă­mântul. Dis de dimineață, Maria își lua ulciorul cu ea și pleca să aducă apă de la izvor. Îi plăcea apoi ca acolo, în liniște, să îngenuncheze și să-i aducă Dom­nului ruga de început a zilei. Se simțea altfel lângă apa susurândă, mângâiată de vântul care-i aducea miresmele aspre ale deșertului.
Așa a făcut și în acea dimineață, când soarele abia prinsese a se ridica pe cer și când arhanghelul Gavriil a poposit lângă ea ca o șoaptă. Îl cunoscuse în lungile ei rugăciuni la templu, iar acum i-a simțit cuvintele înlăuntru: "Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei!"
Vorbele arhanghelului au tulburat-o. "Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?" Se știa o femeie simplă, care-l căuta pe Domnul și atât. "Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și iată, vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit."
Dacă primele cuvinte o tulburaseră, pe cele din urmă le-a pătruns și mai greu. Cum să ia în pântece, de vreme ce ea nu se atinsese de niciun bărbat, nici măcar cu gândul?! Iosif îi era ca un tată și-l iubea cu aceeași dragoste pe care i-o arătase părintelui ei, Ioachim. Cum avea ea să zămislească?
"Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și pu­te­rea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea, și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Și iată, Eli­sabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bă­trânețea ei și aceasta este a șasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu ni­mic nu este cu neputință."
Ultimele cuvinte i-au readus liniștea în su­flet. Nu au fost doar ca o veste, ci și ca o îm­bărbătare, însoțită de o revărsare de har. Viața i s-a întins înainte, desfășurată de pronie ca un sul de pergament. Avea să-L urmeze pe Dom­nul, așa cum o făcuse și până acum. Doar că, de aici înainte, El nu o va mai însoți din afară, ci dinlăuntru, ascuns adânc în tainițele su­fletului și trupului ei. Uniți în viață, vor ră­mâne încleștați și-n moarte, două vieți care se topesc, fără a se mistui, într-o singură iubire.
"Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!" Când Maria a sfârșit ultimul cuvânt, arhanghelul s-a făcut nevăzut. I-a lăsat însă în inimă o dulceață bucuroasă și în preajmă o mireasmă fină, ca de crini. Era mi­reasma pe care el o aducea cu sine din îm­părățiile iu­birii, ori de câte ori trecea prin lume și timp.