Înlocuitorii zahărului

- Există, totuşi, soluţii pentru a putea consuma şi produse dulci. Nu în exces, dar fără a ne supune organismul la riscurile pe care zahărul le implică. Dar înainte de a le alege, consultaţi-le cartea de vizită cu atenţie -

Patima zahărului

Cea mai mare problemă a zahărului nu este, para­do­xal, extraordinara sa toxicitate, ci faptul că dă de­pen­denţă. Se estimează că doi din patru europeni şi trei din patru americani suferă de această dependenţă de zahăr, o substanţă care stimulează aceiaşi receptori din creier ca şi anumite droguri. Oamenii dependenţi de zahăr, atunci când le lipsesc dulciurile, capătă o stare de agitaţie psiho-motorie, resimt frustrare sau chiar anxietate, căpătând şi un gen de foame patolo­gică potolită doar de un gust dulce intens. Şi nu doar oamenii, ci şi animalele pot căpăta foarte uşor această "patimă a zahărului". Cercetătorii francezi au rămas stupefiaţi văzând că şoriceii cărora li se indusese de­pen­denţa de cocaină s-au repezit să consume grămada de zahăr pusă sub nasul lor, ignorând drogul de care erau dependenţi. Aşadar, slăbiciunea pentru gustul dulce intens, cu care ne-am obişnuit vreme de ani, nu este nici pe departe atât de uşor de temperat aşa cum ne-am imagina sau am spera. Soluţia ar fi îndulcitorii de tot felul, despre care vom vorbi în continuare, dar care trebuie - cel puţin unii dintre ei - pri­viţi cu foarte multă prudenţă, aşa cum vom vedea.

Ciclamatul

Este o substanţă de sinteză, afişată pe ambalajele alimentelor (E 952) şi care are o putere de îndulcire de 30 de ori mai mare decât cea a zahărului, dar este atât de toxică, încât a fost interzisă în Statele Unite. Ciclamatul produce leziuni la nivelul ficatului şi al pancreasului, iar la bărbaţi, scade concentraţia de hormoni masculini, conducând la... atrofierea testi­culelor. Consumul său, chiar pe termen scurt, este total contraindicat, fiind considerabil mai toxic decât zahărul pe care ar trebui să-l înlocuiască.

Zaharina

Numită mai nou E 954, zaharina este o substanţă cu ştate de serviciu vechi, de peste un secol, fiind cea mai cunoscută alternativă a zahărului şi, din acest motiv, foarte bine studiată. A fost multă vreme princi­palul îndulcitor al diabeticilor, fiind adesea folosită şi în alimentele sau băuturile aşa-zis dietetice, în combi­naţie cu ciclamatul, având, ca şi acesta, 0 calorii şi o mare putere de îndulcire (e de peste 200 ori mai dulce decât zahărul). Singura problemă cu această substanţă este că predispune la alergii şi la cancer. Unii nutriţio­nişti, fideli producătorilor de băuturi dulci, ne asigură că este un agent cancerigen slab, dar nu explică şi ce se întâmplă prin administrarea repetată a acestui can­ce­rigen, slab doar în aparenţă. Oricum, în multe ţări, administrarea zaharinei este interzisă, mai ales femei­lor însărcinate şi copiilor. De asemenea, există studii care arată că zaharina predispune la cancer de pros­tată, la probleme ale sistemului imunitar şi nervos.

Aspartamul

Se mai numeşte şi E 951, fiind o substanţă 100% de sinteză şi care nu conţine niciun fel de calorie, dar are un gust dulce insidios, care rămâne mult timp după ce am consumat o băutură, făcându-ne să vrem mai mult. Este cel mai controversat îndulcitor sintetic, care produce o adevărată boală, numită chiar boala aspartam, tradusă prin insomnii, dureri de cap, pier­deri de memorie. De fapt, aspartamul este interzis în mai bine de un sfert din ţările lumii, deoarece produce depresie, anxietate şi atacuri de panică, anumite for­me de cancer, stimulează comportamentul agresiv la copii. Şi încă un lucru: aspartamul şi zaharina stimu­lează puternic apetitul alimentar, predispunând la obezitate.

Zahărul brut

Este o denumire sub care găsim tot felul de soiuri de zahăr, care au o culoare mai mult sau mai puţin închisă faţă de cea cu care suntem obişnuiţi. De fapt, singurul zahăr cu adevărat brut este acela necrista­lizat, obţinut din trestie, care se găseşte deocamdată doar în magazinele naturiste specializate. Este uşor de deosebit de contrafacerile sale, deoarece are un aspect pământiu inconfundabil, o culoare brună foarte închisă. Conţine, pe lângă zaharoză, câteva vitamine şi minerale, dar şi substanţe care îi dau o valoare calo­rică mai mică şi îl fac să fie asimilat într-un timp ceva mai lung. Aşadar, este o alternativă ceva mai sănă­toasă la zahărul alb, dar departe de a fi ideală, specia­liştii considerând că are o nocivitate doar cu 20-30% mai scăzută decât fratele său rafinat.

Mierea de albine

Este considerată singurul îndulcitor natural, fiind folosită în alimentaţia omului de peste zece mii de ani. Spre deosebire de zahăr şi de toţi ceilalţi înlocui­tori menţionaţi, mierea are o compoziţie extrem de complexă, conţinând, pe lângă glucoză şi fructoză, o sumedenie de vitamine, minerale, enzime, ceruri, sub­stanţe proteice etc. Dacă nu avem un diabet deja instalat, poate fi folosită în cantităţi apreciabile, de 50-60 de grame pe zi, fără teama de efecte secundare, cu condiţia să fi renunţat la zahăr şi la ceilalţi îndul­citori.
Există, totuşi, două obiecţii şi la miere: potenţialul său alergen şi alterarea sa la temperaturi de peste 70 de grade Celsius. Contrar folclorului dezvoltat pe această temă, mierea produce foarte rar alergii respi­ra­torii sau digestive, inclusiv la copiii mici, cărora le poate fi administrată fără grijă, dacă au depăşit vârsta de doi ani (unii medici o recomandă şi la vârste mai fragede). Este adevărat însă că, dacă este fiartă sau folosită în procesul coacerii, în miere se formează un compus toxic cu nume extrem de complicat: hi­droxi-metil-furfural. Studiile de laborator au arătat că această substanţă are efecte toxice asupra celulelor, însă nu s-au putut stabili şi care sunt manifestările sale exacte, atunci când este ingerată. Totuşi, este bine să nu încălzim mierea, ci să o adăugăm după ce prăjitura, ceaiul sau laptele s-au răcit, sub limita de 70 de grade Celsius. În acest context, trebuie ştiut că produsele de cofetărie coapte fără nici un îndul­citor şi ulterior însiropate cu miere amestecată cu apă au un gust mai dulce, mai rafinat şi mai nuanţat decât celelalte.

Şteviozida

Deocamdată, este singurul îndulcitor sănătos, lipsit, practic, de calorii, şi care poate fi adminis­trat fără restricţii diabeticilor. Este o substanţă extrasă dintr-o plantă de origine sud-americană, Stevia rebaudiana (sinonim Eupatorium rebaudia­num). Aşa cum o arată numele, este vorba de o specie de ştevie, un fel de "soră" din Paraguay şi Brazilia a şteviei noastre, ale cărei frunze conţin o substanţă 100% naturală, şi care este de... 300 de ori mai dulce decât zahărul. Şteviozida are aspectul unui praf albicios, cu un efect de îndulcire atât de puternic, încât pus pe limbă, dă mai întâi senzaţia de amar. Un vârf de cuţit din această pulbere are un efect de îndulcire mai puternic decât două linguriţe de zahăr. Atenţie însă, gustul dulce al şteviozidei este un pic diferit de cel al zahărului, pentru unii necesitând un timp de obişnuire. Dar toţi cei care au consumat vreme de mai multe luni extract de ştevie dulce în loc de zahăr s-au obişnuit cu gustul şi chiar l-au găsit agreabil. Pulberea se adaugă în ceaiuri şi în limonade, precum şi în salatele de fructe, pentru îndulcire (echi­valenţa este de un vârf de cuţit pentru un efect de îndulcire similar cu cel a două linguriţe de zahăr). De asemenea, pulberea se foloseşte în locul zahărului în di­ferite reţete pentru pre­pararea dulciurilor. În principiu, un vârf de linguriţă de şteviozidă este echivalentul unei linguri de zahăr, însă, în practică, va trebui să faceţi mai multe în­cercări, pentru a găsi proporţiile care vi se potrivesc.

Gymnema - distrugătorul de zahăr

Gymnema sylvestre este numele unui arbore care creşte în sud-estul Asiei şi ale cărui frunze sunt nu­mite în dialectul hindi gudmar, ceea ce s-ar traduce prin distrugătorul de zahăr. De fapt, este un stră­vechi remediu ayurvedic, fiind descoperit de către acelaşi sistem medical ce a inventat însuşi zahă­rul (!) şi fiind considerat antidotul perfect al aces­tuia. În Europa şi America, gymnema este cunoscut mai mult ca produs de slăbit, lucru explicabil, dacă ne gândim la faptul că peste 90% dintre obezi sunt dependenţi de zahăr şi dulciuri. Dacă înlocuitorii zahărului despre care am vorbit până acum sunt un paleativ, pentru cei care suferă de dependenţa de acest aliment-otravă, frunzele de gymnema atacă atât cauza, cât şi efectele acestei dependenţe.
Se administrează extractul din această plantă (pe care îl găsim în plafaruri, sub formă de com­primate sau capsule), luându-se câte 0,5-1,2 grame pe zi, în mai multe reprize.
Extractul de gymnema are două efecte princi­pale:
1. Reduce şi, mai ales, stabilizează glice­mia, fiind un excelent medicament în fazele de început ale diabetului, dar şi în cele avansate. Inge­rarea acestui extract face ca glucoza să fie eliberată mai lent şi gradat în sânge, prevenind creşterea brus­că a glicemiei, formarea rapidă de ţesut adipos abdo­minal. La diabeticii aflaţi sub medicaţie, ad­minis­trarea de gymnema ajută la reducerea dozelor de antidiabetice chimice şi chiar la elimi­narea lor, dar sub control medical. La cei insu­lino­depen­denţi, extractul din această plan­tă ajută la reducerea numărului de unităţi de insulină, iniţiativă care se va face, de asemenea, sub control medical.
2. Combate direct dependenţa de zahăr, deoarece acţionează la nive­lul sistemului nervos, exact pe zone­le responsabile de receptarea gustu­lui dulce. La câteva minute sau zeci de minute după ce pacientul a ingerat extractul de gymnema, el devine aproape imun la gustul dulce, pe care îl percepe extrem de estompat, dar nici nu mai simte nevoia lui, ca îna­inte. De ase­menea, dispar accesele de foame care, în mod nor­mal, apăreau la 1-2 ore din cauza alimen­taţiei cu zahăr, dar şi stările de nelinişte şi depresia produse de lipsa zahărului.