Luminile din San Jose
Aproape unsprezece mii de kilometri ca să ajungi la curcubeul ăsta de deasupra orașului San Jose. Un curcubeu mic, la fel ca toate curcubeele mici din lume. O minune colorată, gata să se destrame, care se arcuiește deasupra unei șosele înțesate cu mașini. Într-una din mașinile astea care rulează încet suntem noi, doi români buimăciți după un zbor de 15 ore, ajunși aici înaintea înserării, ca să vedem cu coada ochiului, un curcubeu gata să se destrame. Mașinile claxonează, suntem pe șoseaua Panamericană, înserarea se coboară peste noi cu repeziciune. Până să ne dumirim, e deja beznă, soarele se ascunde mai repede aici, abia dacă a trecut de ora 6, iar el a dispărut, mofluz, posac, grăbit. Va trebui să ne obișnuim cu asta: la mai bine de 10 mii de kilometri de casă, înserările nu huzuresc pe cer aproape deloc, își strâng rapid lumina rămasă, aruncă soarele după vreun munte și lasă mașinile să meargă mai departe pe șoseaua lor. Ne amestecăm și noi cu ceilalți. Forfota oamenilor continuă nestingherită, la fel ca oriunde pe pământul ăsta. Pentru curcubeele mici, venite înainte de înserare, e de ajuns o privire fugară, prin oglinda retrovizoare. Avem un drum lung înainte, am trecut de la iarna de acasă la vara de aici, am înghițit mai bine de zece mii de kilometri într-o jumătate de zi, am ajuns în America Latină, în țara asta mică, pașnică și cochetă - Costa Rica. Ne așteaptă aventura, o lume nouă, gata să fie descoperită. Suntem niște marinari într-o mașină închiriată și am venit să vedem cât de mult s-a învechit Lumea Nouă, de la Cristofor Columb până azi. Din pensiunea în care am ajuns, San Jose, capitala, se vede ca o grădină luminată de licurici. Acolo, pe dealul din fața noastră, printre luminile acelea care sclipesc în noapte, trăiește aproape un sfert din populația țării, mai mult de un milion de oameni răspândiți înăuntrul și în jurul orașului. Pe dealul din fața noastră, viața, probabil, își vede înainte de rostul ei, același ca oriunde. De aici, de departe, forfota de acolo își pierde sensul: aproape că ai lua în brațe toate luminițele de acolo, te-ai juca un pic cu ele, apoi le-ai pune într-un buzunar, pe aproape, ca să le ai cu tine atunci când vei vrea să-ți amintești. "Uite", vei povesti, "ăsta-i San Jose, un oraș mare, plin de licurici, un oraș în care n-am intrat niciodată, dar poate că e mai bine așa, poate că e mai bine să-ți amintești doar imagini întortocheate, fără legătură cu lumea asta nouă, plină de logica ei infailibilă. Îi saluți pe turiștii aflați în șezlonguri, îi saluți din obișnuință, pentru că te afli la un loc cu ei. Ei nu-ți răspund. Ar trebui să te obișnuiești și cu asta: oamenii care vin din țările lor curate și albe și se așează, confortabil, în cutiuța lor știută, nu vor să fie deranjați. Zâmbești. Turiștii sunt o nație aparte, nu tocmai cea mai plăcută de pe pământ. Cu ei te vei întâlni și de acum încolo, oricât vei încerca să te ascunzi.
Se aud păsări de noapte pe care nu le-ai auzit niciodată. E întuneric de-a binelea, licuricii din San Jose continuă să sclipească nestingheriți.
Cutiile de chibrituri
Dimineața încerci să fumezi o țigară, fără să te știe nimeni. Nu ai voie. Trebuie să te ascunzi departe de locul unde ai dormit, cocotierii ăștia sunt numai buni pentru așa ceva, te simți un infractor pândit de legi aspre, de ochii turiștilor care nu salută, de legile costaricane care interzic fumatul oriunde. N-ai mai fumat așa din copilărie, de când așteptai să se facă noapte pentru ca ochii vecinilor vigilenți să nu te mai poată zări. Zâmbești din nou. Te aștepți din clipă în clipă să fii pârât mamei, luat de ureche și dus la tovarășa directoare. "Golanule, ce faci acolo?!", crezi că ți se va spune, dar, în spatele cocotierilor bătrâni, nu te vede nimeni, poți să stai liniștit și să pleci mai departe. Îți iei la revedere de la licurici. E dimineață și au ațipit cu toții, îi simți doar forfotind în buzunarul acela de la piept, unde i-ai luat și i-ai așezat cu grijă, pentru mai târziu, când vei fi bătrân. Ai un oraș întreg acolo, un oraș care sclipește, un oraș pe care nu l-ai văzut niciodată. O luăm spre munte, spre vulcanul Arenal. Deschizi ochii mari și încerci să cuprinzi tot, să te umpli de Lumea Nouă, ca un marinar într-o mașină închiriată în drumul lui spre Indii. Costa Rica pare pustie. Orășelele prin care treci sunt pipernicite, casele au acoperișuri retezate, plate, niște cutii de chibrituri, așezate pe orizontală, în care nu vezi pe nimeni. Căldura se mărește, crește oră de oră, e deja ora 10, un văl tăcut te înfofolește cu totul. Te oprești la mijlocul drumului, cât să vezi că ești pândit de păsări colorate, pe care nu le bănuiai atât de aproape. Încerci să le fotografiezi, doar ești turist, iar un turist respectabil cu asta se ocupă: face zeci de poze la lucrurile pe care nu le știe de acasă. Costaricanii par să înțeleagă asta, țara lor tihnită e plină de oameni cu aparate de fotografiat, veniți să vadă oceane, vulcani și lacuri. Uite o pasăre verde, uite o pasăre albastră! Vânăm păsări cu aparatul de fotografiat și ne plătim micul dejun cu orez, ochiuri și fasole roșie. Toate lucrurile sunt la locul lor în țara asta, nimic nu trebuie să-i tulbure pe vânătorii cu aparate de fotografiat. Ca orice țară frumoasă, mică și cochetă, Costa Rica o duce foarte bine. Un fel de Elveție tropicală e Costa Rica, în America Centrală. O țară neutră dintotdeauna, o țară care n-a fost asuprită, precum celelalte, de conchistadorii spanioli, o țară considerată la început săracă, pentru ca apoi să ajungă să-și câștige numele de "Coasta Bogată". Băștinașii de aici nu au fost făcuți sclavi, orașele n-au fost colonializate, la timpul potrivit au făcut un pact comercial cu marea putere americană, iar de atunci, locurile astea n-au mai cunoscut sărăcia, războiul, foametea. Au fost lăsați în pace, iar pacea s-a așezat aici firesc, fără convulsii. În 1949, deveneau primul stat democratic din lume care renunța la forța armată. Iar lucrurile astea se văd chiar aici, în mijlocul unei șosele pustii, care te poartă de la San Jose spre vulcanul Arenal. Nu e nimic care să te tulbure sau să te neliniștească, oamenii apar rar din cutiile lor de chibrituri și îți arată, zâmbind, păsări verzi și albastre.
Vulcanul ascuns
Apeși butonul aparatului de fotografiat, încerci să prinzi un colibri care dă târcoale unor flori uriașe, mai încerci o dată, degeaba, ți-e ciudă, ai pierdut un colibri, dar nu-i nimic, o minunăție de vulcan ți se arată în față, vulcanul Arenal. Așa, fotografiază-l, abia ai ajuns, iar în curând vulcanul va dispărea definitiv într-un nor de ploaie. Meseria asta de turist are și ea neajunsurile ei: ai o singură zi de petrecut la poalele vulcanului, iar vulcanul se ascunde de tine, mândru, disprețuitor, în norul lui de ploaie. Ți-e ciudă. Apoi încerci să faci cât mai multe, ca orice turist ce are o singură zi de petrecut în fața unui vulcan pe care, mai mult ca sigur, nu-l va mai vedea niciodată. Facem vâââââj, deasupra pădurii tropicale, pe o sârmă de care suntem ancorați. Se numește "canopy", iar viteza cu care zbori deasupra pădurii obligă timpul să se comprime. O pădure cărnoasă și verde, pe care o iei cu tine într-un zbor grăbit. Apoi cobori o stâncă pe coardă, ajungi la râu, faci poze, despre asta e vorba, nu ai timp de altceva. Ce ai mai putea face, într-o singură zi, până când înserarea asta grăbită de aici să-ți spună, deja, că noaptea începe de la ora 6? Așa că te grăbești, te adâncești în pădurea de la poalele vulcanului, pe potecile de lavă topită demult, te lași copleșit de copacii uriași, osoși, plini de tulpini întortocheate, care se răsfiră deasupra pământului. Pădurea asta e toată un zumzet, fiecare frunză foșnește și țiuie, e o viață uriașă, verde, înnebunitoare, ascunsă privirilor tale de om care pășește pe pământul negru, de vulcan bătrân. Încerci să ghicești ce se întâmplă în jurul tău, dar înserarea se grăbește spre tine, te așteaptă un pod suspendat peste râu, n-ai vrea să te prindă întunericul într-o pădure ca asta, atât de altfel, atât de ciudată, printre copacii ăștia ca niște oase bătrâne, în zumzetul ăsta de păsări și insecte pe care nu le poți vedea, dar care respiră alături de tine. Repede! Te umpli de înserare și de priveliștea Miradorului, ți-e ciudă că vulcanul de care te-ai apropiat atât de mult, pe pământul căruia pășești, s-a burzuluit și nu vrea să ți se arate: Arenal.
"Pura vida!"
Pura vida, ăsta-i salutul pe care și-l adresează costaricanii atunci când se întâlnesc. Pura vida, scrie oriunde te duci de-a lungul coastei Oceanului Pacific. Ca să știi, ca să te bucuri. Viață pură, trasă la indigo, un fel de paradis artizanal, cu plaje somptuoase, pline de pelicani negri care plonjează în valuri, și mici insulițe stâncoase, undeva, la orizont. Palmieri pe plajă, iguane pe potecile prăfoase din jur, copaci vechi de sute de ani, precum El Higueron de Cabuya, toată această viață pură, costisitoare pentru turiști, o viață de huzur, măcar pentru câteva zile, până când se termină banii, până când se încheie vacanța. Frumusețea aceea pe care o vezi în calendarele cu peisaje exotice, frumusețea care nu te tulbură și nici nu te neliniștește. E bine în Costa Rica, binele cu fructe exotice și surferi care plutesc pe valuri, binele de fotografie, fără trecut și fără viitor, binele acela când afară sunt 30 de grade, iar briza oceanului îți spune că poți să adormi liniștit. Dacă asta e viața pură, atunci viața impură pe care o știi de acasă e de o mie de ori mai vie. Soarele se prăbușește peste stânci, e roșul acela de care ți-era dor. Un grup mic de oameni în haine albe s-a strâns pe plaja din Samara. E ora perfectă, e locul perfect, ce poți face altceva decât să te căsătorești, aici, pe plajă, la Pacific, cu câțiva martori pe care-i cunoști și alții pe care nu-i cunoști, niște pelicani, doi români care se uită la tine, soarele care apune, apoi, desigur, te așteaptă terasele, vor veni și mariachi îmbrăcați ca niște mariachi, vor cânta Besame mucho, se va înnopta acolo la terasă, oceanul va vui șoptit, viața pură din Costa Rica va adormi și ea încet, se vor aprinde stelele, ca niște licurici se vor aprinde, iar oamenii aceia veniți de la peste zece mii de kilometri, din țara lui Dracula, România, așa cum o știu toți cei de aici, vor ofta, poate, încet, se vor gândi la mire și mireasă, la viața pură care trece fără convulsii și, fără să știe nici ei de ce, vor simți cu putere că li s-a făcut dor de casă. Atâta paradis liniștit, perfect, e uneori prea greu de dus. A doua zi, se vor sui pe un feribot, vor traversa golful Nicoya, vor înnopta la granița dintre Costa Rica și Nicaragua, undeva, în același orășel ca o cutie de chibrituri de peste tot, se vor plimba pe străzile pustii, până când, pe o clădire mică cât o cutie de chibrituri, vor vedea scris cu litere mărunte, abia deslușite, Mundo Magico. Vor lua scrisul ăsta și îl vor băga în buzunarul de la piept, chiar lângă orașul plin de licurici.
Viața impură
Lăsăm în urmă viața pură din Costa Rica și trecem granița în Nicaragua. Și totul se schimbă: acoperișurile caselor încep să se înalțe, oamenii să forfotească pe străzi, privirea ta să alerge dintr-o parte în alta. Viața de aici e vie, e neliniștitoare, e impură, e așa cum trebuie să fie o viață de oameni, tulbure, colorată și pestriță, o viață pe care o simți cum pulsează, o ființă gata să te înhațe și să te ia cu ea în locuri neștiute. Și e mai bine așa, e mai bine de o mie de ori decât siguranța aceea placidă a traiului tihnit din Costa Rica. Dedesubt, Nicaragua ascunde răni vii, încă nevindecate pe deplin. Sclavii aduși de conchistadori ca să construiască orașe și să exploateze mine; dictatura nesfârșită a familiei Somoza; un cutremur devastator; mișcarea sandinistă și cumplitul război civil; zeci de mii de morți într-un singur secol, XX, frământări cumplite și o sărăcie lucie. Un președinte, Daniel Ortega, care simte nevoia să-și liniștească poporul la fiecare colț de stradă, de pe panouri uriașe, care vorbesc despre familie, religie și bunăstare. Panouri care îl arată pe el. Mii și mii de chipuri ale preabunului președinte Daniel. În drum spre Managua, vezi sfinți de ipsos, binecuvântând intersecțiile, vulcani în depărtare, oameni vânzând fructe, alune, brelocuri cu Maica Domnului, vulturi pleșuvi, copii în drum spre școală, tiruri uriașe, americane, pe Daniel care va aduce pacea și lacuri pe care plutesc bărcile pescarilor. Managua vine spre tine și te înghite. Nu e un loc de fotografiat, e locul acela în care ar fi mai bine să taci, să privești cu luare aminte și să înțelegi cât de complicată poate fi istoria. Iar când istoria e complicată, oamenii sunt mai vii. Îi vezi, odată ce ai ajuns în Granada, o minunăție scorojită de oraș colonial. Oamenii au învățat să fure bucuria din orice, mai ales că viața le-a fost potrivnică atâta amar de vreme. Se bucură oricum, pentru că e soare afară, pentru că din piețe răsună bachata, pentru că martie e o lună atât de bună pentru dans, pentru că viața e grea, frumoasă și impură, pentru că nu știm cum o să fie mâine, dar azi e pace și e timpul să trăim. Copiii mănâncă înghețată, mâncăm și noi. Apoi, soarele începe să se șteargă încet de deasupra orașului, clopotul catedralei bate grav, de șase ori. Am fost și noi acolo, sus, deasupra orașului, am privit până departe, mai departe de vulcani și de lagune, am pus forfota orașului în buzunarul de la piept și am zburat tihnit, vreo zece mii și ceva de kilometri, până acasă, cât să le spunem alor noștri să stea liniștiți. E bine!
Poarta spre rai
Plutești spre paradis. Un feribot preistoric înfruntă valurile uriașe ale lacului Nicaragua, în drum spre insula Ometepe. Vulcanii Concepción și Maderas se apropie. Unul înalt, conic, gata să erupă, celălalt stins, cu craterul acoperit de apă, domol și cu viața forfotind la poale. Doi îndrăgostiți au fost acești vulcani, un rege și o regină, frate și soră, foc și apă, care s-au iubit, deși legile lumii le erau potrivnice. Au murit ca oameni și trăiesc acum ca vulcani. Din lacrimile mamei s-a născut lacul acesta, cel mai mare lac de apă dulce din America Centrală. Aici, oamenii sunt altfel, se află în inima poveștilor pe care le duc mai departe. Ochii lor ciudați, alungiți, te duc cu gândul la azteci. Pietroglife vechi de mii de ani au fost găsite la poalele vulcanilor, semn că viața și istoria sunt mai vechi și mai vii decât Lumea Nouă. O lume neștiută, pe care o simți cu toți porii pielii, aici, lângă îndrăgostiții aceștia prefăcuți în munți. E vineri, e procesiune, iar oamenii își poartă crucea. E postul Paștelui acum, e liniștea aceea de la început de lume, e umbra lui Chico Largo, pe care ai face bine să n-o tulburi. Oamenii de pe Ometepe încă se mai tem de el, de blestemele lui cumplite de vrăjitor care te pot preface oricând în animal sau pește. Se spune, de altfel, că nici nu e bine să intri în apa lui vrăjită. Și nu doar pentru că în lacul acesta trăiește singura specie de rechin de apă dulce din lume, ci pentru că blestemul lui Chico Largo plutește pe ape și te poate sminti pentru totdeauna. Adâncit în basm și pietroglife, printre vulcani îndrăgostiți și vrăji neliniștitoare, Ometepe e poarta aceea spre rai care ți se deschide larg, în plină realitate. E de ajuns să se facă seară, să aștepți ora aceea magic albastră de dinainte de 6, să pășești pe nisipul pietros de pe istmul Punta Maria, să te lași biciuit de vânt, să înaintezi pe limba subțire de pământ spre inima lacului și să te lași dus de lumina unui soare ce apune. Acolo, în miezul mișcător al unui cer sângeriu, vei vedea, preț de câteva minute, toate răspunsurile vieții tale de pe pământ. Câteva minute, cât pentru o viață, câteva minute cât să pricepi că totul e cu tine, acum și pururea și în vecii vecilor, amin. Apoi cerul începe să se stingă, miracolele nu durează mult, ne-ar pârjoli sau ne-am obișnui prea repede cu ele, e numai bine că s-a făcut noapte, că ți-e somn și că mâine vei pleca de pe insula asta, cu toate răspunsurile tale foșnind în buzunarul de la piept.
Nu mai e mult și vei ajunge din nou acasă, dorul e deja prea mare, iar verdele imaculat, de smarald, al Caraibelor, nisipul alb, auriu, plaja de vis de pe Little Corn Island sunt deja frumusețile acelea cu care te-ai obișnuit. Te oprești însă în mijlocul mării, pescarul care te-a adus până aici, Campbell, aruncă ancora. 25 de copii a avut tatăl lui, doar 8 are el, dar e un om liniștit, marea asta e plină de pește și homari. Aruncăm și noi lanseta, iar pești ciudați, pictați în toate culorile posibile, încep să vină unul câte unul în barca noastră, ca într-un vis straniu, ca o realitate care se destramă cu totul și plutește pe valuri. Suntem deasupra recifului, amețim ușor, valurile ne leagănă, ne duc aproape de leșin. E greu să stai în preajma minunilor atunci când se întâmplă, încă nu ni s-a dat să le trăim până la capăt. Ne întoarcem.
Aici, acasă, în buzunarul meu de la piept, sclipesc mii de licurici. Sunt acasă. M-am întors la neliniști. Dar...