Vorbea şi râdea de parcă fericirea în lume se născuse odată cu ea. Întors cu spatele, fără să o văd, ţinând în mâini ceaşca de cafea pe care o studiam de ceva vreme, am închis ochii şi am ascultat-o mult timp. Mi-am imaginat-o, i-am adulmecat mirosul care ajungea până la mine, i-am desenat trupul cu mâinile şi am sărutat-o. Da, fără să ştie, fără măcar să o văd, fără să ştiu cum arată, am sărutat-o în minte.
Eram în aeroport, aşteptând avionul care urma să mă ducă la Berlin pentru câteva zile şi eram obosit. Mai mereu pe drumuri, îmi trăiam viaţa între două avioane, ocupându-mă de afacerile pe care le aveam în diverse colţuri ale lumii. Reveneam în ţară o dată la două săptămâni, unde mă aşteptau soţia şi cei doi copii, crezând atunci despre mine că sunt un om împlinit, care a obţinut în viaţă exact ce şi-a propus.
Mai aveam de aşteptat câteva ore până la decolarea avionului, aşa că încercam să îmi ocup timpul cu diverse gânduri. Când am realizat că vocea şi râsul ei nu mai sunt pe fundal, am deschis ochii şi mi-am întors privirea să o caut pe femeia care reuşise să-mi atragă atenţia. Dar ea era deja lângă mine. Nu realizasem nici când şi nici cum ajunseserăm atât de aproape unul de altul.
S-a aşezat lângă mine, picior peste picior, şi-a comandat şi ea o cafea, m-a privit râzând şi mi-a spus că o cheamă Ioana. Urma să plece la Londra pentru câteva luni, în interes de serviciu, şi mi-am dat seama în scurt timp că aveam vieţi asemănătoare.
O priveam şi nu-mi venea să cred că era şi mai frumoasă decât mi-o imaginasem. Doi ochi verzi şi pătrunzători, un păr roşcat şi frumos aranjat, care îi cădea pe umerii dezgoliţi, şi un zâmbet care mă făcea să simt că sunt cu adevărat viu. Trecuse o oră de când stăteam de vorbă şi simţeam cum îmi intră, toată, pe sub piele. Mă uitam la ea în timp ce vorbea şi mi se părea incredibil de frumoasă şi de vie. Parcă tot ce făcea ea era unic şi nou pentru mine. Mi se dezvăluia în faţa ochilor prima femeie din viaţa mea. Aş fi vrut să-i spun că am sărutat-o în minte, înainte chiar să o văd, aş fi vrut chiar atunci, în mirosul de cafea şi de aeroport amestecat cu mirosul ei, de femeie, să o iau de mână şi să fugim. Nu mai simţisem niciodată interacţiunea cu cineva atât de puternic, nu mai fusesem pus într-o asemenea situaţie, fiindcă îmi construisem viaţa după program. Nu-mi înşelasem niciodată soţia, nu avusesem aventuri de o noapte şi, deşi eram mai mereu pe drumuri, întâlnind oameni noi, nu mă îndrăgostisem niciodată de nicio altă femeie. Ne-am despărţit după câteva ore, luând-o fiecare pe drumul lui, fără să punem vreo promisiune între noi, fără să schimbăm vreun număr de telefon şi fără măcar să-i aflu numele de familie. Am urmărit-o cu privirea în timp ce trecea de poarta de acces de la îmbarcare, ea s-a întors şi-am mai sărutat-o atunci, încă o dată în gând.
Am păstrat-o în minte şi în suflet pe Ioana, ca pe un episod izolat pe care ţi-l oferă viaţa uneori, şi m-am întors destul de repede la viaţa pe care o duceam înainte. Berlin, Roma, Amsterdam, Bucureşti, traseul pe care îl făceam în fiecare lună. După două săptămâni de alergătură, eram nerăbdător să ajung acasă, să-mi văd soţia şi copiii. Am intrat în apartament, încet, fără să aprind luminile, aşa cum făceam de obicei când ajungeam târziu, ca să nu-i trezesc. Mi-am pus cheile la locul lor, pe măsuţa din hol, şi am auzit cum ele au căzut direct pe parchet. Am căutat cuierul, să-mi agăţ haina, şi am găsit doar un perete gol, iar când am aprins lumina, înspăimântat şi încremenit, am văzut în faţa ochilor o casă pustie. Dispăruseră toate, mobilă, jucării, televizor, vise, copii. În sufragerie, chiar în mijlocul camerei, pe jos, am găsit un bilet pe care scria doar atât: "Iubirea nu are nevoie de bani, iubirea creşte prin oameni, iar ca ea să existe trebuie doar ca tu să fii prezent.". Sătulă de absenţele mele prelungite, de drumurile nesfârşite şi de aceleaşi telefoane pe care i le dădeam numai din aeroporturi, de venirile mele nocturne şi plecările matinale, soţia mea plecase şi luase cu ea şi copiii. Am încercat mult timp să o aduc înapoi, am discutat amândoi, căutând o soluţie matură, dar mă loveam de acelaşi crunt adevăr: reuşisem, cumva, în toţi anii care trecuseră, fără să vreau, fără să ştiu, să-mi distrug familia. Crezusem că o situaţie financiară bună te scoate din orice problemă, că importanţa şi profitabilitatea unui business pot înlocui oricând absenţa fizică. Disperat de situaţia în care mă aflam, am început să pun pe primul plan familia, să încerc să dau tot ce nu le-am dat în anii mei de absenţă, neglijând şi amânând plecările mele din ţară, crezând că încă mai există o şansă, că încă mai pot salva ceva. Deşi locuiam separat, începusem să mă implic inclusiv în creşterea şi educaţia copiilor şi în toate problemele casnice. Dimineaţa duceam copiii la grădiniţă, seara mergeam la cumpărături, în unele zile îi duceam la orele de pian, la înot, iar în weekend ieşeam cu toţii în parc. Ne-am chinuit aşa aproape un an, timp în care am încercat să ne reparăm căsnicia. Am neglijat afacerile, crezând că este un sacrificiu mai mult decât necesar şi mi-am îndreptat atenţia numai spre copii şi familie. Cu vremea, contractele s-au împuţinat, partenerii de afaceri s-au retras rând pe rând, deranjaţi de absenţa mea prelungită şi de lipsa mea de implicare, clienţii principali pe care îi adusesem cu greu în ani de muncă au dispărut. Dintr-un om de succes, cu afaceri în toată Europa, din tată şi soţ, ajunsesem un om fără familie şi fără bani. Mă mutasem din apartamentul pe care îl aveam confiscat de bancă prin executare silită, într-o garsonieră închiriată la marginea Bucureştiului. Aveam 39 de ani, eram singur şi intrasem într-o depresie groaznică, din care nu mai puteam ieşi. Au fost nopţi întregi în care m-am gândit la toate greşelile pe care le-am făcut, de la început până la final, la zilele în care am preferat să fiu pe drumuri, alergând după bani, în loc să fiu aproape de familia mea, la copiii mei, despre care primeam rapoarte telefonice, pe care îi tratam ca pe orice investiţie de business din portofoliu, în loc să privesc cu ochii mei cum intră în viaţă, la soţia mea, pe care o iubisem cândva, mama copiilor mei. Crezusem, naiv fiind, că dacă apar în viaţa lor o dată la două săptămâni, încărcat de cadouri, se vor şterge toate....
Anul trecut, la ultimul drum spre Berlin, când trebuia să lichidez şi ultima firmă din portofoliu, în aeroport, am întâlnit-o, din nou, pe Ioana. La aceeaşi cafenea, cu aceeaşi ceaşcă în faţă, la fel de plictisit şi obosit cum eram cu un an în urmă, i-am auzit vocea. Rămăsese la fel de vie, ca atunci când o văzusem pentru prima dată. S-a aşezat lângă mine, picior peste picior, bucuroasă că ne întâlnim după atâta timp, şi am simţit cum încep, din nou, să prind viaţă. Ne-am împrietenit repede şi am aflat că urma să plece şi ea tot în Germania. Între timp, se schimbase şi viaţa ei radical: divorţase din aceleaşi motive de absenţă, încercase să-şi refacă de câteva ori viaţa, însă fără succes, iar acum se mulţumea doar cu micile bucurii din călătoriile de afaceri: o cafea băută într-un aeroport, un client nou câştigat, o plimbare de seară într-un oraş străin. Am petrecut cu ea fiecare zi cât am stat în Germania, zile care m-au trezit la viaţă. Ea era la fel de frumoasă şi râdea mult, iar eu mă îndrăgosteam în fiecare dimineaţă în care ne trezeam împreună. Atunci, într-o cameră de hotel, privind-o cât se putea de serios în ochi, i-am spus pentru prima dată că o vreau în viaţa mea. M-am fâstâcit ca un copil care îşi doreşte mult o prăjitură, am râs, apoi am tăcut şi apoi i-am zis că noi doi am putea să ne construim, de fapt, viaţa noastră. O viaţă în doi. O viaţă în care să ne bucurăm, în fiecare zi, unul de altul. Plătisem crunt orgoliile trecutului. Era timpul să trăim pentru noi. Şi trăim! Deşi cărăm cu noi nişte răni adânci, care nu se vor mai vindeca niciodată, încercăm să ducem o viaţă liniştită, de oameni normali, care se bucură zilnic, că, după atâtea greşeli, au mai primit o şansă. Mai ajungem în aeroport doar atunci când plecăm în vacanţe, unde ne oprim să bem o cafea înainte de îmbarcarea în avion. Stăm în cafeneaua în care ne-am cunoscut, ea râde mult, de fiecare dată şi îşi lasă părul desfăcut să-i alunece peste umeri, iar eu o sărut pe furiş, în minte. Şi îi ascult vocea, care mi se duce până la inimă. Biata mea inimă regăsită.
REMUS - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
