Vorbea și râdea de parcă fericirea în lume se născuse odată cu ea. Întors cu spatele, fără să o văd, ținând în mâini ceașca de cafea pe care o studiam de ceva vreme, am închis ochii și am ascultat-o mult timp. Mi-am imaginat-o, i-am adulmecat mirosul care ajungea până la mine, i-am desenat trupul cu mâinile și am sărutat-o. Da, fără să știe, fără măcar să o văd, fără să știu cum arată, am sărutat-o în minte.
Eram în aeroport, așteptând avionul care urma să mă ducă la Berlin pentru câteva zile și eram obosit. Mai mereu pe drumuri, îmi trăiam viața între două avioane, ocupându-mă de afacerile pe care le aveam în diverse colțuri ale lumii. Reveneam în țară o dată la două săptămâni, unde mă așteptau soția și cei doi copii, crezând atunci despre mine că sunt un om împlinit, care a obținut în viață exact ce și-a propus.
Mai aveam de așteptat câteva ore până la decolarea avionului, așa că încercam să îmi ocup timpul cu diverse gânduri. Când am realizat că vocea și râsul ei nu mai sunt pe fundal, am deschis ochii și mi-am întors privirea să o caut pe femeia care reușise să-mi atragă atenția. Dar ea era deja lângă mine. Nu realizasem nici când și nici cum ajunseserăm atât de aproape unul de altul.
S-a așezat lângă mine, picior peste picior, și-a comandat și ea o cafea, m-a privit râzând și mi-a spus că o cheamă Ioana. Urma să plece la Londra pentru câteva luni, în interes de serviciu, și mi-am dat seama în scurt timp că aveam vieți asemănătoare.
O priveam și nu-mi venea să cred că era și mai frumoasă decât mi-o imaginasem. Doi ochi verzi și pătrunzători, un păr roșcat și frumos aranjat, care îi cădea pe umerii dezgoliți, și un zâmbet care mă făcea să simt că sunt cu adevărat viu. Trecuse o oră de când stăteam de vorbă și simțeam cum îmi intră, toată, pe sub piele. Mă uitam la ea în timp ce vorbea și mi se părea incredibil de frumoasă și de vie. Parcă tot ce făcea ea era unic și nou pentru mine. Mi se dezvăluia în fața ochilor prima femeie din viața mea. Aș fi vrut să-i spun că am sărutat-o în minte, înainte chiar să o văd, aș fi vrut chiar atunci, în mirosul de cafea și de aeroport amestecat cu mirosul ei, de femeie, să o iau de mână și să fugim. Nu mai simțisem niciodată interacțiunea cu cineva atât de puternic, nu mai fusesem pus într-o asemenea situație, fiindcă îmi construisem viața după program. Nu-mi înșelasem niciodată soția, nu avusesem aventuri de o noapte și, deși eram mai mereu pe drumuri, întâlnind oameni noi, nu mă îndrăgostisem niciodată de nicio altă femeie. Ne-am despărțit după câteva ore, luând-o fiecare pe drumul lui, fără să punem vreo promisiune între noi, fără să schimbăm vreun număr de telefon și fără măcar să-i aflu numele de familie. Am urmărit-o cu privirea în timp ce trecea de poarta de acces de la îmbarcare, ea s-a întors și-am mai sărutat-o atunci, încă o dată în gând.
Am păstrat-o în minte și în suflet pe Ioana, ca pe un episod izolat pe care ți-l oferă viața uneori, și m-am întors destul de repede la viața pe care o duceam înainte. Berlin, Roma, Amsterdam, București, traseul pe care îl făceam în fiecare lună. După două săptămâni de alergătură, eram nerăbdător să ajung acasă, să-mi văd soția și copiii. Am intrat în apartament, încet, fără să aprind luminile, așa cum făceam de obicei când ajungeam târziu, ca să nu-i trezesc. Mi-am pus cheile la locul lor, pe măsuța din hol, și am auzit cum ele au căzut direct pe parchet. Am căutat cuierul, să-mi agăț haina, și am găsit doar un perete gol, iar când am aprins lumina, înspăimântat și încremenit, am văzut în fața ochilor o casă pustie. Dispăruseră toate, mobilă, jucării, televizor, vise, copii. În sufragerie, chiar în mijlocul camerei, pe jos, am găsit un bilet pe care scria doar atât: "Iubirea nu are nevoie de bani, iubirea crește prin oameni, iar ca ea să existe trebuie doar ca tu să fii prezent.". Sătulă de absențele mele prelungite, de drumurile nesfârșite și de aceleași telefoane pe care i le dădeam numai din aeroporturi, de venirile mele nocturne și plecările matinale, soția mea plecase și luase cu ea și copiii. Am încercat mult timp să o aduc înapoi, am discutat amândoi, căutând o soluție matură, dar mă loveam de același crunt adevăr: reușisem, cumva, în toți anii care trecuseră, fără să vreau, fără să știu, să-mi distrug familia. Crezusem că o situație financiară bună te scoate din orice problemă, că importanța și profitabilitatea unui business pot înlocui oricând absența fizică. Disperat de situația în care mă aflam, am început să pun pe primul plan familia, să încerc să dau tot ce nu le-am dat în anii mei de absență, neglijând și amânând plecările mele din țară, crezând că încă mai există o șansă, că încă mai pot salva ceva. Deși locuiam separat, începusem să mă implic inclusiv în creșterea și educația copiilor și în toate problemele casnice. Dimineața duceam copiii la grădiniță, seara mergeam la cumpărături, în unele zile îi duceam la orele de pian, la înot, iar în weekend ieșeam cu toții în parc. Ne-am chinuit așa aproape un an, timp în care am încercat să ne reparăm căsnicia. Am neglijat afacerile, crezând că este un sacrificiu mai mult decât necesar și mi-am îndreptat atenția numai spre copii și familie. Cu vremea, contractele s-au împuținat, partenerii de afaceri s-au retras rând pe rând, deranjați de absența mea prelungită și de lipsa mea de implicare, clienții principali pe care îi adusesem cu greu în ani de muncă au dispărut. Dintr-un om de succes, cu afaceri în toată Europa, din tată și soț, ajunsesem un om fără familie și fără bani. Mă mutasem din apartamentul pe care îl aveam confiscat de bancă prin executare silită, într-o garsonieră închiriată la marginea Bucureștiului. Aveam 39 de ani, eram singur și intrasem într-o depresie groaznică, din care nu mai puteam ieși. Au fost nopți întregi în care m-am gândit la toate greșelile pe care le-am făcut, de la început până la final, la zilele în care am preferat să fiu pe drumuri, alergând după bani, în loc să fiu aproape de familia mea, la copiii mei, despre care primeam rapoarte telefonice, pe care îi tratam ca pe orice investiție de business din portofoliu, în loc să privesc cu ochii mei cum intră în viață, la soția mea, pe care o iubisem cândva, mama copiilor mei. Crezusem, naiv fiind, că dacă apar în viața lor o dată la două săptămâni, încărcat de cadouri, se vor șterge toate....
Anul trecut, la ultimul drum spre Berlin, când trebuia să lichidez și ultima firmă din portofoliu, în aeroport, am întâlnit-o, din nou, pe Ioana. La aceeași cafenea, cu aceeași ceașcă în față, la fel de plictisit și obosit cum eram cu un an în urmă, i-am auzit vocea. Rămăsese la fel de vie, ca atunci când o văzusem pentru prima dată. S-a așezat lângă mine, picior peste picior, bucuroasă că ne întâlnim după atâta timp, și am simțit cum încep, din nou, să prind viață. Ne-am împrietenit repede și am aflat că urma să plece și ea tot în Germania. Între timp, se schimbase și viața ei radical: divorțase din aceleași motive de absență, încercase să-și refacă de câteva ori viața, însă fără succes, iar acum se mulțumea doar cu micile bucurii din călătoriile de afaceri: o cafea băută într-un aeroport, un client nou câștigat, o plimbare de seară într-un oraș străin. Am petrecut cu ea fiecare zi cât am stat în Germania, zile care m-au trezit la viață. Ea era la fel de frumoasă și râdea mult, iar eu mă îndrăgosteam în fiecare dimineață în care ne trezeam împreună. Atunci, într-o cameră de hotel, privind-o cât se putea de serios în ochi, i-am spus pentru prima dată că o vreau în viața mea. M-am fâstâcit ca un copil care își dorește mult o prăjitură, am râs, apoi am tăcut și apoi i-am zis că noi doi am putea să ne construim, de fapt, viața noastră. O viață în doi. O viață în care să ne bucurăm, în fiecare zi, unul de altul. Plătisem crunt orgoliile trecutului. Era timpul să trăim pentru noi. Și trăim! Deși cărăm cu noi niște răni adânci, care nu se vor mai vindeca niciodată, încercăm să ducem o viață liniștită, de oameni normali, care se bucură zilnic, că, după atâtea greșeli, au mai primit o șansă. Mai ajungem în aeroport doar atunci când plecăm în vacanțe, unde ne oprim să bem o cafea înainte de îmbarcarea în avion. Stăm în cafeneaua în care ne-am cunoscut, ea râde mult, de fiecare dată și își lasă părul desfăcut să-i alunece peste umeri, iar eu o sărut pe furiș, în minte. Și îi ascult vocea, care mi se duce până la inimă. Biata mea inimă regăsită.
REMUS - București