Primăvara a început iar să vibreze triumfătoare, cu aburul ei îmbătător. Vibrează în aer, pe străzi, vibrează peste tot pământul, făcându-ne cu mâna de după florile copacilor care au explodat într-o simfonie de culori. Şi de câte ori primăvara îmi bate şi mie în geam, încep, pentru a-mi spori reveriile, să răsfoiesc albumele maeştrilor care au pictat-o mai cu osebire. În aceste plimbări printre linii şi culori, mă opresc mereu la maestrul Viorel Mărginean şi la soţia sa, Olga Morărescu-Mărginean. Amândoi sunt din generaţia seniorilor picturii române, amândoi hărăziţi cu un talent deosebit. Deşi sunt soţ şi soţie şi amândoi pictează natura, viziunile lor sunt complet diferite. Puternice, cu multă personalitate. De aceea, stimaţi cititori, m-am gândit să întâmpinăm primăvara cu Olga şi Viorel Mărginean. Două destine exemplare, doi artişti cu o operă împlinită, dar care încă trudesc ca să omagieze în picturile lor frumuseţea naturii.
OLGA MORĂRESCU-MĂRGINEAN
"În picturile mele am scris cu petale, cu flori şi cu ramuri"
Dialog
- Pictura dvs. e dominată majoritar de natură. Dar nu o natură văzută de departe, ca peisaj, ci de foarte aproape, în detalii delicate şi intime, mărite parcă, cu lupa. Glumind uşor, dacă v-aţi scoate capul printre petalele florilor dvs., ar fi de-a dreptul firesc. Cum aţi început, doamnă Olga, prietenia aceasta măreaţă cu plantele?
- Prietenia mea cu plantele şi cu natura a început într-un sat. Un sat de lângă Blaj, în Ardeal, unde fuseseră deportaţi părinţii mei. Acolo am trăit foarte foarte aproape de natură. Aveam o căsuţă pe malul Târnavei Mari, ultima aşezare din sat. Eu aveam opt ani pe atunci. Şi aveam prieteni, copii cu care mă jucam toată ziua pe malul Târnavei, pe lângă sălcii. Vedeam chiar şi peştii în apă. Când mă duceam la şcoală, treceam peste un pod în fiecare zi. Şi de pe pod, ne uitam în apă şi vedeam frunze în culori magnifice, vedeam flori luate de apă şi sclipirile apei. Pe vremea aceea, apele erau foarte curate. Ţin minte că ne jucam în băltoace şi apa sărea pe noi şi era foarte caldă, pentru că "ploua cu soare". O copilărie fericită, între gâze, plante şi păsări. Asta, deşi părinţii mei tocmai fuseseră deportaţi lângă Blaj, din Craiova, pentru "vina" de a fi avut pământ. Chiaburi. Noi însă am avut o copilărie luminoasă. În Blajul acelor ani '50, exista şi o elită intelectuală, rămasă de dinainte de război. Şi care m-a format frumos.
- Care au fost primele plante cu care v-aţi împrietenit?
- Am descoperit acolo tot soiul de plante, o diversitate formidabilă. Mă fascinau sălciile plângătoare. Aveau nişte bobiţe roşii, care ne încântau. Culegeam, şi primăvara, şi toamna, aceste rămurele, din care ne făceam tot felul de "ikebane", bucheţele pe care le duceam părinţilor şi învăţătorilor. Şi mai erau floricelele de prin poieni şi de pe malul apei. Aveau şi un parfum aparte, proaspăt, şi culori de la cele mai deschise până la cele mai tari. De aceea în pictura mea am o paletă largă de culori pentru flori. Dar tot atunci, în copilărie, am descoperit că şi ramurile au culori aproape infinite. Iar toamna, într-o singură frunză, poţi găsi mai multe culori decât într-un copac întreg. Toate aceste rămurele mi-au folosit mai târziu, când am început să pictez, pentru a le desena şi ritma, într-un fel anume. Căci în fiecare plantă, cât de mică, există un ritm interior. În acest ritm, prezent oriunde în natură, stă esenţa.
- Pentru un pictor, florile reprezintă o ademenire uriaşă. Ca şi pentru poeţi. E greu să te opui. Problema este cum poţi picta "floarea ta", care să nu semene cu a altuia...
- Eu am ajuns la flori urmărind mai întâi mişcările liniilor în muguri, ramuri şi petale. Am studiat fiecare frunză cu răbdare. Şi am descoperit că pe o ramură, frunzele sunt gata aşezate, cum spunem noi pictorii, într-o compoziţie perfectă. Şi am urmat compoziţiile naturii. Dar am pictat şi frumuseţea unei seminţe, le-am dedicat şi lor o serie de picturi. Am considerat sămânţa ca o plecare. Seminţele, în afara frumuseţii lor, au în ele viitorii copaci uriaşi. Încă o minune a naturii.
Cocoşul împărătesc
"Accente de toamnă"
- Cum decurge actul picturii la dvs.?
- Mai întâi mă gândesc. Şi nu puţin. Mă gândesc la păsări sau la flori, cum aş putea să le pictez mai bine, să le prind culorile nesfârşite. Mă gândesc săptămâni şi luni şi uneori şi ani de zile, la câte un tablou. Călăuza mea este o poveste exemplară din China antică. Se spune că în vremea de-atunci, cel mai mare pictor al Chinei a fost chemat la împărat. Care i-a poruncit să-i deseneze cocoşul său favorit. "Nu pot, împărate!", a răspuns maestrul. "Dacă nu vei desena cocoşul aşa cum trebuie, moartea te aşteaptă!", i-a spus împăratul. "Închideţi-l în curtea găinilor, până va învăţa să-l picteze". După o lună, împăratul l-a chemat. "Eşti gata?". "N-am învăţat destul". Şi pictorul a fost trimis înapoi în poiata găinilor, la învăţat. După altă lună, a fost chemat iar. "Pictezi cocoşul?". "Socot că tot n-am învăţat destul, Măria ta.. Trebuie să îl mai studiez." Aşa l-a dus cu vorba pictorul pe împărat, lună după lună. Şi când s-a împlinit anul, i-a zis împăratul: "M-am săturat să aştept! Ai stat destul închis cu cocoşul, ca să-l studiezi şi să înveţi să-l pictezi. Poruncesc să ţi se taie capul!". Atunci pictorul a cerut să i se aducă hârtie, pensule şi tuş negru. Şi chiar acolo, în faţa împăratului şi a curţii imperiale înmărmurite, din doar câteva linii magice, a pictat strălucit cocoşul acela. Iar împăratul, după ce l-a răsplătit cu respect şi cu multă bogăţie, la sfârşit l-a mai întrebat uşor nedumerit: "Cum ai făcut tu, că ai pictat aşa bine un cocoş de culoarea curcubeului, folosind doar tuş negru?". "În negru, împărate, sunt ascunse toate culorile. Dar îţi trebuiesc ani buni ca să ştii să le scoţi la lumină".
Imnul bucuriei
"Pasăre gânditoare"
- Câteodată, în compoziţiile mele pictez un element care se repetă. Şi astfel, obţin un fel de mesaj scris. Am făcut asta în nişte picturi cu ciocănitori. Acolo, am încercat să urmăresc în desen şi culoare tocmai ritmul acela ciudat şi repetitiv în care bate ciocănitoarea în copaci. Eu simt că ritmul ciocănitorii nu e un ritm venit din lumea asta. Este un ritm pe care i l-a dat păsării Cel de Sus. Iar pe mine mă interesează aceste mesaje venite de Sus şi care se regăsesc în oameni, în păsări, în toată firea naturii. Eu le văd. Cred în aceste mesaje şi le văd. Tocmai de aceea le pot desena. Aşa că îmi doresc ca liniile desenate de mine să iasă din foaie şi să se ducă direct în spaţiu, să plutească deasupra pământului, cumva. Pentru că noi suntem pe acest pământ împreună cu toate plantele, păsările şi gâzele; aceeaşi plămadă. Eu când pictez, vreau să transmit mesaje. Am făcut odată o pasăre. Foarte mică, şi ţinea în cioc o pană mare, cu mult mai mare decât ea. Ei bine, pasărea aceea este tocmai omul, iar pana cea mare este idealul lui. Idealul pe care noi îl urmărim şi vrem să-l atingem. Mesajul pe care am voit să-l transmit cu pictura aceea este unul al înălţării şi fericirii. Poţi în viaţă să-ţi atingi idealurile, chiar dacă nu le împlineşti întru totul. Prin toate picturile mele eu încerc să transmit oamenilor forţa bucuriei. Mai ales azi, când lumea e prea necăjită şi agitată.
- Oamenii înţeleg mesajele dvs.? Înţeleg bucuria aceasta pe care vreţi să le-o dăruiţi prin culori?
- Să ştiţi că nu mă sperie subiectele insolite din lucrările mele, pe care le găsesc pictând acele mesaje tainice. Odată am pictat doi papagali. I-am făcut foarte mari şi tandri. Şi lumea care i-a văzut într-o expoziţie i-a admirat. Au înţeles că asta vreau să transmit: armonia.
"Vin florile peste noi şi trebuie să le dăruim şi noi ceva!"
Doamna Olga, oficiind în grădina casei
- Sunteţi o romantică fără leac, d-nă Olga. Aşa-i?
- Există în viaţa dvs. vreo întâmplare aparte care v-a îndemnat să înţelegeţi natura ca pe un mister?
- Un moment care într-adevăr m-a marcat am trăit când eram foarte tânără, aveam 18 ani. Atunci am primit de la soţul meu, Viorel Mărginean, drept cadou de 1 Martie, în locul unui mărţişor obişnuit, un mugure de plantă. Era o singură tulpiniţă cu un mugure, învelită într-o mătase roşu cu alb. Atunci am descoperit frumuseţea mugurilor de iarnă. Magia lor. Plantele au muguri şi iarna, uneori muguri mari, coloraţi. Nu ştiusem. De atunci am început să observ plantele în detaliu, culorile mugurilor, ale scoarţei copacilor, ale florilor. Şi să le pictez.
- Ce flori preferaţi?
- Prefer florile ale căror petale sunt foarte clar dezvoltate. De exemplu, nu-mi plac aşa de mult crizantemele, îmi plac în schimb petuniile şi trandafirii. Petalele mici nu sunt atât de expresive, după părerea mea, ca petalele acelea mari. De aceea îmi place, de pildă, panseluţa. Se desenează foarte bine în spaţiu. Iar petalele ei, în formă de inimă, eu pot să le mişc pe foaie, să le redesenez ca şi când ar fi aruncate acolo. Un fel de scris. Am scris cu petale, cu flori şi cu ramuri. Am numit aceste desene, "Poeme". Şi chiar sunt nişte poeme. Dar am făcut şi desene cu fructe, fructe adesea obişnuite. Cum ar fi perele. Sunt toamna nişte pere colorate cu brunuri şi cu verde şi care au numai aşa, câte o flacără de roşu, aruncată pe ele. Un mister al unui regal de culori, pe care am încercat să-l prind, pictându-l. În lumea asta, a naturii, totul este misterios, iar una dintre cele mai frumoase poveşti despre frumuseţea şi magia picturii este tot din China antică. Este vorba despre un pictor care picta atât de frumos peisajele, încât toată lumea venea de departe, din toată ţara, ca să i le admire. Dar pictorul spunea întruna: "Mai am încă mult de studiat. Pot să le fac şi mai frumoase". Într-o bună zi, tot aşa, a venit cineva la pictor în atelier, să-i vadă tablourile. Dar artistul dispăruse şi atelierul era gol. Iar în mijloc, trona un singur tablou uriaş: un peisaj gigantic şi mirific, de o frumuseţe fără seamăn, greu de prins în cuvinte. În atelier mai erau câţiva ucenici ai maestrului, care priveau, şi ei, uluiţi la tablou. "Unde e pictorul?", i-a întrebat vizitatorul. "Nu ştim! Poate că a dispărut în acest peisaj". Pictorul se topise cu totul în opera sa. Ce poate fi mai frumos?!...
- Observaţia aceasta aşa de tandră a naturii are, oare, răspuns? Comunicaţi cu florile şi cu frunzele, cu ramurile copacilor?
- Eu consider că natura este stăpânul, iar eu sunt umilul ei servitor. Ea îmi spune nişte poveşti, iar eu trebuie să le traduc pe hârtie, cu tuşuri şi acuarele; îmi plac acuarelele şi tuşurile, pentru că sunt transparente. Nu trebuie să copiem natura, ci să lucrăm în "sensul ei", cum spunea Luchian. Natura ne învaţă, ne arată liniile şi culorile pe care să le folosim. E aşa de bogată şi diversă, încât ochii noştri aproape că nu-i pot percepe complexitatea. În ce priveşte comunicarea despre care mă întrebaţi, sentimentul acesta, al transmisiei şi retransmisiei către noi, există. Ba, şi mai mult, eu cred că, uneori, plantele, păsările şi gâzele vin special către noi. Am trăit asta! Mă trezesc, uneori, dimineţile, şi mă gândesc că aş vrea să pictez o pasăre. Şi tocmai atunci se apropie de mine o pasăre. N-am mai văzut-o până atunci. Se opreşte pe pervazul atelierului meu şi nu pleacă. Stă acolo, de parcă ar fi venit special s-o pictez. De unde ştie c-o aşteptam? Minunile acestea, toate, sunt de dincolo, de la Cel de Sus. Şi vreau să vă spun, cu prilejul acesta, că şi în revista "Formula AS" se simte din plin această apropiere faţă de cele de Sus. De cele transmise din afara noastră şi fără voia noastră. Asta face ca să fie revista dvs. atât de iubită.
- Prietenia cu natura, cu intimitatea ei, v-a schimbat sufletul în vreun fel?
- M-a ajutat mult! Pentru că natura este un dar de la Dumnezeu pe care trebuie să-l iubim şi să-l ajutăm. Să ajutăm pomii, animalele şi păsările. Pentru că lor le datorăm viaţa noastră.
- Povestiţi-ne ultima dvs. întâlnire cu florile, din acest martie năzuros...
- Zilele trecute mi-a adus cineva din pădure floarea paştelui. Este galbenă şi foarte frumos colorată. Am stat zile întregi s-o admir. E pentru mine un vestitor. Îmi transmite vestea cea bună, că florile vin peste noi, că ni se oferă. Şi că noi trebuie să le pictăm sau să scriem despre ele. Ele ne dau frumuseţea lor, dar noi ce le oferim? Trebuie să le oferim şi noi o cântare, un poem în linii şi culori.
VIOREL MĂRGINEAN
"Sunt îndrăgostit de România. De aceea îi pictez peisajele"
- Primăvara a coborât iar, şi în picturile dvs., d-le Viorel Mărginean.
- Aşa-i! În această expoziţie am multe lucrări închinate primăverii. Dar alături de ele am şi picturi despre toamnă şi iarnă. Un concert în culori al anotimpurilor.
- Cum curgeau anotimpurile la Cenade, satul copilăriei dvs.?
- Eu cred că tot ceea ce vezi în copilărie te formează pentru toată viaţa. La Cenade, casa în care m-am născut era casa ocolului silvic. Tatăl meu fusese primul primar din Cenade, din România Mare, după 1918, şi după ce a încheiat două legislaturi, s-a ocupat cu pădurăritul, pentru că aveam tradiţii în familie. Era brigadier silvic şi îngrijea pădurile de pe Târnave. Casa asta în care m-am născut era aşezată între doi versanţi mari. În spatele ei era un versant în trepte, care cobora până aproape de Târnave. Şi pe urmă începea pădurea, care venea până aproape de casă. În faţă, era alt versant, şi cele două culmi erau despărţite de o vale. Dar când ploua mai tare, apa din vale se făcea de 20 de metri şi venea până la fântâna casei. În copilăria mea, am văzut de mai multe ori învolburarea asta impresionantă a apelor. Şi tot timpul am văzut, de la o oarecare înălţime, şi peisajul din jur. Pe marginea Târnavei Mari se află un drum naţional şi o cale ferată. De pe dealurile mele, când trecea trenul, părea mic de tot, ca o jucărie. Ca să nu vă mai spun că în timpul războiului, am văzut trenuri întregi încărcate cu tancuri şi armament. Şi toate se vedeau micşorate de acolo de sus, cum se mişcau încet, pe şine. Doar păcănitul liniştit al roţilor li se auzea, ca un refren. Departe de lumea dezlănţuită, mă simţeam cumva pe acoperişul lumii.
- Bănuiesc că majoritatea jocurilor dvs. se petreceau în pădure, o mare ispită pentru copii.
- Da, în anii copilăriei, cutreieram toată ziua pădurile. Găseam prin ele cuiburi de păsări, am văzut de aproape tot felul de păsări şi vietăţi. Era o aventură fără margini, pe care o trăiam cât era ziua de lungă. Primăvara, la Cenade, trăiam ceva cu totul aparte. Auzeam ciocănitorile cum îşi făceau cuiburile. Şi erau aşa de multe! Îmi aduc aminte că odată eram cu un frate de-al meu mai mare, sub pădure, şi aram. Deodată au început să bată ciocănitorile. Păreau nişte zgomote ca de mitralieră, dar era şi mai mult de atât, nu înţelegeam bine ce aud. Suna ba într-o parte, ba-n alta, de parcă vântul ar fi făcut copacii să scârţâie. Erau ciocănitorile lucrând la cuiburile lor. Simfonia ciocănitorilor, primăvara. Neasemuită!
- Cum vă pictaţi peisajele, maestre Mărginean? Mergeţi să le căutaţi în natură sau le pictaţi din memorie?
- Eu am studiat pictura, în tinereţe, 10 ani. Am făcut liceul de artă în Cluj, pe urmă am făcut şase ani la Institutul Grigorescu din Bucureşti. Studiu temeinic, foarte serios. În timpul ăsta, am desenat enorm după natură. În facultate, ne duceam cu Vladimir Şetran şi cu alţi colegi în jurul Bucureştiului şi făceam peisaje. De toamnă, în special. Iar dacă era iarnă cu mai puţină zăpadă şi nu era foarte frig, mai pictam şi iarna. Iar faptul că-s născut în natură m-a ajutat să-mi sporesc îndemânarea, încât la un moment dat, am ajuns să compun singur, în atelier, peisaje de primăvară sau din orice anotimp. Se imprimaseră în memoria mea. Dar cele mai multe dintre peisajele mele sunt de iarnă, nu pictez însă ierni glaciare, pe care când le vezi să ţi se facă frig. Nu, iernile mele sunt blânde ca nişte primăveri timpurii. Parcă ai vrea să fii şi tu acolo, în tablourile mele. Eu am înţeles spiritul peisajului românesc. Tocmai de aceea pot crea peisaje în aşa fel încât să ţi se pară că le-ai mai văzut undeva. Deşi pictez în atelier, ţi se pare că ai mai văzut undeva locul pictat de mine.
- Pictura dvs. e copleşită de peisaje. Un fabulos tezaur vizual, pe care îl recunoşti, de îndată, a fi românesc. De ce le pictaţi cu atâta patimă şi magie?
"Dealuri înalte"
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
