Barele de metal strălucitor au făcut senzaţie în anul 1855, când chimistul francez Henri-Etienne Sainte-Claire Deville le-a adus la Expoziţia internaţională de la Paris, pentru a le prezenta publicului. Plecând de la clorura de aluminiu reuşise să obţină în final aluminiu pur, un metal cu proprietăţi uimitoare: era uşor, maleabil, avea o bună conductibilitate electrică şi strălucirea unui metal preţios. Deville era încântat şi întreaga comunitate ştiinţifică îi împărtăşea entuziasmul. Curând, au apărut pe piaţă primele jucării, rame de ochelari şi tacâmuri confecţionate din aluminiu. Mai târziu, metalul şi-a găsit întrebuinţare în aeronautică şi în construcţia de motoare. În prezent, după 160 de ani, acest material - considerat cândva rar şi nobil, supranumit "argintul extras din argilă" - ajunge din nou în centrul atenţiei, însă de astă dată reacţiile sunt negative: se presupune că aluminiul s-ar afla la originea anumitor boli, printre ele numărându-se demenţa, dar şi cancerul mamar. Este o veste cu siguranţă îngrijorătoare, cu atât mai mult cu cât aluminiul se regăseşte în nenumărate produse ce ne trec prin mână zilnic: capace de iaurt, ambalaje pentru lapte, pungi de cafea şi de supe concentrate. Sub formă de folie, înveleşte untul şi ciocolata. Micile recipiente modelate din el protejează contra acţiunii razelor solare şi a bacteriilor, alimente precum muştarul, maioneza şi untul condimentat cu ierburi aromate. Sărurile de aluminiu din deodorante au efect antisudorific: contractă porii de la nivelul pielii şi formează un dop gelatinos, care blochează canalele sudoripare. Chiar şi medicamentele, serurile, pastele de dinţi, cremele cu factor de protecţie solară, prafurile de copt şi unele tipuri de brânză conţin aluminiu, metalul-minune bun la orice: nu rugineşte, nu modifică gustul, are o mie şi una de utilizări posibile. Dar în organismul uman el nu foloseşte la nimic, ci dimpotrivă. Dozele mari de aluminiu distrug neuronii şi se depozitează în decursul vieţii în ţesuturi, mai ales în plămâni şi în oase.
La o anume formă de demenţă, observată pentru prima oară la bolnavii de rinichi, s-a putut dovedi faptul că aluminiul juca rolul de declanşator: în timpul hemodializei, pacienţilor li se introdusese în venă o soluţie de dializă ce conţinea acest metal, iar ulterior, ei dezvoltaseră ceea ce medicii aveau să numească "demenţa de dializă", o degradare progresivă a sistemului nervos. Simptome similare s-au constatat şi la minerii care inspiraseră pe durata câtorva ani pulbere de aluminiu. Acesta era un experiment medical, ce urmărea descoperirea unei formule de prevenţie împotriva silicozei. Din păcate, rezultatele au fost fatale.
În mod normal, metalul pătrunde în corp prin intermediul alimentelor şi al apei de băut, în cantităţi inofensive. E prezent în multe legume, ca de pildă spanacul, salata verde şi ridichile. Există însă şi situaţia când el este eliberat din ambalaje sau vase de gătit şi trece în alimente, ceea ce se întâmplă ori de câte ori vine în contact cu mâncăruri sărate sau acre. Astfel, nutriţioniştii au depistat cantităţi considerabile de aluminiu la heringii conservaţi în saramură, pasta de tomate şi nectarul de mere. De asemenea, covrigii şi celelalte produse de simigerie au ieşit în evidenţă la toate testele prin valori deosebit de ridicate. Soluţia de hidroxid de sodiu întrebuinţată la copt scoate metalul din tăvile de aluminiu, după care el intră în aluaturi. Şi frecarea ori zgârierea oalelor de aluminiu pot provoca desprinderea unor particule.
Unii compuşi, ca de exemplu oxidul de aluminiu, parcurg tubul digestiv fără a fi absorbiţi. Doar aproximativ 0,1% din aluminiul preluat prin cavitatea bucală ajunge în ţesuturi. Dar, în anumite circumstanţe, această cifră poate înregistra fluctuaţii - urcând câteodată până la un nivel de cel puţin zece ori mai ridicat, după cum avertizează Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentelor (EFSA). Căci asimilarea aluminiului depinde atât de forma chimică sub care intră în organism, cât şi de prezenţa în intestin a altor componente alimentare, capabile să-i favorizeze asimilarea. Se crede că zeama de lămâie ar avea un asemenea efect, ca şi fluorul, un oligoelement aproape nelipsit din pastele noastre de dinţi.
De aceea, în urma unei expertize, EFSA a stabilit o cantitate maximă admisă la ingerare în cursul unei săptămâni, denumită prescurtat TWI. Aşadar, potrivit concluziilor expertizei, o persoană ar putea înghiţi săptămânal în jur de un miligram de aluminiu per kilogram/corp, fără a avea motive să se teamă de eventuale consecinţe nedorite pentru sănătatea sa. La un adult cu o greutate corporală de 60 kilograme, aceasta ar însemna circa 60 miligrame de aluminiu pe săptămână - un aport care se şi realizează în majoritatea cazurilor, în condiţiile unei alimentaţii normale. Însă rareori se rămâne la această valoare. Căci metalul se infiltrează în corpul nostru şi prin piele. Cei ce aplică o dată pe zi un antiperspirant cu conţinut de aluminiu riscă să depăşească pragul TWI. Iar când pielea este rănită sau inflamată, problema se complică, deoarece micile leziuni - cum sunt cele provocate la bărbierit - permit pătrunderea în organism a unei cantităţi mai mari de săruri de aluminiu.
Acţiunea aluminiului din deodorante nu este încă pe deplin elucidată. Se presupune existenţa unei legături între aportul de aluminiu şi apariţia cancerului mamar, însă ea nu a fost demonstrată până acum. Cercetătorii au constatat într-adevăr, la pacientele cu cancer de sân, un nivel mai ridicat de aluminiu în secreţia glandelor mamare decât la femeile sănătoase - totuşi, rămâne deschisă întrebarea dacă metalul este realmente factorul declanşator al bolii sau dacă nu cumva acumularea lui în ţesut reprezintă, de fapt, o consecinţă a afecţiunii maligne.
Prin urmare, sunt sau nu justificate temerile referitoare la pretinsele ameninţări la adresa sănătăţii noastre? Parţial, da. Oricum, un prilej de îngrijorare ne oferă fie şi numai presupunerea că, la o parte însemnată a populaţiei, valoarea TWI stabilită de EFSA este depăşită. "Astfel de depăşiri nu sunt de dorit şi nici n-au fost luate în calcul", declară specialiştii. Drept dovadă, ei citează cazuri la care predispoziţia genetică favorizează tendinţa spre boli de tipul demenţei. "În asemenea circumstanţe, aluminiul ar putea fi o componentă dintr-un ansamblu de elemente care determină creşterea riscului de apariţie a acestei afecţiuni teribile."
Cum puteţi evita aluminiul
* Nu aplicaţi antiperspirante cu aluminiu după ras, pe pielea iritată sau rănită.
* Pe cât posibil, folosiţi deodorante fără aluminiu.
* Curăţaţi cu mare grijă recipientele din aluminiu pentru apa de băut şi nu le mai utilizaţi pe cele zgâriate.
* Nu întrebuinţaţi ustensile de gătit din aluminiu (ex. vesela de camping).
* Evitaţi preparatele de fast-food comercializate în folie de aluminiu.
* Nu frigeţi alimentele niciodată (sau numai foarte rar) în folie de aluminiu.
* Dacă aveţi arsuri la stomac, cereţi medicului recomandări alternative la pansamentele gastrice care conţin aluminiu.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
