La vulturi
Uneori, în după-amiezele de vară, e atâta linişte pe dealurile Ormindei, că, stând culcat în iarbă, cu ochii rătăciţi în zări, auzi torsul leneş al norilor lungiţi ca nişte pisici pe cuptiorul căldicel al văzduhului. Satul, cu toată vânzoleala ogrăzilor lui pline de orătănii, e mai la vale, în altă lume. Aici, în pustiul acesta, liniştea ţine la respect fiecare gânganie şi fiecare firicel de iarbă. Aici e locul secret al lui Ionică, băiatul preceptorului din Ormindea. Aici îi place să stea, cu gândurile şi cu mirările lui, aici sunt doar el şi câţiva pomi, înalţi şi uscaţi, ca nişte sihaştri. Nimeni nu ştie de locul ăsta, nici ai lui, nici vecinii, nici prietenii de joacă, nici colegii de şcoală. E în stare să inventeze cele mai năstruşnice motive ca să fugă fuguţa aici, e în stare să găsească cele mai dibăcite scorneli, când e întrebat pe unde a hoherit toată ziulica. Adesea, în pustietatea lui secretoasă, Ionică chiar asta face: inventează noi şi noi motive pentru singurătăţile sale. Îi place cuvântul ăsta, "a inventa". L-a auzit la un domnoc de la oraş, cu care vorbea aprins, la birtul satului, despre tot şi toate, tatăl său. A buchisit ce înseamnă să "inventezi" şi şi-a spus, zâmbind ştrengăreşte la propriul gând, că, la cum inventează toată ziua verzi şi uscate, ar putea ajunge, când se face mare - de ce nu? - vreun inventator!
Dar invenţiile astea sunt doar aşa, o joacă. Fără ele n-ar putea, de fapt, să se bucure în tihnă de adevărata lui pasiune: privitul ceriului. Nu sunt două zile să fie ceriul la fel! Dar, uneori, ceriul e atât de unic, de nemaivăzut, că Ionică ştie fix ziua când a fost într-un anume fel şi sigur ţi-ar putea povesti despre el ore în şir. Dar cui să-i pese de toate astea în Ormindea? Cui să-i pese de nori şi de soare şi de vânt, cine se opreşte din ale lui să se mire de-un apus sau de-o dimineaţă în care ninge cu fulgi mici şi scăpărători, ca stelele în miez de noapte? Cine stă să se minuneze de zborul vulturilor, pe cine să amuze stângăcia vulturaşilor, primăvara, când vânticelul bate florile pomilor, aducând boarea libertăţii? Libertatea cea mai mare e să zbori, gândeşte Ionică. Să ai aripi lungi, ca vulturii, şi, desfăcându-le în văzduh, timid la început, ca vulturaşii, falnic apoi, ca vulturii cei mari, să-ţi iei zborul spre ceriu, să simţi aerul tare al înălţimilor şi să adulmeci puful de păpădie al norilor.
*
Ionică era un copilaş când, la Bucureşti, se înfiinţa prima şcoală superioară tehnică din România. I se zicea, savant, "Şcoala de Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură". Doi ani mai târziu, în 1866, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, şcoala era desfiinţată, din lipsă de fonduri. Pe când tinerilor inventatori şi ingineri români statul tocmai le tăia aripile, Ionică Stoica, copilul din Ormindea Ardealului, deja visa cu ochii deschişi la zborul spre stele. Într-o zi, îşi zicea asta mereu, va zbura şi el precum vulturii...
"Sburdalnicul de Stoica"
Deşi crescut la ţară, deprins de mic cu rânitul după animale şi cu munca câmpului, Ionică din Ormindea era un elev sclipitor, cu o imaginaţie ieşită din comun, cum nu se mai văzuse prin părţile Zarandului, şi cu un talent la desen care i-a ţinut memoria vie zeci de ani după ce a absolvit gimnaziul de la Brad. Portretele realizate de el mai-marilor locului, de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pe când era încă elev, au rămas expuse, la loc de cinste, în cancelaria gimnaziului, vreme de zeci de ani, şi vor mai fi şi acum ascunse pe undeva, prin vreun pod sau beci.
Dar amintirile respectuoase ale profesorilor care s-au minunat de acele tablouri nu se pot compara cu istoriile fremătând de tinereţe ale colegilor de clasă ai lui Ionică. Una dintre ele, publicată mai târziu, într-un album omagial, sub semnătura dr. I. Radu, păstrează toată prospeţimea timpului de atunci. "Într'o bună zi, o mare învălmăşeală la uşa clasei a IV-a. «Mă-ă-ă, ce vă îmbulziţi acolo?» - răsună glasul fericitului părinte George Părău. Nime nu ţine samă de admonierea bunului profesor. Toţi priviam ca înmărmuriţi la uşă. Ce era? Sburdalnicul de Stoica desemnase în colori o căprioară atât de vie, încât ni se părea că, la privirile noastre curioase, stă să sară din cadrul ţintuit pe uşă. Abia când domnu Părău, şovâlcăind pe nedeslipitu-i băţ, strigă dela spatele noastre: «Căraţi-vă, mă-ă-ă, Ticale!», ne risipim fiecare la clasa sa. Cu tot respectul ce-l aveam de băţul domnului Părău, par'că nu ne înduram să ne despărţim de frumoasa arătare".
"Întreg gimnaziul se minuna de figurile şi «ponturile» ce făcea Stoica la paralele, la sul, ca rotirea gigantică, saltul mortal, umblarea în mâni, de credeai că-i scăpat dela vreun circus, - dar când am văzut ce desemne e în stare să facă, simţiam că nu e din şirul oamenilor de rând", îşi aminteşte un alt coleg de-ai lui Ionică din Ormindea.
Dar năzbâtia din ultimul an de gimnaziu le întrece pe toate. Ce i-a trecut prin cap lui Ionică, dacă nu să "desemneze" nişte muşte pe caietul de lecţii al profesorului Părău? Revenit în clasă, şontâc-şontâc, sprijinit în băţul său de care prinseseră frica toţi elevii din Brad, sobrul profesor de Latină se opreşte în dreptul catedrei să-şi tragă sufletul o clipită, până să treacă la lecţia următoare. Era "căldura lui cuptor" şi broboane de sudoare şiroiau pe frunte bătrânului dascăl. Îşi scoate batista să-şi şteargă faţa, când, privind în jos, vede ciopor de muşte pe coperta caietului său. Se aruncă, pe dată, ameninţător, cu batista către ele, să le alunge, dar muştele, încăpăţânate, sub niciun chip nu zburau... într-atât de dibaci reuşise Ionică să le redea în profil, încât credeai că sunt aievea!
*
Mai era ceva ce desena Ionică, la vremea gimnaziului. Desena doar pentru el, când era singur, în peregrinările sale pe dealurile Ormindei. Desena fel şi fel de "paseri", surprinse în variate poziţii ale plutirii lor pe cer. Tăia apoi aceste desene în forma unor cartoane care, mişcate rapid, luau forma unor desene animate, imitând zborul păsărilor. Într-o zi, îşi zicea fascinat puştiul din Ormindea, va zbura şi el precum "paserile" din desenele sale...
"Academia din Ormindea"
Talentul şi creativitatea "sburdalnicului" Stoica din Ormindea nu trec neobservate. Prin 1878, imediat ce termină cele patru clase ale gimnaziului din Brad, tânărul Ioan Stoica e luat ucenic la un mare atelier fotografic din Sibiu. Şi aici se remarcă, mai cu seamă prin portretele extraordinare pe care le realizează, la cerere, clienţilor atelierului. La scurt timp, cu diploma de meseriaş în buzunar, Stoica îşi ia lumea în cap, alături de mai mulţi tineri de vârsta lui, şi porneşte, din Sibiu, cât e Ardealul de lung, până la Budapesta, Viena, iar apoi şi mai departe, dincolo de graniţele Imperiului Austro-Ungar, în Germania. Lucrează ca portretist, iar în timpul liber citeşte mult, învaţă tot felul, cunoaşte oameni destupaţi la minte - visători ca şi el, cu care, în vestitele berării nemţeşti, putea vorbi la nesfârşit, deasupra unei halbe cu spumă, despre ceea ce mulţi dintre meseni considerau, asemenea ţăranilor din Ormindea, a fi "curată nebunie": zborul omului...
Dar firea nonconformistă nu îl ţine locului pe Ionică. Se întoarce din străinătăţuri, mai întâi în România, unde încearcă să-şi facă o viaţă la Galaţi. Nu se acomodează cu sudul, aşa că, înainte de 1884, revine la Ormindea, de unde plecase. Satul îşi primeşte cu braţele deschise fiul rătăcitor. Nu era petrecere la care Ioan Stoica să nu vină şi să-i distreze pe oameni cu instrumentele muzicale inventate şi meşterite de el. "Nu arareori, când era mai mare gălăgia, răsărea figura smeadă a lui Stoica, cu vecinicu-i aer de melancolie. Ca la comandă, întreaga ceată îi săream în grumazi şi nici nu-l lăsam să se aşeze până nu trăgea o «Mărunţeauă» din «dipla» pe care nu uita s'o aducă subsuoară cu el. Alteori ne aprindea cu ţimbala. Toate aceste instrumente erau făcute de mâna meşteră a lui Stoica", îşi aminteşte un consătean.
*
Nu mică le-a fost mirarea ţăranilor din Ormindea când, într-o seară a anului 1884, un consătean venit de la oraş le-a trântit pe masă, în birtul satului, un exemplar din "Noua revistă română" tipărită în Braşov, care lăuda "invenţia" lui Ioan Stoica, ţăranul care avusese onoarea de a expune unul dintre aparatele sale de zbor la prima expoziţie organizată de "Asociaţiunea" culturală românească ASTRA, la Sibiu. Alături de sute de exponate care celebrau tradiţiile şi geniul satului românesc, se afla o "drăcie" care-i lăsa muţi pe vizitatori: "paserea" zburătoare inventată de Ioan Stoica din Ormindea!
Zborul "paserii" din vârful casei
Încurajat de succesul de la Sibiu, tânărul ţăran din Ormindea se pune şi perfecţionează modelul prezentat la "expoziţiunea" organizată de ASTRA.
"În scheletul paserei stă un om, care, întorcând o manivelă, aceasta, printr-o transmisiune simplă, dar cu meşteşug combinată, face ca aripile să oscileze întocmai ca aripile vulturului. Printr-un sistem de levatoare, purtate cu piciorul, oscilaţiunile oricărei aripi se pot modera şi atunci paserea, bătând mai puternic dintr-o aripă, se întoarce, sprijinindu-se pe cealaltă. Suirea şi coborârea se face după puterea cu care batem din aripi", descrie, naiv, aeroplanul unul dintre cei care l-au văzut cu ochii lor, în curtea casei lui Ioan Stoica. O adevărată minune a tehnicii, inventată pe vremea când marele Aurel Vlaicu abia se născuse!
În timp ce mari savanţi din lumea întreagă erau înfundaţi până în gât în calcule matematice, pentru a găsi o rezolvare marelui vis al omenirii, zborul, în curtea sa din Ormindea, Ionică tocmai îşi vedea visul cu ochii. Se întorsese de la fântână, unde se spălase pe mâini, după ce mai meşterise ceva pe la roţile maşinăriei, şi privea acum mândru mândreţea de "pasere". Ani de zile urmărise, ziua cu ochii deschişi, iar seara, înainte de culcare, cu ochii minţii, zborul vulturilor! Iar acum, "vulturul" său din lemn şi pânză e în spatele şurii, gata să-şi ia zborul! E primăvară, bate un vânticel cald, iar florile pomilor din vale îşi răspândesc miresmele peste tot. O ameţeală uşoară îl cuprinde pe Ionică în vârful casei, înainte să dea bice "drăciei". Împinge cu forţă mecanismul inventat de el, trage aer în piept şi smuceşte aripile de vultur. "Paserea" prinde viteză, se desprinde de pe acoperiş, iar Ionică se simte de parcă ar pluti pe coama unui curcubeu...
"Îmi povestea tata, care avea birtul din sat şi care era prieten bun cu Stoica, că Ionică îşi făcuse un avion din şipci uşoare de brad şi din pânză. Stoica avea o casă ca în vinclu, cu o filigorie mai joasă în faţă. Şi acolo o urcat avionul, cu nişte vecini, şi şi-o dat drumul la vale, către grajdul din josul casei. Până acolo să zice că ar fi zburat... Avea un fel de baltă, umplută cu cânepă, în curte, şi acolo o şi aterizat", îmi povesteşte bunicuţa Viorica Bedea. Nepotul ei, Grigore Urechiat, de la Muzeul din Deva, mare pasionat de aviaţie, îmi spune că a studiat fosta curte a lui Ioan Stoica şi că, din poveştile bătrânilor, deduce că ţăranul ar fi zburat chiar 30-40 de metri! Cum s-a sfârşit zborul nu se ştie prea bine: unii zic că "sburdalnicul" din Ormindea ar fi stat la pat vreo săptămână după căzătură, alţi bătrâni se jurau că nici avionul n-a păţit mai nimic, darmite pilotul... Vestea marelui eveniment s-a răspândit pe dată în Zarand, iar de acolo în tot Ardealul şi mai departe, în Occident, dincolo de graniţele Imperiului. Mari somităţi au tras cu urechea la reuşita ţăranului ardelean, iar unii chiar i-au dat târcoale pe la birtul din Ormindea. Băşcălioşi, sătenii i-au zis "drăcie" invenţiei lui Ionică, şi aşa avea să-i rămână numele până în ziua de azi.
*
Ioan Stoica nu se îmbată cu succesul expoziţiei de la Sibiu şi nici cu gloria primului său zbor de "vulturaş". "Trebuie să gândesc altceva. Aripile avionului trebuie să fie mai mari şi mai puternice, şi nu afli material uşor şi destul de solid din care să le faci", li s-a plâns proaspătul inventator ardelean prietenilor săi de la "Academia" din curtea popii Băcilă din Ormindea, care acum erau numai ochi şi urechi la cuvintele lui. După zborul din curtea casei, erau convinşi că Ionică e un om genial.
Un vis şi doi visători: Ioan Stoica şi Aurel Vlaicu
"Tot a combinat şi a meşterit cu «turbinele» şi «ventilatoarele» sale. În anul 1901, ne trezim cu el la preotul Băcilă, neobicinuit de vesel şi comunicativ. Scoate câteva rotile legate deolaltă, trage un resort şi zbrrr!, «maşina» se ridică pe aci în sus. După ce s'a descordat resortul, s'a întors în jos şi Stoica a prins'o în zbor. «Mai ziceţi acuma că nu pot zbura dacă vreau?», ne mustră cu faţa radioasă. Am trecut din mână în mână, cu nespusă curiozitate, «drăcia lui Stoica», cum o botezase fie iertatul Băcilă. Un oblong de lemn, de circa 12 centimetri lung şi 7 centimetri lat. Cu ajutorul unui resort, cele trei rotile ale sale sunt puse în mişcare împreună cu helicele şi astfel întreagă maşinăria se ridică în sus, dacă aşezăm osia helicelor vertical. Cu aceasta, principiul unui aeroplan era schiţat. Mai resta să i se aplice maşinăriei un plan ori două, pe care să lunece şi să i se dea o cârmă, pentru cari Stoica avea diferite soluţiuni. E ciudat că helicele se întorc în direcţiuni opuse şi una e înaintea aparatului, cealaltă îndărăt, întocmai ca la monoplanele lui Vlaicu", notează, acribios, în memoriile sale, I. Radu, fostul director al şcolii din Brad, care a stat de vorbă cu mulţi dintre cei care au văzut cu ochii lor minunile inventate de Ioan Stoica. De această dată, ţăranul smead şi slăbuţ din Ormindea ştie că e aproape să dea lovitura. Pufăie aprins din pipă, gândindu-se că e la un pas să lanseze un elicopter capabil să se desprindă, cu de la sine putere, de la sol, ceea ce nimeni nu reuşise să facă până la acel moment. E febril, e hotărât, vede în jurul lui entuziasmul tinerilor din sat... E căutat din nou de mari personalităţi ale lumii ştiinţifice, care bat drumul până la Ormindea, la 16 de kilometri de Deva, pentru a se pătrunde de imaginaţia şi de pasiunea pentru zbor a ţăranului Ioan Stoica...
"Aurel Vlaicu auzi că un ţăran şi-a făcut o pasere, cu care, zburând, a căzut, dar nu s-a lovit rău. Şi se duse la el acasă să-i vadă maşina. De atunci, nu i-a mai ieşit din cap gândul unei maşini de zburat", aşa sună o poveste despre Aurel Vlaicu, care circulă prin întreg Zarandul. "Dar nu e legendă, aşa au stat lucrurile", îmi spune, tranşant, doamna Viorica Bedea. "O venit cu Aurel Vlaicu, cu el a fost la tata, la crâşmă. Stoica lucra pictor la biserică în vremea aia, şi venea toată ziua la tata să mănânce, că el stătea mai departe, în capul satului. Sigur o fost Vlaicu la el, mi-o spus tata, doară io nu vorbesc prostii. O spus că o venit să-i vadă avionul", insistă doamna Viorica, fiica unuia dintre cei mai respectaţi oameni din Ormindea începutului de secol XX.
*
Doar banii îi mai lipseau lui Ioan Stoica pentru a realiza elicopterul pe care îl proiectase. Dar el e un biet ţăran român într-un Ardeal aflat încă, în 1901, sub talpa austro-ungarilor. "Hai să facem ceva, să adunăm banii lipsă pentru motor şi pentru piesele aparatului, să facem o societate pe acţii!", îi îndemna Stoica pe prietenii lui de "Academie" din curtea popii Băcilă. "O să ne întreacă străinii", se plângea el. "Dar cum îl puteam ajuta noi, nişte bieţi «Sorbonişti» de la Ormindea?", povesteşte acelaşi I. Radu.
Aripi de îngeri
Încrezător în ideile sale revoluţionare, Ioan Stoica bate pe la toate porţile în căutare de finanţări. Unii nu îl cred, pur şi simplu, nu pot înţelege cum un biet ţăran ar fi putut inventa ceva ce marii inventatori nu reuşiseră încă. Alţii îl iau drept nebun, nici nu stau la poveşti cu el. Alţii, de bună credinţă, apleacă urechea la poveştile lui despre zbor, aeroplane şi elicoptere, dar nu au posibilităţi să-l ajute. Neavând încotro, Ioan Stoica merge şi se căciuleşte pe la unguri, pe la Budapesta, deşi el se ţinea de român verde. Ungurii, care prind rapid că ţăranul din Ormindea putea fi o mină de aur, se oferă să-l ajute. Cu o condiţie: să-şi schimbe numele şi să se dea drept ungur, că doar nu or să investească în renumele unui ţăran român din Ardeal! Stoica nu vrea s-audă şi ia drumul Vienei, pe unde mai fusese în tinereţe, dar şi cei de acolo îi cer să se declare austriac, dacă vrea să capete bani. "Mai bine mor ţăran la plug decât să-mi vând neamul!", le răspunde Stoica şi austriecilor, şi ungurilor, şi dus a fost. S-a întors la ţară şi a trăit simplu, ca un ţăran plugar, până când a murit, în 1923, împăcat cu gândul că ce n-a reuşit să facă el, ţăranul fără posibilităţi, avea să reuşească, nişte ani mai târziu, tot un ardelean de-ai lui, Aurel Vlaicu. Aurel Vlaicu, cel cu care povestise atât de frumos în birtul satului, tânărul care visa să zboare, aşa cum visase şi el, Ionică, în lungile zile de vară în care hoinărea pe dealurile Ormindei.
*
Preţuindu-i talentul, oamenii din Ormindea l-au rugat pe Ioan Stoica, mai la bătrâneţe, să picteze biserica cea nouă, românească, din sat. Câteva dintre picturile lui se văd şi azi în biserică. Cei patru evanghelişti, Sfinţii Petru şi Pavel şi Iisusul din turla bisericii; un Iisus visător, înconjurat de o boltă la fel de albastră ca aceea din zilele de vară ale copilăriei lui Ionică. Cât despre îngeri... Îngerii lui Stoica au aripi luuuungi, nefiresc de luuuuungi, ca nişte "paseri" zburând pe cerul Ormindei.