Părintele NICOLAE RĂDULESCU - "Cel mai frumos, dar şi cel mai ostenitor lucru de pe pământ este să faci bine omului"

- Lângă comuna Glimboca, din judeţul Caraş-Severin, se află un aşezământ social-monahal cum rar se mai găseşte altul în România. Sufletul acestuia este părintele Nicolae Rădulescu, care, împreună cu trei ieromonahi şi patru măicuţe, îngrijeşte patruzeci de bătrâni. Uneori, bunătatea ia chip îngeresc -

Un vis de copil

Pe bunicul cel mult iubit îl dureau foarte tare pi­cioarele. Când mergea la plimbare cu el de mână (să tot fi avut şapte-opt ani), bătrânul păşea încet, cu sfia­lă, oftând. Aşa s-a plămădit în inima micului Nicolae un vis: să-şi vindece el bunicul. Să-l ducă departe de lume, într-un loc frumos şi ferit, lângă o biserică mică, unde nişte călugări să-i tămăduiască picioarele.
Peste visul acesta s-au aşternut, ca un praf subţire, anii adolescenţei şi ai tinereţii. Bunicul s-a dus la Dom­­nul, iar băiatul de odinioară a studiat teologia, apoi a fost hirotonit preot, ca să slujească Mântuito­rului şi oamenilor. Dar oricâtă râvnă punea în faţa altarului, înlăuntru îl mistuia visul copilăriei - să ri­dice un aşezământ în care bătrânii amărâţi şi bolnavi să-şi poată alina suferinţele. O mânăstire pusă în sluj­ba sărmanilor, cu biserică, preoţi şi maici. Un loc de tămăduire, nu doar pentru durerile trupului, ci şi pentru tristeţile sufleteşti. Şi unde ai putea să găseşti alinare mai grabnică decât la Domnul?
"În 1997, aveam 37 de ani. Eram preot aici, în sat, la Glimboca, în plină putere a vârstei, şi-mi doream enorm să fac acel aşezământ social-monahal visat în copilărie, în care măicuţele să le poarte de grijă bătrâ­nilor. Deşi, sincer să fiu cu mine şi cu cei care vor citi aceste rânduri, la început nu am crezut că o lucrare ca aceasta cere o implicare aşa de mare. Dar cere. Te secătuieşte, şi de puterile fizice, şi de puterile psihice. Să ai atâţia oameni pe care să încerci să îi ocroteşti într-un fel sau altul e foarte frumos, dar şi foarte greu. Dacă îţi pasă de ei, dacă vrei să îţi iasă în drum zâm­bind, asta te epuizează, pur şi simplu. Eu îi spun toate acestea lui Dumnezeu, sara, când povestesc cu El, şi întotdeauna primesc repede răspunsul "Ce ai vrut din toată inima, aia ai primit de la Mine!". Şi atunci nu mă mai plâng, pentru că acesta este ade­vărul. Asta am vrut, şi Domnul mi-a dat exact ce am cerut. Mili­metric! Iar când Dumnezeu îţi dă de lucru, tu nu tre­buie să zici nu, trebuie să zici da! Că, dacă pici, tot El te ridică, nu te lasă. Când vrei să faci ceva din tot su­fletul şi din toată inima ta, Dum­nezeu nu te aban­donează, nu te părăseşte în veci, ci te ajută până la capăt şi dincolo de el. Dumnezeu este cel care te pune în situaţia să crezi şi, după ce ai cre­zut, trebuie să arăţi tu cât de tare e credinţa ta în El.
Să ştiţi că cel mai frumos, dar şi cel mai ostenitor lucru de pe pământ este să faci bine omului. Pare sim­plu să dăruieşti, să faci milostenie, dar nu întotdeauna cel care primeşte ştie cum să primească... Şi atunci tu, cel care dai, te deza­măgeşti, dacă nu ai credinţă des­tulă, şi renunţi să faci binele. Dacă o clipă Dumnezeu te lasă singur, atunci apare deznădejdea, întristarea. De aceea, nu trebuie să te agăţi de binele pe care-l faci, sau să ceri pentru el vreo răsplată de la oameni. Numai de la Dumnezeu. Şi trebuie să te gândeşti că nu e uşor nici pentru cel care primeşte darul. De multe ori, tu eşti mai motivat decât el. Pe când el se poate trezi mi­luit, dar fără să ştie ce să facă cu darul primit de la tine, cum să reacţioneze faţă de el şi faţă de tine."

Povestea unui blestem

Cu sute de ani în urmă, la Glimboca s-a oprit din drum caleaşca unui episcop. Vlădica îl căuta pe părin­tele satului, cu care era prieten bun. Nu l-a aflat acasă, iar preoteasa i-a spus că-i plecat în pădure, după tul­pini uscate, ca să lege cercurile butoaielor. Era vremea ţuicii şi părintele era om gospodar. Născut şi crescut chiar în sat, avea vite, pământuri şi acareturi, care-l ţineau prins cu munci, câte era ziua de lungă. Ajuns spre seară acasă, părintele l-a poftit pe vlădică la un pahar de vorbă. Cât stăteau la taifas, argaţii preotului au aprins focul în şură, la cazanele în care urma să fiabă ţuica. S-o fi făcut noapte, cât au pus cei doi ţara la cale, iar căldura şi câteva pahare îi vor fi dezlegat preotului limba. Fără să cugete prea mult, la un răs­timp i-a zis vlădicăi - "Prea Sfinţite, să vii acum să-ţi arăt cum curge mirul din pântecul Sfântului Dimi­trie!" Mirat, episcopul l-a urmat pe părinte, crezând că-l duce în biserică, să-i arate vreo icoană minunată, aşa cum văzuse, adesea, în drumurile sale prin sate. Nu mică-i fu mirarea când preotul a luat-o pe după casă, drept spre şură. Prin poarta largă, se vedeau ar­gaţii robotind în jurul ca­zanului pântecos, din care începuse să picure ţuica. Popa a râs, l-a bătut pe vlă­dică pe spate, aşa cum fă­cea cu ţăranii lui, arătân­du-i cu degetul - "Iaca, mirul, cum se prelinge încet din alambic!"
Vlădica s-a oprit în loc ca trăsnit. Ştia de glumă, dar nu putea cuprinde cu mintea râsul de cele sfinte. Fără să zică nimic, l-a lăsat pe popă în gura şurii şi a plecat spre trăsură. S-a ur­cat în ea fără să-şi în­toarcă capul şi... dus a fost. Ară­tând cu mâna spre sfântul lăcaş care se pierdea în zare, i-a spus vizitiului: "Să dea Bunul Dumnezeu ca niciodată, aici, la Glim­boca, să nu mai ajungă preot un fiu al satului! Că iacă ce se întâmplă: strâng avere, se lipesc cu sufletul de pământ şi lasă la o parte rânduielile sfinte."
Trăsura a dispărut în­ghi­ţită de noapte, dar bles­temul episcopului a rămas lipit de biserică. Au trecut veacuri de atunci, iar de sfântul lăcaş al glimbo­cenilor s-a ales praful. Ţă­ranii au părăsit vatra sa­tului şi şi-au durat casele mai devale, departe de dealuri. Povestea blestemului a rămas însă în amintirea lor, legată de locul pe care fusese ridicată vechea biserică. Toţi preoţii care s-au ridicat apoi din sat şi au vrut să se întoarcă la Glim­boca, ca slujitori, neţinând seama de blestem, au sfâr­şit năpraznic. Doi dintre ei au ajuns chiar să-şi pună capăt zilelor, iar alţii au murit înainte să slujească în sat Sfânta Liturghie. Până într-o zi...

Două "cazuri"

Când am ajuns la Glimboca era încă iarnă, dar colţii frigului nu mai aveau putere. Soarele zbicise pământul, dând la iveală iarba crudă şi firavă.
Aşezământul e ridicat chiar pe locul vechii vetre a satului, la poalele unor dealuri de o frumuseţe aparte. Peste ele se întinde nestingherită liniştea, spartă, arareori, de ţipătul vreunei păsări sau de clopotele bisericuţei de lemn, ridicată de părintele Nicolae, chiar la intrarea în curtea aşezământului. O "anexă" a raiului pe pământ, în care bătrânii vin să se roage şi să-şi adune sufletul în tihnă.

Un zâmbet

Măruntă, zglobie, cu o vioiciune neobişnuită pen­tru vârsta ei, doamna Maria mi-a atras atenţia de cum am văzut-o plimbându-se prin parcul aşezământului. Am intrat în vorbă, firesc, fără urmă de protocol. S-a prezentat singură: "Sunt de profesie ingineră chimis­tă, de loc din Timişoara. Vă întrebaţi, poate, ce caut într-un aşezământ monahal. Să ştiţi că n-am plecat de-acasă de rău, ci pentru că locul ăsta m-a fermecat. Mi-a furat de la început inima. E un loc în care mă regăsesc cu trăirile mele de-acum. La Timişoara am fata, ginerele şi ne­poţii, care sunt deja mari, la facultate. Sunt foarte legată de ei. Am acolo o ca­meră a mea, care mă aş­teaptă, dar mai mult de o săptă­mâ­nă nu pot sta în oraş, pen­­tru că nu îmi gă­sesc liniştea. Când mă întorc aici, simt că mă refac sufleteşte. Am venit în vizită acum un an şi nu am mai putut să plec. Eu, deşi încă îi spun acasă locuinţei din Timişoara, am sufletul lipit de locurile aces­tea. Să vedeţi câtă frumu­seţe aduce aici primă­vara! Toţi pomii se albesc de flori! De la fereastra mea văd tot timpul pădurea, care mă duce cu gândul la rai. Să o vedeţi apoi vara! Mă plimb mereu prin ea. Şi dacă ar fi doar aceste plimbări şi ar fi de ajuns să nu-ţi mai vină să pleci. Dar, mai presus de toate fru­mu­seţile locului, e dragostea pe care o simţim. Părin­tele Nico­lae, împreună cu ceilalţi părinţi şi cu măicu­ţele mâ­năstirii, au grijă mereu să avem ce ne trebuie. Nu doar trupeşte, ci şi sufleteşte. Inima lor ne e des­chi­să tot timpul. Şi ne sprijinim foarte mult şi între noi. Când văd câte o bătrână plângând, mă duc repe­de la ea şi încerc să o mângâi. Vorbesc cu ea, o ajut să-şi de­pă­şească tristeţea, zâmbesc. Mă bucur că sunt de folos. Asta îmi alungă singurătatea. Fac bine cât pot şi asta îi dă vieţii mele un rost. Bătrâ­nii au mai mul­tă nevoie de dragoste decât de pâine. Dar cine mai are vreme de ei? Cine să-i mai strângă în braţe? Eu cred că Dum­nezeu are cu mine un gând. Menirea mea a fost să vin în locul acesta, ca să-mi aflu un rost sufle­tesc. Să împărtăşesc şi cu alţii bucuria pe care o simt."

Ultima haltă

Domnul Marian e înalt şi uscăţiv. O privire me­lancolică, de adolescent visător, se iţeşte din spatele ochelarilor cu ramă groasă. Viaţa a trecut peste el cu puterea unei şenile de tanc. A fost căsătorit, a divorţat, apoi s-a recăsătorit, dar noua soţie l-a părăsit, după ce i-a dăruit o fată - lumina sufletului lui. Când ea s-a îmbolnăvit grav, de ini­mă, şi-a vândut tot, pâ­nă la ultimul scaun din casă, ca să o trateze. Dar după ce s-a văzut vin­decată, fata a plecat la mama ei, care mun­ceşte în Spania. Dom­nul Marian a ajuns om pribeag. Încotro să-şi în­drepte paşii? A um­plut un caiet studen­ţesc cu toate adresele caselor de bătrâni găsite pe internet. Dar nimeni nu putea sau nu voia să-l primească. La unele azile ar fi trebuit să vor­bească germana, la altele maghiara, iar pentru al­tele, unde se vorbea româneşte, nu avea o pensie des­tul de mare. Până când l-a găsit pe părintele Nicolae, care i-a spus scurt: "Unde mănâncă 40 de oameni, mai poate mânca încă unul! Hai!". Şi a venit. "Când am ajuns aici, am spus că nu e adevă­rat. Vă spun sincer că nici acum nu-mi vine să cred că există ase­menea condiţii şi asemenea oameni. Atâta bine, fără ca cineva să aştepte, în schimb, mulţumiri. Poate că pâine albă se mănâncă şi în altă parte, dar aici e pâine dospită cu suflet, pâine coaptă şi împăr­ţită cu drag. Despre asta e vorba. Despre faptul că ţine cine­va şi la tine, că-l simţi aproape, că nu mai eşti un câine aruncat în drum. Credeţi-mă, singură­tatea la bătrâneţe e groaznică. Poţi să ai o comoară de aur, dacă n-ai pe cineva care să-ţi pună mâna pe umăr şi să te întrebe, zâmbind, ca aici: «Eşti bine, domn' Ma­rian?», «Mulţumesc, sunt bine, părinte!», asta e! Cel mai tare ne e frică la bătrâneţe de boală, de sărăcie, dar mai ales de singurătate. Iar în locul ăsta eu nu sunt singur. Unde să mai plec de aici? Mă cheamă fata, în Spania, că acum şi-a găsit loc de muncă. Nu mă duc. Mă bucur că nu mă uită, dar locul meu e aici. Asta e ulti­ma haltă din via­ţa mea".

Cum se rupe un blestem

Pe dinlăuntru, biserica pa­re învelită într-o lumină au­rie, care curge din pe­reţii de lemn de brad, din frumuseţea simplă a icoanelor. E mică şi liniştită şi primitoare. Te poţi cuibări în ea ca acasă, o poţi lăsa să-ţi prindă obrajii în palme. Întregul lăcaş a fost lucrat aici, în aşezământ. Au luat fiecare copac şi l-au tre­cut prin mâi­nile lor, cât să prindă drag de el, ca să-l în­chine mai apoi lui Dumnezeu.
"Am făcut o biserică astfel în­cât atunci când intri în ea, să nu te impresioneze poleiala de aur, ci să te impresioneze spiritul ei, Du­hul Sfânt! Să simţi că e prezent Dum­nezeu acolo. Iar lemnul dă acest iz fantastic, pentru că e cald, e viu. Eu sunt convins că Dumnezeu este pre­zent aici", spune părintele Nicolae.
Ne aflăm la doar câţiva metri de locul în care, cu veacuri în urmă, se ridica bisericuţa de lemn a vechiului sat, bisericuţa de care s-a lipit bles­temul episcopului.
"Cu blestemul acesta s-a în­tâm­plat ceva minunat. Când am început să slujim aici, la aşezământ, sfânta liturghie (avem trei preoţi călugări care oficiază în fiecare zi), eu mi-am dat demisia din funcţia de preot paroh al satului Glimboca, ca să mă pot ocupa numai de bătrâni. Şi în locul meu, cine credeţi că a venit? Un părinte care e fiu al satului, năs­cut şi crescut în Glimboca. Sunt cinci ani de atunci şi nu i s-a întâm­plat nimic! Blestemul s-a rupt! În adâncul meu, eu eram convins că din momentul când vom sluji neîn­trerupt Sfânta Liturghie, blestemul se va rupe. Nu ştiu dacă aţi văzut icoana aceea unde un înger suflă într-un tăciune, doar-doar mai sare o scânteie din el, simbol al focului iubirii dumnezeieşti. Ei bine, locul ăsta este plin de Harul lui Dumne­zeu. Un înger a stat aici sute de ani în aşteptare, ca cineva să vină şi să reaprindă flacăra credinţei şi a dragostei faţă de oameni. Că tot ce este aici, e făcut din dragoste de Dumnezeu şi de oameni".

Două icoane

Părintele Nicolae Rădulescu e convins că Domnul îl ocroteşte şi-i trimite ajutor, în orice împrejurare s-ar afla. Chiar dacă, uneori, i s-a părut că se află în situaţii fără ieşire.
O astfel de întâmplare s-a petrecut în primii ani, atunci când trudea la ridicarea bisericuţei. Un pictor evlavios a venit şi i-a propus să-i zugrăvească ico­nos­tasul. A cerut foarte puţini bani şi nici nu i-a impus pă­rin­telui vreun termen de plată. "S-a întâm­plat în­tr-o vară, îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Pic­torul mi-a telefonat, rugându-mă să-i dau 200 de euro, în contul picturii pe care urma să o facă. Aş fi vrut să-i dau, dar nu aveam de unde. M-am dus atunci sub nuc, lângă lac - era o zi frumoasă de vară - unde e o băncuţă pe care mă mai odihnesc. Am în­ce­­put să mă frământ şi să mă rog. M-am gândit că, în ultimă instanţă, merg până la socrul meu şi-i cer să mă împrumute. Şi când mă perpeleam eu aşa, pe poarta aşezământului a intrat un tânăr. Mi-a spus că are ceva pe suflet şi am mers la biserică, unde mi-a povestit păsul lui. Iubea o fată, dar nu puteau fi îm­preună, pentru că părinţii nu erau de acord. Şi, pri­vind la iconostasul care era în lucru, m-a rugat să pri­mesc o donaţie pentru două icoane, una în numele lui şi cealaltă în numele fetei. «Vedeţi, părinte, eu nu mai trag nădejde să fiu cu iubita mea alături în aceas­­tă viaţă. Dar o să fim împreună aici, prin cele două icoane, care vor sta una lângă alta pe catape­teas­mă. Să ştiu că măcar atât, două icoane dintr-o tâmplă de biserică sunt simbolul iubirii noastre neîm­părtăşite». La final, m-a întrebat cât costă. Eu i-am răspuns că nu avem niciun fel de taxe şi să dea cât vrea şi cât poate. Atunci a scos din buzunar exact 200 de euro şi m-a întrebat dacă sunt de ajuns. Erau chiar banii pe care mi-i ceruse pictorul iconostasului. Am înlemnit şi l-am întrebat: «Tu eşti om sau eşti un înger trimis de Dumnezeu?». Băiatul s-a speriat, pentru că şi eu am fost necontrolat. Apoi i-am povestit de tot zbuciumul meu, care-şi aflase dezlegare într-un chip atât de minunat, iar el a rămas marcat de lu­crarea asta dumnezeiască".

(Fotografiile autorului)

Aşezământul "Sfânta Treime" îngrijit de părintele Nicolae Rădulescu ar avea nevoie de o măicuţă cu pregătire medicală (doctoriţă sau asistentă). Dacă printre cititorii revistei noastre se află o astfel de că­lugăriţă, ea îl poate contacta pe părintele la telefoanele 0766/24.99.55, 0728/55.71.35 sau îi poate scrie pe adresa: Aşezământul Sfânta Treime, comuna Glimboca nr. 541, judeţul Caraş-Severin sau la adresa de e-mail: nicolae.radulescu@casa-de-batrani.ro.