Obiceiuri de primăvară povestite de cititori

PAVEL ŞI MUMA PĂDURII

Trăiesc în Bucovina, deasupra, pe Obcine, şi vreau să vă povestesc tot ce se petrecea în trecut primăva­ra. Locul are numele Darieni, sat De­măcuşa, şi mai trăiesc aici puţini bătrâni, cu vârsta de 80-90 de ani. În cătunul nostru există opt case bă­trâ­neşti, având 100-200 de ani. Există şi case noi. Cu ani în urmă, cătunul nos­tru era numai pădure. Oa­menii trăiau din vâ­nat şi din creş­terea animalelor. Cu timpul, au înlocuit pă­durile cu livezi, ca să facă fân şi să cultive cartofi. Lumea trăia foar­te greu, din cauza haidu­cilor, care ve­neau şi je­fuiau pe cei care aveau aur şi chiar şi pe ceilalţi. Din cauza aceas­ta, oame­nii făceau gea­muri mici la case şi cu gratii, ca să nu intre hoţii. La noi, acolo, vorbim româneşte, ru­seşte şi evre­ieşte.

Datini bătrâneşti în satul nostru
Duminica, pes­­te an, oa­menii mergeau la horă şi la vânătoare. Cei mai bă­trâni spuneau po­veşti, iar babele făceau vrăji. Să vă scriu nişte superstiţii inventate de ele şi care sunt adevă­rate şi ajută la toate.
1. Alungarea furtunii, a grindinei şi a ploilor mari - femeile bătrâne pro­ce­dează în mai multe feluri: punerea toporului cu as­cuţişul în sus, pune­rea crengilor de fag sfin­ţite din duminica mare de Paşti pe foc, stropitul cu apă sfinţită prin casă şi pe afară. Toate acestea opresc furtuna.
2. Aducerea ploii: spă­larea vaselor la fân­tână, pu­nerea greblei în curte cu dinţii în sus, îmbăierea copiilor mici cu apă ames­tecată cu rouă.
Se povesteşte că demult, până la ve­nirea oameni­lor în satul nostru, exis­ta Muma Pă­durii. Noi denumim pe Muma Pădurii "năucă". Un om po­ves­teşte că a văzut cu doi ani în urmă o năucă în munţi. Povesteşte că era îm­brăcată în alb şi nu putea să-i vadă faţa. Cânta cumva, într-un fel, o jăla­nie. Se spune că ea apare o dată la şap­te ani.

Omul-Lup
Mai există o po­veste spusă mie de un om pe care îl chea­mă Pa­vel. El um­bla singur la vâ­nă­toare. Într-o zi, s-a dus depar­te de casă. Spune el că a ajuns într-o pă­dure deasă, unde a auzit un copil că plângea. S-a apro­piat şi a vă­zut un leagăn făcut din crengi şi din paie. Copilul era agă­­ţat colo sus de o creangă, şi omul nu ve­dea faţa lui. A le­gănat leagănul şi copilul a tăcut. Se uită mai încolo şi ce vede Pavel? O fe­meie, ceva, mulgea o cerboaică. Era Muma Pădurii. Avea părul coborât pes­­te faţă, până-n pământ. De frică, omul scapă puşca şi o ia la goană prin­tre copaci. Nu se uită înapoi, fiind­că ştie că Muma Pădurii îi va lua minţile. Totuşi, el n-a mai uitat fe­me­ia aceea şi umbla nebun prin păduri.
La sfârşit, vă mai spun o poveste adevărată, des­pre Omul-Lup. Ea a fost povestită în sat de mai mulţi mun­­citori care lucrau la pădure. Lu­crau de multă vre­me în pădure şi nu se întâmplase nimic până atunci. Dar într-o seară de primăvară, după sfâr­şitul muncii şi când s-au retras în ba­racă, făcând la mijloc un foc, aud nişte ţipete. Spe­riaţi, stau şi ascultă, dar dintr-o dată văd că intră un om acoperit pe jumă­tate cu blană, aşa, ca la lupi. Chiar şi se­măna cu un lup şi avea în mână pe Muma Pădurii, prin­să de păr. Munci­torii spun că poate a fost o ceartă între ei. Dar atunci, omul acela cere nişte opinci. De fri­că, unul dintre mun­ci­tori i le dă pe-ale lui. Iar acel om îi mulţumeşte şi spune că până a doua zi dimineaţă va scoate toate lem­nele din pădure, la drum. Mun­ci­torii n-au crezut, dar când se sculară, pădurea era goală de lemne, iar lemnul era la drum. S-au mirat foarte tare: cum să facă atâta muncă pentru nişte opinci? Mun­citorii aceia ar fi trebuit să lucreze o lună ca să scoată atâtea lemne la drum. De bu­curie, duminică s-au sco­borât jos, pe vale, şi au pus pariu cu patronul, care are un joagăr, că şi-au terminat trea­ba de pe o lună. "Pe-un butoi de vin", au zis ei. Patronul nu a cre­zut, dar când a văzut, s-a fă­cut la faţă gal­ben ca lu­mâ­narea şi atun­cea oa­menii au spus totul, cum s-a în­tâmplat. Credeţi sau nu, dar de tea­mă că a fost necu­ratul, patro­nul acela a plecat departe din sat.

SORIN ILIEVICI




Despre neamul urzicilor şi rostul lor

Cât vezi cu ochii, Maramureşul a-nverzit. Câm­pul e verde, copacii sunt verzi, chiar şi râurile cu apă dulce şi pietrele învelite în muşchi au împrumutat culoarea strălucitoare a primăverii. O culoare care ne este dăruită spre viaţă. La noi, la români, verdele face parte din riturile şi ceremonialul de naştere, de nuntă şi de înmormân­tare, din care plantele verzi nu lip­sesc ni­ciodată. Până şi astăzi, în sa­tele izolate din Mara­mureş, în scalda copi­lu­lui nou-născut se pune bobag­nic, o plantă cu frunze groase, despre care se spune că ajută la creştere, iar la nuntă se aşează pe capul mi­rilor cu­nuna de bărbănoc, o plantă veşnic verde, cu flori al­bastre. Amintirea acestei superbe coroniţe de flori (în­locuită astăzi de pirostriile de metal) supra­vieţuieşte în cel mai gro­zav blestem adresat unei persoane necă­să­torite: "Aşa să-ţi ajute Dum­nezeu, să nu pui în veci cu­nu­nă de bărbănoc pe cap". Şi pentru că morţii Mara­mureşului sunt vii (credinţă ne­stră­mutată prin secole), verdele năpă­deşte şi-n ci­mitire, pe lângă cruci (tufe veşnic verzi de pospan), ca să le ţină duşilor de urât. Morţii nelumiţi, neîn­suraţi, culeşi prea repede din gră­dina vieţii, nu sunt nici ei singuri în călătoria spre vă­mile Raiului. La capul lor străjuieşte de veghe un brad.

Iertarea păcatelor
După alaiul florilor de pri­mă­vară - ghiocei, brân­duşe, păscuţe şi viorele -, peste lu­me se-ntinde nă­val­nicul neam al urzicilor, primele plante verzi bune de mâncat. Ai zice că ţi se urcă singure-n farfu­rie, dând roată casei, curţii şi gardului.
Credinţa populară spune că urzicile înnoiesc sân­gele. Da­că sângele se înnoieşte, omul întinereşte şi viaţa lui va fi lungă. Această credinţă este ilustrată de următoarea le­gen­dă creştină: "Pă Iisus l-or bătut pe obraz cu urzici şi i-o dat să bea fiere (hrean) cu oţet când l-o dus pe Golgota. Diptacee (din cauza aceea), la acela om care mănâncă ur­zici de şepte ori în Postu Ma­re i se vor ierta tăte păca­tele".
Bătaia cu urzici este cea mai rea dintre toate, pentru că mân­cărimea pielii este mai groaznică decât du­re­rea şi persistă multă vreme după ce au încetat lovi­turi­le. Împotriva ei nu există leac.
Ţăranii de pe Mara şi Iza cred că urzicile cresc după cum cade postul.
"Postul Paş­te­lui îi de şapte săptă­mâni, şi în tătă săp­tămâna cresc ur­zici. Că-i mai de­vreme, că-i mai târziu, urzicile să ţin du­pă el ca soa­rele după lună".
Iată o reţetă de preparare a lor, culeasă de la o femeie din Breb: "Bu­nicu meu freca urzicile cu sare, le toca bine cu cuţâtu, puné pă ele oloi şi oţet şi aşe le mânca. Nefierte. Zicé că mare dar de la Dumne­zău are acela om care face aşé. Da nime din casă n-o putut face ca el. Noi le mâncam numa fier­te, iar apa n-o aruncam. Ne limpezeam pe cap cu ié. Creşte păru".

"N-am venit să-ţi fac durere/ Am venit să-mi dai putere"
În Maramureş, ţăranii nu şi-au pier­dut veneraţia pen­tru natură, pe care o consideră vie, o facere a lui Dumnezeu. Orice vătămare pe care i-o aduc e înso­ţită de rugăciuni.
"Când culeg urzici prima oară, mă scol dimi­neaţă bună, mă spăl pă obraz afară, cât îs încă stele pă cer, şi zic aşe: «Mulţumescu-ţi, Doamne, că din somn m-ai trezit, din pat m-ai ridicat, ochii mei, bu­zele mele le-ai deschis, ca să mă pot închina Bunului, Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, Amin. Ş-apoi ieu ciurul şi culeg urzicile până nu să ie roua, că ude nu pişcă la mână. Se cu­leg în ciur, să se scuture de nisipul din ele şi de tăt ce nu-i bun: rele, boli."
În gândirea populară româ­neas­că, tot ce creşte pe pâmânt este viu şi tre­buie să avem îndu­rare şi milă pentru viaţa tăcută ce ne înconjoară. Aşa se face că, in­trând în natură - ade­seori ca nişte intruşi -, gândul, şi nu cu­vân­tul, este cel care operează, plan­tele înţe­legând pe deplin in­tenţiile ce îl aduc pe om la ele. Este o apropiere pli­nă de gin­găşie, o remi­nis­cenţă din­tr-o epocă de aur a spi­ri­tului uman, când tai­nele lumii ne erau revelate prin­tr-o comunicare pro­fun­dă cu uni­ver­sul. Înainte să ru­pă pri­ma urzică de primăvară, femeia din Maramureş îşi cere iertare plantei în gând:
"Iartă-mă, urzicuţă mnicu­ţă, de te ieu numa pe tiniucă (alint pentru "tine")/ Nu te smulg din rădă­ci­nucă/ N-am zinit (venit) să-ţi fac durere/ Am zinit să-mi dai putere".
Se consideră un păcat să smulgi din rădăcină plan­tele, pen­tru că se împuţinează şi dis­par cu totul.
Urzicilor li se atribuie şi va­len­ţe magice. Se spu­ne că sunt pur­­tătoare de noroc şi spor. Nu sunt consi­derate ca o "ruşine" pe lângă casă, nu sunt tăiate cu sapa, ca în alte părţi, ba dimpo­tri­vă: "Vai de casa lân­gă care nu cresc urzici. Nici no­rocul nu creş­te în pragul iei". De altfel, ur­zi­cile sunt folosite în Mara­mureş la spălatul ritual din ziua de Paşti.

Primul mâncat de urzici. Credinţe
* Când mănânci prima dată ur­zici, spune în gând: "Mâncare nouă în gură veche". Urzica nouă va în­tineri gura şi trupul celui care-şi aduce amin­te.
* Prima oară când mănânci urzici, gân­deşte-te la oarece. Pune-ţi o dorin­ţă în minte şi ţî să pliné (îm­plineşte).
* Pentru urzici, pentru orice fel de mâncare nouă de primăvară, se spune "Ta­tăl Nostru" şi se adaugă: "Mulţu­mes­cu-ţi, Doamne, că am ajuns să mă­­nânc mâncare nouă". Şi-ţi faci sem­nul Sfintei Cruci.

LUCHIANA FĂT