Mioriţa îşi pierde blăniţa

- Lâna oilor româneşti, între foc şi speranţă -

O veche tradiţie românească este pe cale de dispariţie: prelucrarea lânii. Ţesătoriile şi filaturile s-au închis, fabricile de covoare au murit, tăbăcăriile de piei au dispărut, plaiurile mio­ritice s-au sălbăticit. Un obicei care a străbătut mileniile cade în uitare: nimeni nu mai ştie să toarcă, să dărăcească, să facă gheme. Vârtelniţa, jurebia şi potinteul au sfârşit în foc; brâgla, suveica, răşchitorul şi fusul au rămas, ici, colo, obiecte de muzeu sătesc. Cio­banii îşi tund oile în silă, ca pe o corvoadă. Ni­meni nu le cumpără lâna. Operaţia de tundere a unei oi costă 3 lei, iar lâna rezultată, 1,75 lei! Oile nu mai au lâna curată, nici îngrijită, dacă nimeni n-o vrea. Primăvara, pe dealuri, în noaptea de Sfântul Gheor­ghe, ardeau cândva comori de aur, strâgile cele rele jucau pe spinările oilor speriate şi împleteau coamele cailor nărăvaşi; o vrajă cuprindea firea, în preajma Sfintelor Paşti. Azi, la marginea satului sau a păşu­nilor, ard baloţi de lână murdară. Aerul e îmbâcsit de sfârâitul seului: oierii scapă de lâna veche, ca să facă loc celei noi, care tot în foc va ajunge. Ar fi fericiţi să aibă la stână numai animale cu firul scurt. Moda blă­niţei de mioriţă a apus. Din fericire, nu este chiar totul pierdut. Ici, colo, câţiva stăpâni de turme se ambiţionează să întoarcă lu­cru­rile în rostul lor, să nu piardă tradiţia din bătrâni. Unii, mai nostalgici, au ajuns să ţină doar câteva oi, nu de dra­gul câş­tigului, ci din dorinţa de a nu pierde din bătătură mirosul de fân şi de paie, behăitul subţire al mieilor, boncăluitul berbecilor care se bat primăvara în coarne. Iar spe­ranţa, câtă există, are nume ciudate pentru români: "Turcia", "China", numele astea au înflorit, în ultima vreme, în satele româ­neşti de munte. De bine, de rău, acolo se duc, la schimb, berbe­cuţii, iar mai nou, chiar şi lâna. Chi­nezii vor lâna românească, se spune, aşa urâtă şi murdară cum e. Dar vor­bele sunt încă vorbe, şi speranţele, abia la început. Ca să aflăm ade­vărul, am vorbit cu un cunoscător al pro­ble­mei, un primar dintr-o zonă în care ciobănia este încă în floare şi roa­de­le ei se văd.

Oieri din toată ţara, uniţi-vă!

Niculiţă Mang este primarul uneia dintre cele mai întinse co­mu­ne din România, Râu de Mori, pe teritoriul căreia se află zeci de turme de oi. El însuşi ţine câteva zeci de mioare, că îi place să aibă casa şi curtea însufleţite de animale, de păsăret, de porci şi de câini cio­băneşti. Ca edil ales de patru ori, ştie tot ce mişcă în "parohia" în­tinsă pe mai bine de 386 de ki­lometri pătraţi. Îi place să vor­bească despre oi, a crescut cu ele, fac parte din "gena" lui de mun­tean. Deplânge scăderea nu­mărului de animale. "Ne confrun­tăm cu o ca­tastrofă", spune. "Ne­în­tre­ţi­ne­rea pajiştilor alpine, încurajată de codul silvic, care ne interzice să eliminăm jnepenii, ge­nerează dispariţia păşunatului, a tradiţiilor. Avem în ţară circa 2,1 milioane de hectare de pajişti naturale, cele mai multe dintre acestea fiind men­ţinute în această condiţie prin păşunatul extensiv, practicat de-a lungul timpului de oieri, şi prin folo­sirea în­grăşămintelor naturale. Dar aceste cifre sunt deja îndoielnice, deoarece, în ultimii ani, calitatea pă­şu­nilor şi fâneţelor s-a degradat. Din experienţă pro­prie, pot spune că densitatea oilor pe păşune este la circa 50%, faţă de cât era în trecut".
Mai are România o piaţă a lânii? Aproape că nu! Pri­marul e sigur că, cel puţin în judeţul Hunedoara, nu e­xis­tă niciun centru de colec­tare, lâna fiind adunată de ne­gus­tori ambulanţi, care o trimit direct la export. Cu 1,75-2 lei kilogramul! Zâm­beşte amar. Pe timpul lui Ceau­şescu, statul comunist plătea 100 de lei pe kilo­gram! Şi să ne amintim că suta co­mu­nistă nu era cu mult mai mică decât suta ca­pitalistă. Ba, unii ar spune că era chiar mai mare... Nici pielea oi­lor nu se mai vinde. Sunt tăbăcari şi ne­gus­tori turci care vin în România să cumpere piei de animale, dar oferă preţuri foarte mici, 2-3 euro bucata. Piei date pe degeaba, lână exportată cu pre­ţuri de 50 de ori mai mici decât înainte de 1989, carne trimisă în Italia, cu 4 euro kilo­gramul! - iată "ingredientele" actuale ale unei în­deletniciri ancestrale de care românii nu s-au des­părţit niciodată. O mică salvare se întrevede, totuşi, în subvenţiile eu­ropene. Potrivit unei ordonanţe gu­vernamentale din decembrie 2014, valoarea totală a schemei de ajutor de stat, pentru perioada 2015-2020, este de 614 milioane lei (circa 140 milioane de euro) pentru speciile de ovine şi caprine. De la un an la altul, situaţia pare a se îmbunătăţi. Igno­rând statul, care se limitează la acest mic ajutor financiar, dar nu sprijină infrastructura de colectare, oieri din diferite localităţi se organizează în asociaţii şi capătă o forţă susţinută de negociere a preţului produselor de oaie, în principal, a lânii. În cauză sunt păstorii din localităţile Camăr şi Hereclean, din judeţul Sălaj, a căror lână ajungea, anii trecuţi, în ţesătoriile de stofă din sudul Angliei, unde sunt produse stofe de calitate, renumitul tweed englezesc. Dar în ultimul timp sunt tot mai des in­vocaţi chinezii. România se apropie de efectivul de oi existent în 1989: zece milioane! O ştire de necrezut pentru mulţi. Dar credibilă pentru o companie chineză din regiunea Ning Xia-Hui, ai cărei trimişi s-au arătat interesaţi să deschidă, în judeţul Hunedoara, o fabrică de prelu­crare a lânii şi a pieilor de oaie. Aducătorii mătăsii în Europa vor duce lâna României în Ori­ent. Istoria joacă tare! E posibil ca firme din China să salveze, in extremis, tradiţia ro­mânească a prelucrării lânii. De aceea, va creşte rolul asociaţiilor de pro­prietari de turme şi cali­tatea şi standardele de igienă a lânii, pen­tru a se apropia de nor­mele internaţionale.

Cojocul munţilor

Tânărul păstor Pavel Iovă­neasă din Valea Dîljii, Hune­doara, fost vicepreşedinte al Federaţiei Oierilor de Munte din Ro­mânia, preşedintele Asocia­ţiei Crescătorilor de Ovine din Haţeg, are 450 de oi. Scoate, în medie, 4 kg de lână de la fiecare oaie. A avut şi "vârfuri", de 7-8 kg de lână pe mioriţă! Este un caz pozitiv. Munceşte. Se zbate. Are relaţii comerciale, vinde pen­tru export. Lâna lui e foarte bună, de oaie ţurcană bine îm­bă­iată, tunsă corect, să "se ţină" ca un covor, să nu fie tărcată, ci albă, să nu aibă ciulini şi să nu fie ruptă şi împrăştiată. Pavel este recunoscut pentru calitatea oilor sale. Lâna lor este atât de bună, încât are aceiaşi clienţi fideli de ani şi ani, care dau şi 2,40 lei pe kilogram. Este un cioban modern, n-a lepădat cojocul miţos, dar lucrează la laptop şi îşi ţine corespondenţa şi contabilitatea pe internet. Revoltat că bunătatea de lână a oilor sale ia drumul străinătăţii, crede că mentalitatea este cea care ne sabotează pe noi, românii. În loc să ne îmbrăcăm ca strămoşii, în hai­ne ţesute din lână, şi în loc să mâncăm hrană să­nă­toasă, din pământ românesc, noi alegem plasticul şi hrana chimizată a altora. Dintotdeauna, familia Io­vă­neasă a avut oi. Este tradiţia şi mândria locală. Pa­vel, la rândul lui, şi-a lăsat o meserie bănoasă la Hu­ne­doara (director de brutărie) şi s-a pus în capul tur­mei. I-au plăcut animalele de când se ştie. Verile co­pi­lăriei au fost nedespărţite de ţurcanele sale, iar avan­tajul ciobăniei este că tot ce-ţi dă Dumnezeu, tot ce încasezi din munca ta e al tău. Plăteşti impozitul la stat şi eşti liber. Are fete la şcoală, navetiste la Hunedoara, dar are şi inima strânsă, că poate nu va rămâne niciuna ciobăniţă la oi. "Într-o seară, puţin necăjit, le-am spus: «Când veţi ajunge la anii mă­riti­şului, vă dau câte două sute de oi zestre. Faceţi ce-ţi vrea cu ele. Vindeţi-le. Dacă asta doriţi...". Îi tremură puţin vocea şi deschide calculatorul. Are de reglat o afacere cu şeful de fermă Nanaşi Cristian din Noul Român, Sibiu, care tocmai a cumpărat 25 de berbe­cuţi pentru ameliorarea raseiturmei sale. Ţur­canele de Valea Dîljii bat ţurcanele sibiene... Se mai întâm­plă şi minuni pe drumul ăsta, al lânii... Pavel e grăbit, pleacă la saivan, unde au început fătările. Pe telefonul mobil are un cântec popular dedicat lui, la îm­plinirea vârstei de 40 de ani. Păşeşte sprinten, în ritmul melo­diei. În primăvară, după fătări, va avea peste 500 de oi. Brânza a vândut-o de pe acum. Lâna, la fel. E op­timist, e puternic, e stăpân pe situaţie. Crede că oie­ritul va renaşte în România. Şi lâna nu va mai putrezi pe acoperişuri de saivane, ci îşi va relua rolul de... co­joc al munţilor.