Trăiesc în Bucovina, deasupra, pe Obcine, și vreau să vă povestesc tot ce se petrecea în trecut primăvara. Locul are numele Darieni, sat Demăcușa, și mai trăiesc aici puțini bătrâni, cu vârsta de 80-90 de ani. În cătunul nostru există opt case bătrânești, având 100-200 de ani. Există și case noi. Cu ani în urmă, cătunul nostru era numai pădure. Oamenii trăiau din vânat și din creșterea animalelor. Cu timpul, au înlocuit pădurile cu livezi, ca să facă fân și să cultive cartofi. Lumea trăia foarte greu, din cauza haiducilor, care veneau și jefuiau pe cei care aveau aur și chiar și pe ceilalți. Din cauza aceasta, oamenii făceau geamuri mici la case și cu gratii, ca să nu intre hoții. La noi, acolo, vorbim românește, rusește și evreiește.
Datini bătrânești în satul nostru
Duminica, peste an, oamenii mergeau la horă și la vânătoare. Cei mai bătrâni spuneau povești, iar babele făceau vrăji. Să vă scriu niște superstiții inventate de ele și care sunt adevărate și ajută la toate.
1. Alungarea furtunii, a grindinei și a ploilor mari - femeile bătrâne procedează în mai multe feluri: punerea toporului cu ascuțișul în sus, punerea crengilor de fag sfințite din duminica mare de Paști pe foc, stropitul cu apă sfințită prin casă și pe afară. Toate acestea opresc furtuna.
2. Aducerea ploii: spălarea vaselor la fântână, punerea greblei în curte cu dinții în sus, îmbăierea copiilor mici cu apă amestecată cu rouă.
Se povestește că demult, până la venirea oamenilor în satul nostru, exista Muma Pădurii. Noi denumim pe Muma Pădurii "năucă". Un om povestește că a văzut cu doi ani în urmă o năucă în munți. Povestește că era îmbrăcată în alb și nu putea să-i vadă fața. Cânta cumva, într-un fel, o jălanie. Se spune că ea apare o dată la șapte ani.
Omul-Lup
Mai există o poveste spusă mie de un om pe care îl cheamă Pavel. El umbla singur la vânătoare. Într-o zi, s-a dus departe de casă. Spune el că a ajuns într-o pădure deasă, unde a auzit un copil că plângea. S-a apropiat și a văzut un leagăn făcut din crengi și din paie. Copilul era agățat colo sus de o creangă, și omul nu vedea fața lui. A legănat leagănul și copilul a tăcut. Se uită mai încolo și ce vede Pavel? O femeie, ceva, mulgea o cerboaică. Era Muma Pădurii. Avea părul coborât peste față, până-n pământ. De frică, omul scapă pușca și o ia la goană printre copaci. Nu se uită înapoi, fiindcă știe că Muma Pădurii îi va lua mințile. Totuși, el n-a mai uitat femeia aceea și umbla nebun prin păduri.
La sfârșit, vă mai spun o poveste adevărată, despre Omul-Lup. Ea a fost povestită în sat de mai mulți muncitori care lucrau la pădure. Lucrau de multă vreme în pădure și nu se întâmplase nimic până atunci. Dar într-o seară de primăvară, după sfârșitul muncii și când s-au retras în baracă, făcând la mijloc un foc, aud niște țipete. Speriați, stau și ascultă, dar dintr-o dată văd că intră un om acoperit pe jumătate cu blană, așa, ca la lupi. Chiar și semăna cu un lup și avea în mână pe Muma Pădurii, prinsă de păr. Muncitorii spun că poate a fost o ceartă între ei. Dar atunci, omul acela cere niște opinci. De frică, unul dintre muncitori i le dă pe-ale lui. Iar acel om îi mulțumește și spune că până a doua zi dimineață va scoate toate lemnele din pădure, la drum. Muncitorii n-au crezut, dar când se sculară, pădurea era goală de lemne, iar lemnul era la drum. S-au mirat foarte tare: cum să facă atâta muncă pentru niște opinci? Muncitorii aceia ar fi trebuit să lucreze o lună ca să scoată atâtea lemne la drum. De bucurie, duminică s-au scoborât jos, pe vale, și au pus pariu cu patronul, care are un joagăr, că și-au terminat treaba de pe o lună. "Pe-un butoi de vin", au zis ei. Patronul nu a crezut, dar când a văzut, s-a făcut la față galben ca lumânarea și atuncea oamenii au spus totul, cum s-a întâmplat. Credeți sau nu, dar de teamă că a fost necuratul, patronul acela a plecat departe din sat.
SORIN ILIEVICI
Despre neamul urzicilor și rostul lor
Cât vezi cu ochii, Maramureșul a-nverzit. Câmpul e verde, copacii sunt verzi, chiar și râurile cu apă dulce și pietrele învelite în mușchi au împrumutat culoarea strălucitoare a primăverii. O culoare care ne este dăruită spre viață. La noi, la români, verdele face parte din riturile și ceremonialul de naștere, de nuntă și de înmormântare, din care plantele verzi nu lipsesc niciodată. Până și astăzi, în satele izolate din Maramureș, în scalda copilului nou-născut se pune bobagnic, o plantă cu frunze groase, despre care se spune că ajută la creștere, iar la nuntă se așează pe capul mirilor cununa de bărbănoc, o plantă veșnic verde, cu flori albastre. Amintirea acestei superbe coronițe de flori (înlocuită astăzi de pirostriile de metal) supraviețuiește în cel mai grozav blestem adresat unei persoane necăsătorite: "Așa să-ți ajute Dumnezeu, să nu pui în veci cunună de bărbănoc pe cap". Și pentru că morții Maramureșului sunt vii (credință nestrămutată prin secole), verdele năpădește și-n cimitire, pe lângă cruci (tufe veșnic verzi de pospan), ca să le țină dușilor de urât. Morții nelumiți, neînsurați, culeși prea repede din grădina vieții, nu sunt nici ei singuri în călătoria spre vămile Raiului. La capul lor străjuiește de veghe un brad.
Iertarea păcatelor
După alaiul florilor de primăvară - ghiocei, brândușe, păscuțe și viorele -, peste lume se-ntinde năvalnicul neam al urzicilor, primele plante verzi bune de mâncat. Ai zice că ți se urcă singure-n farfurie, dând roată casei, curții și gardului.
Credința populară spune că urzicile înnoiesc sângele. Dacă sângele se înnoiește, omul întinerește și viața lui va fi lungă. Această credință este ilustrată de următoarea legendă creștină: "Pă Iisus l-or bătut pe obraz cu urzici și i-o dat să bea fiere (hrean) cu oțet când l-o dus pe Golgota. Diptacee (din cauza aceea), la acela om care mănâncă urzici de șepte ori în Postu Mare i se vor ierta tăte păcatele".
Bătaia cu urzici este cea mai rea dintre toate, pentru că mâncărimea pielii este mai groaznică decât durerea și persistă multă vreme după ce au încetat loviturile. Împotriva ei nu există leac.
Țăranii de pe Mara și Iza cred că urzicile cresc după cum cade postul.
"Postul Paștelui îi de șapte săptămâni, și în tătă săptămâna cresc urzici. Că-i mai devreme, că-i mai târziu, urzicile să țin după el ca soarele după lună".
Iată o rețetă de preparare a lor, culeasă de la o femeie din Breb: "Bunicu meu freca urzicile cu sare, le toca bine cu cuțâtu, puné pă ele oloi și oțet și așe le mânca. Nefierte. Zicé că mare dar de la Dumnezău are acela om care face așé. Da nime din casă n-o putut face ca el. Noi le mâncam numa fierte, iar apa n-o aruncam. Ne limpezeam pe cap cu ié. Crește păru".
"N-am venit să-ți fac durere/ Am venit să-mi dai putere"
În Maramureș, țăranii nu și-au pierdut venerația pentru natură, pe care o consideră vie, o facere a lui Dumnezeu. Orice vătămare pe care i-o aduc e însoțită de rugăciuni.
"Când culeg urzici prima oară, mă scol dimineață bună, mă spăl pă obraz afară, cât îs încă stele pă cer, și zic așe: «Mulțumescu-ți, Doamne, că din somn m-ai trezit, din pat m-ai ridicat, ochii mei, buzele mele le-ai deschis, ca să mă pot închina Bunului, Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, Amin. Ș-apoi ieu ciurul și culeg urzicile până nu să ie roua, că ude nu pișcă la mână. Se culeg în ciur, să se scuture de nisipul din ele și de tăt ce nu-i bun: rele, boli."
În gândirea populară românească, tot ce crește pe pâmânt este viu și trebuie să avem îndurare și milă pentru viața tăcută ce ne înconjoară. Așa se face că, intrând în natură - adeseori ca niște intruși -, gândul, și nu cuvântul, este cel care operează, plantele înțelegând pe deplin intențiile ce îl aduc pe om la ele. Este o apropiere plină de gingășie, o reminiscență dintr-o epocă de aur a spiritului uman, când tainele lumii ne erau revelate printr-o comunicare profundă cu universul. Înainte să rupă prima urzică de primăvară, femeia din Maramureș își cere iertare plantei în gând:
"Iartă-mă, urzicuță mnicuță, de te ieu numa pe tiniucă (alint pentru "tine")/ Nu te smulg din rădăcinucă/ N-am zinit (venit) să-ți fac durere/ Am zinit să-mi dai putere".
Se consideră un păcat să smulgi din rădăcină plantele, pentru că se împuținează și dispar cu totul.
Urzicilor li se atribuie și valențe magice. Se spune că sunt purtătoare de noroc și spor. Nu sunt considerate ca o "rușine" pe lângă casă, nu sunt tăiate cu sapa, ca în alte părți, ba dimpotrivă: "Vai de casa lângă care nu cresc urzici. Nici norocul nu crește în pragul iei". De altfel, urzicile sunt folosite în Maramureș la spălatul ritual din ziua de Paști.
Primul mâncat de urzici. Credințe
* Când mănânci prima dată urzici, spune în gând: "Mâncare nouă în gură veche". Urzica nouă va întineri gura și trupul celui care-și aduce aminte.
* Prima oară când mănânci urzici, gândește-te la oarece. Pune-ți o dorință în minte și țî să pliné (împlinește).
* Pentru urzici, pentru orice fel de mâncare nouă de primăvară, se spune "Tatăl Nostru" și se adaugă: "Mulțumescu-ți, Doamne, că am ajuns să mănânc mâncare nouă". Și-ți faci semnul Sfintei Cruci.
LUCHIANA FĂT