Nominalizarea a stârnit, imediat, reacţii adverse. Fostul preşedinte al ţării, Traian Băsescu, a dezvăluit că E. Hellvig a făcut parte din grupul de politicieni care a orbitat în jurul lui Dan Voiculescu, patronul Antenelor şi al altor afaceri oneroase, iar actualul premier, Victor Ponta, l-a indicat drept unul dintre cei mai importanţi conspiratori în regizarea de către USL a "loviturii de stat" din 2012. Hellvig a fost, aşadar, atacat, şi de la "dreapta", şi de la "stânga", devenind un personaj controversat. Ne amintim că la fel de "discutaţi" au fost şi consilierii pe care Iohannis i-a ales în momentul instalării sale la Cotroceni. Şi atunci, ca şi acum, preşedintele nu a comentat, dar nici nu a contestat dezvăluirile. "Cazul Hellvig" este însă extrem de important, pentru că SRI este un pion principal în garantarea siguranţei naţionale, iar susţinerea pe care o oferă DNA în rezolvarea dosarelor penale "grele" este fundamentală în combaterea corupţiei endemice înalte. O "implicare" a noului director într-o direcţie contrară ar duce, evident, la repolitizarea Justiţiei şi la punerea la îndoială a statului de drept. (D-l Hellvig se va abţine, probabil, cel puţin în perioada sa de acomodare, să confirme vreuna din acuze.) Mutarea necomentată a preşedintelui pare să indice, în consecinţă, că acesta va încerca să-şi plaseze oamenii de încredere în posturi-cheie, aşteptând ca forţele politice angrenate în "joc" să se uzeze în conflictele lor intestine, pentru a putea apoi să-şi exerseze "arbitrajul". Faţă de "stilul Băsescu", diferenţa este de la cer la pământ.
D-l Iohannis a început, de altfel, să critice subtil activismul fostului preşedinte. Apropiaţii lui au început să îngroaşe greşelile acestuia, mai ales cele legate de susţinerea unor anume persoane, precum Elena Udrea, care s-a dovedit, din dosarele DNA, la fel de coruptă precum opozanţii săi din tabăra proprie şi din cea adversă. Se sugerează, astfel, că lupta împotriva corupţiei, pentru afirmarea statului de drept, purtată cu cerbicie de fostul preşedinte (jucător în adevăratul sens al cuvântului), a fost ipocrită, bazată pe sloganul "pleacă tu, ca să vin eu". Admiratorii, dintr-odată numeroşi, ai noului şef de stat nu se întreabă, totuşi, în cazul când vrea să "joace" altfel, care sunt "raţiunile" opţiunilor sale în alegerea conducătorilor unor instituţii fundamentale (ca SRI sau SIE), mai ales atunci când nominalizările sunt controversate. Iohannis nu va mai putea beneficia mult timp de prezumţia de inocenţă, mai ales în situaţia în care "preferaţii" săi scapă (intenţionat sau nu) indicaţii despre unele din direcţiile în care preşedintele vrea să îndrepte politica ţării. Propunerea, de exemplu, pentru o "axă Bucureşti-Berlin-Washington" (care să înlocuiască "axa Bucureşti-Londra-Washington", impusă de fostul şef de stat) pare destul de hazardată, câtă vreme, între ultimele două capitale numite relaţiile nu sunt nemaipomenit de amicale. Fără ca Iohannis s-o spună, critica tot mai dură a "băsismului", realizată de corul susţinătorilor săi, pare a pregăti un fel de "negare a negaţiei", o "schimbare a schimbării", ca să folosesc expresia lui Ion Iliescu, la alegerile din 2000, adică o revenire, cu alţi "actori", la starea de dinainte a mandatelor "băsiste".
Preşedintele Iohannis nu a dezvăluit, în rarele - şi scurtele - sale apariţii publice, nici o clipă asemenea intenţii. Cu o cotă a popularităţii extrem de înaltă, el a răspuns foarte corect la "provocările" şi aşteptările mediului politic în care acţionează. A criticat derapajele Parlamentului (dominat de PSD şi sateliţii săi), în cazurile amendării legii privind traseismul sau al propunerilor pentru modificarea alegerilor locale şi parlamentare şi s-a declarat "iritat" de obstrucţionarea Justiţiei în plenul Senatului, la cererea de ridicare a imunităţii pentru Varujan Vosganian. A criticat guvernul - în limite "rezonabile" - pentru preluarea din programul prezidenţial şi din cel al PNL-ului, a propunerilor pentru modificarea Codului Fiscal, dar, pe linia numitei corectitudini politice, a susţinut că nu va depăşi în niciun fel relaţiile instituţionale cu guvernul dominat de PSD şi nici nu va cere demisia, într-o formă sau alta, a premierului Ponta. Cu alte cuvinte, dacă nu se realizează în Parlament o majoritate capabilă să răstoarne guvernul, relaţiile, definite legal, cu acesta, vor continua până în 2016. Atunci, speră Klaus Iohannis, cota lui de popularitate şi sobrietatea în relaţia administrativă cu cabinetul lui Victor Ponta vor prevala, asigurând noului PNL o victorie ce-i va permite aplicarea fermă şi coerentă a propriului program de guvernare, menit să scoată România din zona gri a UE, aliniind-o la standardele cele mai înalte ale acesteia.
În principiu, răbdarea şi discreţia preşedintelui în raport cu echilibrul forţelor politice româneşti sunt, şi ele, foarte corecte. Klaus Iohannis "arbitrează" într-o situaţie care nu este chiar ceea ce şi-a dorit, dar a decis respectarea strictă a constituţionalităţii. Dacă PNL-ul (în varianta sa nouă) nu este capabil să se impună ferm în bătălia parlamentară, fie şi prin utilizarea "soluţiilor imorale", atunci evenimentele trebuie lăsate să curgă, DNA-ul, ANI şi celelalte instituţii judiciare luându-şi sarcina să cureţe şi, în consecinţă, să impună înnoirea clasei politice compromise, alegerile parlamentare din 2016 urmând să consemneze schimbarea generaţiei politice ticăloşite cu una mai onestă, mai responsabilă. O asemenea aşteptare este însă iluzorie, pentru că oferă timp de acomodare clasei politice în funcţiune şi dă liderilor ei posibilitatea să se "reseteze". Victor Ponta, ca să luăm cazul cel mai frapant, nu-şi va da niciodată demisia şi va continua să guverneze, sperând că solidaritatea baronilor săi, dar şi un mers mai bun al economiei, îi vor asigura o spectaculoasă relegitimare în 2016. Iohannis ar fi, în această eventualitate, un înfrânt, cu şanse minime de revenire.
Deocamdată, preşedintele îşi păstrează tăcerea enigmatică, mutând discret, pe tabla de şah politic, pionii proprii. Dacă aceşti pioni justifică, însă, controversele pe care le-au provocat, atunci s-ar putea ca speranţele puse în "omul din afara sistemului" să fie pierdute înainte de 2016. Pentru preşedintele-arbitru, timpul a început să curgă tot mai repede.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
