Nominalizarea a stârnit, imediat, reacții adverse. Fostul președinte al țării, Traian Băsescu, a dezvăluit că E. Hellvig a făcut parte din grupul de politicieni care a orbitat în jurul lui Dan Voiculescu, patronul Antenelor și al altor afaceri oneroase, iar actualul premier, Victor Ponta, l-a indicat drept unul dintre cei mai importanți conspiratori în regizarea de către USL a "loviturii de stat" din 2012. Hellvig a fost, așadar, atacat, și de la "dreapta", și de la "stânga", devenind un personaj controversat. Ne amintim că la fel de "discutați" au fost și consilierii pe care Iohannis i-a ales în momentul instalării sale la Cotroceni. Și atunci, ca și acum, președintele nu a comentat, dar nici nu a contestat dezvăluirile. "Cazul Hellvig" este însă extrem de important, pentru că SRI este un pion principal în garantarea siguranței naționale, iar susținerea pe care o oferă DNA în rezolvarea dosarelor penale "grele" este fundamentală în combaterea corupției endemice înalte. O "implicare" a noului director într-o direcție contrară ar duce, evident, la repolitizarea Justiției și la punerea la îndoială a statului de drept. (D-l Hellvig se va abține, probabil, cel puțin în perioada sa de acomodare, să confirme vreuna din acuze.) Mutarea necomentată a președintelui pare să indice, în consecință, că acesta va încerca să-și plaseze oamenii de încredere în posturi-cheie, așteptând ca forțele politice angrenate în "joc" să se uzeze în conflictele lor intestine, pentru a putea apoi să-și exerseze "arbitrajul". Față de "stilul Băsescu", diferența este de la cer la pământ.
D-l Iohannis a început, de altfel, să critice subtil activismul fostului președinte. Apropiații lui au început să îngroașe greșelile acestuia, mai ales cele legate de susținerea unor anume persoane, precum Elena Udrea, care s-a dovedit, din dosarele DNA, la fel de coruptă precum opozanții săi din tabăra proprie și din cea adversă. Se sugerează, astfel, că lupta împotriva corupției, pentru afirmarea statului de drept, purtată cu cerbicie de fostul președinte (jucător în adevăratul sens al cuvântului), a fost ipocrită, bazată pe sloganul "pleacă tu, ca să vin eu". Admiratorii, dintr-odată numeroși, ai noului șef de stat nu se întreabă, totuși, în cazul când vrea să "joace" altfel, care sunt "rațiunile" opțiunilor sale în alegerea conducătorilor unor instituții fundamentale (ca SRI sau SIE), mai ales atunci când nominalizările sunt controversate. Iohannis nu va mai putea beneficia mult timp de prezumția de inocență, mai ales în situația în care "preferații" săi scapă (intenționat sau nu) indicații despre unele din direcțiile în care președintele vrea să îndrepte politica țării. Propunerea, de exemplu, pentru o "axă București-Berlin-Washington" (care să înlocuiască "axa București-Londra-Washington", impusă de fostul șef de stat) pare destul de hazardată, câtă vreme, între ultimele două capitale numite relațiile nu sunt nemaipomenit de amicale. Fără ca Iohannis s-o spună, critica tot mai dură a "băsismului", realizată de corul susținătorilor săi, pare a pregăti un fel de "negare a negației", o "schimbare a schimbării", ca să folosesc expresia lui Ion Iliescu, la alegerile din 2000, adică o revenire, cu alți "actori", la starea de dinainte a mandatelor "băsiste".
Președintele Iohannis nu a dezvăluit, în rarele - și scurtele - sale apariții publice, nici o clipă asemenea intenții. Cu o cotă a popularității extrem de înaltă, el a răspuns foarte corect la "provocările" și așteptările mediului politic în care acționează. A criticat derapajele Parlamentului (dominat de PSD și sateliții săi), în cazurile amendării legii privind traseismul sau al propunerilor pentru modificarea alegerilor locale și parlamentare și s-a declarat "iritat" de obstrucționarea Justiției în plenul Senatului, la cererea de ridicare a imunității pentru Varujan Vosganian. A criticat guvernul - în limite "rezonabile" - pentru preluarea din programul prezidențial și din cel al PNL-ului, a propunerilor pentru modificarea Codului Fiscal, dar, pe linia numitei corectitudini politice, a susținut că nu va depăși în niciun fel relațiile instituționale cu guvernul dominat de PSD și nici nu va cere demisia, într-o formă sau alta, a premierului Ponta. Cu alte cuvinte, dacă nu se realizează în Parlament o majoritate capabilă să răstoarne guvernul, relațiile, definite legal, cu acesta, vor continua până în 2016. Atunci, speră Klaus Iohannis, cota lui de popularitate și sobrietatea în relația administrativă cu cabinetul lui Victor Ponta vor prevala, asigurând noului PNL o victorie ce-i va permite aplicarea fermă și coerentă a propriului program de guvernare, menit să scoată România din zona gri a UE, aliniind-o la standardele cele mai înalte ale acesteia.
În principiu, răbdarea și discreția președintelui în raport cu echilibrul forțelor politice românești sunt, și ele, foarte corecte. Klaus Iohannis "arbitrează" într-o situație care nu este chiar ceea ce și-a dorit, dar a decis respectarea strictă a constituționalității. Dacă PNL-ul (în varianta sa nouă) nu este capabil să se impună ferm în bătălia parlamentară, fie și prin utilizarea "soluțiilor imorale", atunci evenimentele trebuie lăsate să curgă, DNA-ul, ANI și celelalte instituții judiciare luându-și sarcina să curețe și, în consecință, să impună înnoirea clasei politice compromise, alegerile parlamentare din 2016 urmând să consemneze schimbarea generației politice ticăloșite cu una mai onestă, mai responsabilă. O asemenea așteptare este însă iluzorie, pentru că oferă timp de acomodare clasei politice în funcțiune și dă liderilor ei posibilitatea să se "reseteze". Victor Ponta, ca să luăm cazul cel mai frapant, nu-și va da niciodată demisia și va continua să guverneze, sperând că solidaritatea baronilor săi, dar și un mers mai bun al economiei, îi vor asigura o spectaculoasă relegitimare în 2016. Iohannis ar fi, în această eventualitate, un înfrânt, cu șanse minime de revenire.
Deocamdată, președintele își păstrează tăcerea enigmatică, mutând discret, pe tabla de șah politic, pionii proprii. Dacă acești pioni justifică, însă, controversele pe care le-au provocat, atunci s-ar putea ca speranțele puse în "omul din afara sistemului" să fie pierdute înainte de 2016. Pentru președintele-arbitru, timpul a început să curgă tot mai repede.