Origine extraterestră
Niciodată, în nicio țară din lume, pisica nu a fost mai adorată ca în Egiptul antic. Se pare că locuitorii țării piramidelor au ajuns să divinizeze acest animal în perioada dinastică timpurie, din anii 2900 î.e.n., când pisicile au salvat Egiptul de la foamete. Rezervele de cereale fuseseră grav afectate de o invazie cumplită de șoareci și, la porunca faraonului, sute de pisici au fost aduse din întreg ținutul și așezate ca strajă împotriva rozătoarelor. Așa a început pisica să fie iubită și apoi considerată animal sacru. Bastet, zeița cu trup de femeie și chip de pisică, era o întruchipare stranie, duală, născută din admirația egiptenilor față de acest animal curat, afectuos, delicat, nocturn, cu o capacitate incredibilă de a dispărea și reapărea pe nesimțite, cu abilități mistice. Tulburați de personalitatea ei pașnică, dar și misterioasă, egiptenii i se închinau cu un respect amestecat cu teamă.
Pisicile erau ocrotite prin lege, uciderea lor fiind o infracțiune gravă, ce se pedepsea cu moartea. De asemenea, când o pisică murea, stăpânul ei trebuia să poarte doliu câteva zile și să își radă sprâncenele, ca semn de mare durere. Corpul neînsuflețit al animalului era mumificat, înfășurat într-o pânză cu simboluri și texte sacre și așezat într-un mic sarcofag, uneori împodobit cu aur. După o ceremonie solemnă, pisicile erau înhumate la fel ca oamenii. În urma săpăturilor arheologice din 1980, în apropiere de Bubastis, unde se aflau cele mai mari temple ale zeiței Bastet, s-a descoperit un cimitir al pisicilor, o necropolă ce adăpostea peste trei sute de mii de mumii de pisici.
Și în lumea islamică, relația omului cu pisica a fost specială. Într-o veche legendă se povestește că profetul Mahomed avea o pisică de care nu se despărțea nici în timpul rugăciunilor. Odată, pisica ar fi adormit pe mâneca hainei sale, iar profetul, de teamă să nu o trezească, a ales să taie bucata din materialul hainei pe care se cuibărise pisica. Când s-a trezit, felina i s-a închinat, în semn de recunoștință, și Mahomed, impresionat, i-a dăruit capacitatea de a cădea întotdeauna de la înălțime în patru labe, fără să moară.
În Japonia, conform religiei budiste, pisicile facilitau drumul către Nirvana, iar în China exista credința că ele pot vedea și alunga spiritele rele. În Thailanda, chiar și în secolul al XX-lea, regii erau înhumați în prezența pisicilor, în concepția lor pisica reprezentând sufletul regelui decedat. Plecând de la superstiții și tradiții, oamenii de știință se întreabă cum se explică venerația, vreme de secole, a acestor animale, în ce constă stranietatea lor, cum se explică fidelitatea lor față de oameni, felul în care le percep acestora sentimentele, cum se explică faptul că oamenii care adoptă pisici trăiesc mai mult, sunt mai sănătoși și mai liniștiți? Cum de pisica poate recunoaște pașii stăpânului de la sute de metri, poate anticipa sosirea lui acasă, poate presimți moartea, accidente, năpaste sau dezastre naturale?
Există ipoteze extravagante conform cărora pisica nu ar fi de origine terestră și ar fi fost adusă pe Pământ de civilizațiile extraterestre. Această supoziție a pornit de la sistemul de credințe egiptean, conform căruia zeii ar fi venit pe Pământ de pe planeta Sirius și, odată cu ei, ar fi adus și pisica. Zeii credințelor din Egiptul antic erau reprezentanții unor civilizații superioare, care ar fi vizitat Pământul în mai multe rânduri. Deși ideea pare fantezistă, se ridică totuși întrebarea de ce din timpuri imemoriale și în mai toate religiile și culturile lumii, pisica era considerată un animal mistic, era venerată, și în cinstea ei se organizau ceremonii fastuoase?
Eroi de război
Despre capacitățile extrasenzoriale ale pisicilor a început să se vorbească pe la începutul secolului al XX-lea. În anii '30, Joseph Banks Rhine, profesor biolog la Universitatea Duke din California, a creat primul laborator de parapsihologie din lume și a început să studieze comportamentul pisicilor și al altor animale, în încercarea de a demonstra că ele au abilități paranormale: telepatie și predicție. La baza experimentelor lui au stat sute de istorisiri ale unor oameni care mărturiseau că au asistat la întâmplări incredibile, în care eroii principali au fost pisicile. Astfel, în timpul celui de-al doilea război mondial, în presa internațională au apărut în repetate rânduri articole în care se povestea cum pisicile au salvat zeci de oameni, anticipând evenimente tragice și avertizându-i despre pericolele ce urmau să se abată asupra lor. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri a fost cel al lui Faith, o mâță care a prevăzut bombardamentul ce avea să se abată asupra Londrei în toamna anului 1940, și a încercat să-și avertizeze stăpânii.
Era una dintre acele zile mohorâte de toamnă târzie, când ceața pâcloasă se așezase neclintit peste capitala britanică. Thomas Evans, dascălul bisericii St. Augustine din centrul Londrei, tocmai intrase pe poartă, când, chiar printre picioarele lui a țâșnit o pisică, strecurându-se în sfântul lăcaș. Dascălul a găsit-o aciuată, tremurând sub o bancă de rugăciuni. Văzând-o atât de pricăjită, i s-a înmuiat inima de milă. Știa însă foarte clar părerile riguroase ale părintelui Henry Ross în privința oploșirii pe lângă biserică a animalelor fără stăpân și, temându-se de repercusiuni, a luat pisicuța în brațe și a aruncat-o pe stradă. S-a întors abătut, cu pași greoi, în biserică și, ce să vezi? Pisica îl aștepta în prag, mieunând sfâșietor. Iarăși a luat-o Thomas și a dat-o afară din curtea bisericii. Dar peste două ore, când a găsit-o din nou în biserică, dascălul nu a mai rezistat. S-a dus țintă la preot și i-a spus răspicat că el a găsit o pisică și că dacă nu i se permite să o păstreze, va pleca și el, odată cu animalul orfan. Luat pe nepregătite, preotul a încuviințat, cu singura condiție ca animalul să nu intre în biserică în timpul slujbelor. (Mâța a fost botezată "Faith" - "Credința", pentru că își alesese drept domiciliu o biserică.)
Au trecut lunile, Faith s-a întremat, și blana a început să îi strălucească de sănătate. Până și preotul o îndrăgise, căci pisicuța "curățase" biserica de toți oaspeții nedoriți, rozătoarele. Faith învățase chiar și rânduielile bisericești și, de cum începea pregătirea slujbelor, se cățăra în amvon și se ghemuia tăcută, în așteptarea predicii. Toți enoriașii o iubeau și îi aduceau câte ceva de mâncare, la fiecare slujbă. Așa au trecut anii și, într-o bună zi, Faith a fătat un pisoiaș. Era alb, cu mici pete negre, și dascălul s-a gândit că seamănă foarte bine cu ursul panda de la grădina zoologică. Așa i-au și pus numele: Panda. Nu trecu mult timp, și în dimineața zilei de 6 septembrie 1940, pe când dascălul orânduia lucrurile prin biserică, Faith a țâșnit înăuntru neliniștită, dând semne clare că vrea să transmită ceva. Mieuna insistent și blana-i era zbârlită. Thomas a urmat-o și pisica l-a condus în jos, pe scări, până la ușa care ducea în subsolul bisericii. Din când în când se oprea și se uita în urmă, verificând dacă stăpânul o urmează. Ajunsă în fața intrării zăvorâte, Faith a început să zgârie ușa cu lăbuțele, cerând în mod evident ca ușa să fie descuiată. Dascălul i-a făcut pe plac, a descuiat ușa și, lăsând-o acolo, s-a întors la treburile sale. S-a gândit că pisica auzise vreun chițăit de șoareci în subsol, dar mare i-a fost mirarea când a văzut-o pe Faith cum se duce din nou la subsol, ținându-l pe Panda în gură. Peste câteva ore, văzând că mâțele nu mai apar, a coborât în căutarea lor. A găsit pisicile ghemuite într-un colț și s-a mirat de ce schimbase Faith locuința cea bună din casă, pe subsolul plin de umezeală și mucegai. Așa că l-a luat pe Panda și l-a dus sus, unde era cald și bine, în coșulețul în care se născuse. Tot drumul, Faith a protestat, mieunând neliniștită. La slujba de seară, ca niciodată, nu a mai apărut în biserică. În dimineața zilei următoare, pisica s-a mutat din nou în subsol, mieunând încontinuu. Mieuna insistent, cerându-i dascălului să o însoțească pe scări, în subsol. Scena s-a petrecut pe tot parcursul zilei, și nu doar în prezența dascălului, ci a oricărui enoriaș care intra în biserică. Spre după-amiază, văzând că este gonită și ocărâtă de toți, pisica s-a întors în ascunzătoarea sa.
Data de 7 septembrie 1940 va rămâne în istoria capitalei britanice ca fiind una dintre cele mai negre zile. Ziua când naziștii au început seria bombardamentelor grele asupra Londrei. Foarte multe clădiri au fost distruse și sute de oameni au pierit sub atacul aerian. Dascălul Thomas Evans, împreună cu alți locuitori, reușiseră în ultimul moment să se adăpostească într-un refugiu. A doua zi, când a ajuns pe strada Watling, inima i-a stat în loc. În capătul străzii zăcea biserica, culcată la pământ. Fără să se gândească, dascălul s-a năpustit printre mormanele de piatră și lemn, strigându-i cât putea de tare pe Faith și Panda. De sub o bârnă grea, încă fumegând, a auzit un mieunat slab. A tras cu toate puterile grinda deoparte și, dedesubt, între zidurile beciului, în mod straniu neatinse de bombe, a zărit cele două pisici. Le-a luat în brațe, plângând de bucurie. Abia atunci a realizat Thomas Evans că Faith încercase din răsputeri să îl avertizeze de pericolul cumplit ce avea să se abată asupra bisericii, îndemnându-l să se salveze în subsol.
"Medalia Dickin" este o distincție din bronz, oferită animalelor care au realizat în timpul războiului acte de mare curaj, alături de militari. Dascălul Thomas Evans a solicitat ca Faith să fie și ea medaliată. I s-a trimis un răspuns negativ, motivat de faptul că Faith era o pisică "civilă", iar distincția era oferită doar animalelor ce făceau parte din forțele armate. Totuși, Faith a fost și ea răsplătită cu o medalie specială, pe care stătea scris: "Și eu am servit cu curaj".
Câțiva ani mai târziu, în 1949, o altă pisică, Simon, primea cea mai înaltă distincție oferită animalelor din Marea Britanie. Simon era membru al echipajului flotei britanice HMS Amethyst și, alături de ofițerii fregatei Regatului Unit, a participat la luptele de pe râul Yangtze, din timpul războiului civil chinez.
Oscar și îngerul morții
În ciuda studiilor asupra pisicii, cercetătorii nu au reușit, deocamdată, să explice prin ce abilitate specială reușesc micile feline să anticipeze fel de fel de evenimente legate de stăpânii lor.
În mod uluitor, pisicile presimt pericolul, prevestindu-și stăpânii, sau prevăd apropierea morții acestora. În anul 2007, David Dosa, medic specialist în geriatrie la o casă de bătrâni din Rhode Island, Statele Unite, a publicat un articol, într-un ziar, în care povestea despre Oscar, o pisică ce fusese adoptată de angajații azilului și care era capabilă să prevadă moartea pacienților. Ziua întreagă, ea se plimba pe culoarele azilului, intrând din salon în salon, dar rămânând alături doar de pacienții cărora li se apropia sfârșitul. Medicii au încercat în câteva rânduri să o alunge, scoțând-o afară, dar Oscar, spre uimirea tuturor, nu se dădea bătută niciodată, zbătându-se să ajungă înapoi, lângă muribund. Intrigate, asistentele l-au supus în cele din urmă pe Oscar unui "experiment". "Pisica a fost luată și așezată pe patul unui bătrân despre care credeam că va muri în scurt timp. Dar imediat, Oscar s-a ridicat, a zbughit-o din salon și s-a dus țintă la patul unui alt pacient. Câteva ore mai târziu, am descoperit că pisica știuse mai bine decât noi cine urma să moară. Pacientul lângă care stătuse ziua întreagă a murit în acea seară, pe când primul a mai trăit câteva zile", povestea doctorul Dosa. "Nu poate fi vorba de nicio coincidență, căci Oscar a prezis cu precizie moartea a peste 50 de pacienți. În azil mai trăiesc încă alte cinci pisici, însă niciuna din ele nu și-a manifestat vreodată o asemenea abilitate. Nu pot să ofer o explicație pentru acest straniu fenomen! Singura ipoteză la care mă pot gândi este aceea că pisica, cu simțul ei olfactiv foarte dezvoltat, ar putea să perceapă mirosul eliberat de celule în momentul morții. Dar uimitor este că Oscar știe chiar cu câteva ore înainte că omul urmează să moară."
Precizia cu care Oscar prevestește moartea i-a convins pe angajații azilului să adopte un protocol neobișnuit: de îndată ce îl descoperă stând de "veghe" lângă un muribund, îi anunță pe membrii familiei de sfârșitul iminent al acestuia.
De-a lungul veacurilor, asupra pisicilor au planat diverse superstiții, unele de bun augur, altele, din contră, aducătoare de năpaste. De pildă, conform credințelor populare irlandeze, dacă o pisică îți taie calea în lumina lunii, asta înseamnă moarte iminentă. Mai ales pisica neagră este considerată aducătoare de ghinion. Mai puțin în Anglia, unde până și regele Charles Magnul a avut o pisică neagră, despre care susținea că îi poartă noroc, fiind convins că ea este "străjerul" vieții sale. Convingerea sa era atât de neclintită, încât monarhul britanic a poruncit ca pisica să fie păzită zi și noapte, ca nu cumva să fugă sau să pățească vreo nenorocire. Coincidență sau nu, a doua zi după ce pisica a murit, regele a fost arestat și, în 29 ianuarie 1649, a fost decapitat.
Vracii torcători
Terapia prin intermediul pisicilor este o metodă de tratare a diferitelor boli, cunoscută și practicată încă din antichitate. Studii recente au demonstrat că ea este foarte eficientă și a început să fie utilizată în mai multe spitale din lume. În prezent, continuând tradițiile milenare, experții egipteni care au efectuat teste pe pacienții suferinzi de diferite afecțiuni, au ajuns la concluzia că cel mai important aspect al acestei terapii este torsul pisicii. Ea toarce de fiecare dată altfel, și intensitatea acestui sunet variază în funcție de boală. Astfel, se pare că în caz de probleme la stomac, pisica va toarce încet, abia perceptibil, alene; când detectează ceva în neregulă la plămâni, ea va toarce mai tare, cu pauze, iar în cazul durerilor de cap, torsul ei va fi pe o tonalitate înaltă, se va auzi tare, chiar zgomotos.
S-a emis și ipoteza conform căreia fiecare rasă de pisici este "specializată" într-o anume afecțiune. Astfel, pisicile cu blană mare, cum sunt cele norvegiene, de angora, birmaneze, persane, sunt excelenți "neurologi", combătând eficient durerile de cap, depresia, insomnia, starea de irascibilitate. De asemenea, ele contribuie la diminuarea considerabilă a durerilor de spate și articulare. Siamezele se pare că reușesc să alunge microbii din casă, astfel că stăpânii lor nu vor suferi de răceli și gripe. Cele care au părul scurt lecuiesc cel mai bine sistemul digestiv și rinichii. Pisicile de culoare neagră sunt un somnifer excelent, iar cele albe alungă durerile de stomac.
Și în bolile psihice, pisicile au dat rezultate excelente. Tratamentul se bazează pe capacitatea unică a pisicii de a stabili un contact emoțional cu pacientul. Unele persoane cu probleme psihice au stări puternice de anxietate, în prezența altor oameni. Pisica este singura vietate pe care aceștia o acceptă în preajmă. Cel mai probabil, atitudinea ei firească, de a sări în brațe și de a aștepta să fie mângâiată, este calea de comunicare dintre ea și pacient. Ghemotocul torcător și călduros ce li se cuibărește în poală are un efect calmant, relaxant asupra pacienților.
Iris și Thula
La prima vedere, Iris Grace din Marea Britanie pare o fetiță absolut obișnuită. Este mereu zâmbitoare, dar foarte tăcută. Deși are numai cinci ani, faima acestui copil s-a răspândit în întreaga lume. Nu vorbește aproape deloc, mintea ei fiind "ferecată" într-o boală grea - autism -, dar pictează cu un talent impresionant. Tablourile sale se vând cu mii de lire sterline. Potrivit spuselor mamei sale, Iris a început să picteze în urmă cu un an, când în casa lor și-a făcut apariția un nou membru: pisicuța Thula. Între copilul bolnav și pisică s-a creat imediat o legătură atât de strânsă, încât nimeni nu le-a mai putut despărți. "Până să apară pisica, Iris nu comunica deloc cu exteriorul, nu părea să se bucure de nimic, se juca arareori. De când în viața noastră a apărut acest miracol, Thula, Iris este un alt copil! Pisicuța, cu devotament și blândețe, o însoțește peste tot, încurajând-o constant să interacționeze. Împreună mănâncă, împreună dorm, împreună se joacă și pictează! În urmă cu câteva luni, Iris a început să comunice și verbal cu Thula. Deocamdată, nu spune decât propoziții scurte, de genul: «Thula, vino aici!», dar pentru noi este un progres uluitor și suntem extrem de încrezători că fetița noastră va vorbi în curând ca orice copil. Și asta, numai datorită unei pisici!" - povestea Arabella Carter-Johnson, mama fetiței.
Asemenea povești impresionante există în întreaga lume. Poate că și pisica dvs., care vi se freacă, mieunând, de picioare, vrea să vă spună ceva. Pentru asta, va fi nevoie s-o luați în brațe și s-o mângâiați. Și chiar dacă nu veți afla mare lucru, moliciunea și torsul ei vă vor umple de pace sufletească și bucurie. Când cei apropiați uită sau nu știu să o facă, pisicile ne spun "te iubesc". Asta nu e magie?