Să tot fie vreo douăzeci de ani de când te-am ridicat de pe masa vânzătorului de ziare de la gura de metrou din Grozăveşti. Pe-atunci mi-ai captat atenţia cu "flori, fete, filme sau băieţi, muzică şi cântăreţi" - vorba jocului din copilăria mea. Eram medicinistă şi locuiam la cămin, în Regie. Te citeam din mers şi "rădeam" până acasă articolele pop-rock, despre staruri şi actori străini. Apoi m-ai prins cu "Enigmele" şi "Frumuseţea", cu "Forma maximă", "Clubul dietelor de slăbit" şi "Coşul cu târguieli". Ţin minte că am păstrat multă vreme, ca pe un talisman norocos, broşura cu gimnastică americană Callanetics. O aşterneam binişor pe jos, urmăream indicaţiile şi făceam - cu mare râvnă - exerciţiile zilnice. Dar încet, încet, "Formula AS" a însemnat pentru mine mai mult decât sfaturile concrete de sănătate şi frumuseţe. Pe lângă informaţiile aşa de bine documentate, am primit şi un dar sufletesc, pentru care n-o să pot niciodată mulţumi îndeajuns. Am primit putere, curaj, optimism, speranţă şi credinţă în Dumnezeu. Miracolul rugăciunii.
Scriu cu emoţie şi trăiesc cu convingerea că nimic din toate astea n-a fost întâmplător. Şi nici zadarnic. Pentru că a apărut un moment de cumpănă în viaţa mea, din care nu ştiu dacă aş fi ieşit cu zâmbetul pe buze, dacă nu te-aş fi avut pe tine alături, dragă "Formula AS". Dar să mă adun şi să-ţi spun povestea.
O "mică dandana"
În vara lui 2013, am hotărât să fac câteva investigaţii medicale, ca să pot pleca liniştită în vacanţă. Asta, pentru că simţeam de câteva luni cum creşte un nodul ferm deasupra sânului meu drept. Nu era cazul să amân, la câte poveşti auzisem şi citisem... Mai mult, îmi doream să merg la mare şi ştiam că soarele poate fi nociv. Aşa că am făcut o ecografie de sân. Rezultatul n-a fost unul liniştitor, dimpotrivă, medicul m-a sfătuit să fac un RMN şi, neapărat, să caut un bun diagnostician care să-mi spună ce am de făcut în continuare. Eram bulversată. 27 iulie, plin concediu - nimeni nu era prin Bucureşti să îmi sugereze măcar vreo direcţie de urmat. Mi-am asumat amânarea şi am plecat, la rândul meu, în concediu, pentru ca, pe 31 august, să mă aflu din nou în investigaţii: RMN - de această dată. Eram destul de speriată şi ştiu doar că acele 40 de minute cât a trebuit să stau nemişcată, întinsă pe burtă, în "măruntaiele" acelui aparat care ţiuia asurzitor pe toate frecvenţele, au fost cele mai lungi 40 de minute de aşteptare din viaţa mea. Speram ca, la plecare, să primesc veşti care să-mi alunge definitiv neliniştea. S-au născut, însă, mai multe semne de întrebare, odată ce am dat ochii cu medicul. Mă privea cu îngrijorare.
I-am mulţumit zâmbind pentru bunăvoinţă şi am plecat, aproape alergând, din spital. Picioarele mele voiau să fugă. Întreg corpul meu voia un singur lucru: să fugă. Repede şi cât mai departe de locul acela. Şi-am fugit aşa, am fugit, am fugit, prin soarele amiezii de toamnă, am cotit către stadion şi-am intrat în parc, am luat-o prin iarbă şi-am continuat să fug, până când n-am mai putut să-mi stăpânesc nici respiraţia, nici lacrimile. Am început să plâng. Cu disperare, în hohote. Genunchii îmi tremurau. M-am lăsat pe vine în iarbă şi mi-am înfipt degetele-n ea. După un răstimp, am început să-mi simt inima pulsând. Am descleştat strânsoarea. Mirosul crud şi călduţ de iarbă strivită îmi urca în nări. Simţeam căldura pământului cum mă-nvăluie şi vântul care îmi ştergea urmele lacrimilor de pe obraji. Parcă mă trezisem dintr-un vis. Căpătasem, deodată, un fel de claritate, o luciditate şi o pace interioară, care nu m-au mai părăsit decât rareori de atunci înainte.
Ce a urmat n-a fost deloc simplu. Nopţi lungi de studiu: căutări prin dicţionare medicale, forum-uri, păreri, terapii, medici, alte investigaţii amănunţite, scanări, injecţii şi soluţii buvabile cu izotopi radioactivi, analize de sânge, protocoale medicale, dosare, aprobări, internări, perfuzii, chimioterapie, greaţă, batic, perucă, turban, iar analize, mereu analize, imunitate spre zero, Crăciun, chimio, primăvară, operaţie, alte perfuzii, radioterapie, perfuzii, vară, perfuzii, toamnă, CT-uri, iar perfuzii, stop!
Pe întuneric
Aşa a decurs un an şi mai bine din viaţa mea. Trăiam lucid, cu ţinte mici, săptămânale. Fără planuri şi himere, doar cu credinţa că e o simplă chestiune de timp, până ce am să mă vindec.
Sigur, la început am trecut şi prin momente de furie, de depresie, când pacea interioară părea să se spulbere. Am avut zile când m-am simţit încolţită, nedreptăţită pentru ce mi s-a întâmplat. De ce acum? De ce eu?, mă întrebam cu spaimă şi cu frustrare. Îmi amintesc că-ntr-o noapte am avut un vis care m-a zdruncinat. În vis mă auzeam spunând: "Ce rost are?" - ca şi cum viaţa mea urma să se sfârşească şi nu mai vedeam sens pentru lucruri de trăit, de făcut. O vreme, m-a bântuit gândul negru al sfârşitului, teama şi neputinţa. Închideam ochii şi simţeam cum mă înghite abisul, şi numai ce-mi trecea pe la ureche fâlfâitul de aripă al îngerului morţii şi o întristare de necuprins punea stăpânire pe mine şi mă punea la pământ. Zăceam aşa, în nesimţire, zile la rând, fără speranţă, fără orizont, fără fir de lumină ori de cer albastru, lăsându-mă purtată de acel cumplit sentiment de zădărnicie. Căzusem în deznădejde. Numai sufletul meu, flăcăruie mică, pâlpâind albăstriu, ţinea îngerul aproape, iar el nu m-a lăsat. Câteodată, poate atunci când îţi e cel mai greu şi te laşi, pur şi simplu, dus, condus, ca un căţel în lesa stăpânului, lesa aceea poate să fie colac de salvare, iar stăpânul - Dumnezeu însuşi, care te scoate la lumină, ca pe înecatul care-a-ncetat să se mai zbată.
Câteva licăriri
Totuşi, acum, când privesc în urmă şi scriu, îmi dau seama că mi-am regăsit destul de repede echilibrul şi mi-am mobilizat resursele pozitive, pentru a-mi recâştiga sănătatea. Alta decât cea care depindea de medici, de tratamente, de proceduri. În paralel, am dezvoltat un plan personal de acţiune. O strategie care îmi aparţinea în mod exclusiv şi care m-a scos din impas. M-am gândit că dacă Dumnezeu a vrut să mă nasc, şi eu, Delia, pe pământ, a făcut-o ca să fiu fericită, înzestrându-mă cu tot ce am nevoie ca să mă pot descurca şi, în primul rând, ca să fiu sănătoasă. Urma, deci, să caut soluţia în mine, nu doar în exterior. Să-mi activez energiile primite în dar şi pe care le neglijasem atâta vreme. Şi să-L iau pe Dumnezeu tovarăş de drum.
Aveam marcate în calendar zilele în care trebuia să merg la spital şi săptămânile dintre ele - câte trei, de fiecare dată - de "libertate". Cu gândul ăsta în minte, am început să mă apropii de ţinta mea. Iar primul sprijin a fost, fireşte, "Formula AS". Am început să consult arhiva revistei, articolele de medicina naturii, dosare medicale şi terapii alternative şi am scos tot ce am găsit despre vindecarea cancerului de sân. Am explorat apoi direcţii colaterale, homeopatie, gemoterapie, am mers la seminarii de medicină germanică, tehnici de eliberare emoţională şi conferinţe despre autovindecare. Am citit o bibliotecă întreagă de cărţi dedicate nutriţiei: Studiul China de dr. Collin Campbell, Anticancer de David Servan Schreiber, Nu hrăni cancerul de dr. Pavel Chirilă, Terapia Gerson de Charlotte Gerson şi Beata Bishop, Hrana vie de Ernst Günter, Superalimente de David Wolfe şi multe, multe alte cărţi. Îmi "alimentam" chiar şi doctoriţa oncoloagă, cu lecturi alternative despre cancer. Ajunsesem să ne îndrăgim. Mereu mă lua de mână şi mă ducea în vreun salon, unde cineva avea nevoie de un model, de încurajare. "Iată, după numai şase luni de la chimioterapie, ce frumos i-a crescut părul, ce bine arată şi ce tonus bun are! Deci, se poate! Dar să vă povestească chiar ea", adăuga, cu un soi de bucurie amestecată cu mândrie, doamna doctor, retrăgându-se şi închizând discret uşa salonului în urma sa.
Toate întâmplările, experienţele, lecturile şi mărturiile altor oameni m-au condus la o singură concluzie: trebuia să-mi schimb complet stilul de viaţă. N-am ezitat. Am început cu alimentaţia. M-am deprins să-mi prepar zilnic sucuri şi salate din fructe şi legume proaspete, am strâns prietenia cu nucile, migdalele şi seminţele, cu inul şi susanul, cu ghimbirul şi piperul, cu turmericul. Am adus multă culoare şi viaţă în farfurii. Am învăţat să fac lapte de migdale, am frământat pâine de casă şi am ţopăit victorioasă prin bucătărie, privind la ce pâinişoară frumoasă am copt. Am experimentat gusturi noi şi combinaţii neaşteptate, şi fiecare încercare îmi făcea plăcere şi îmi dădea speranţă. Dimineţile de joi, rezervate pentru o raită la piaţă, au ajuns, în sine, prilej de bucurie. Numai privind mănunchiurile portocalii de morcovi, legăturile de ceapă verde, snopii proaspeţi de spanac, conopida, broccoli, merele, strugurii şi dovleacul tomnatic, te încarci cu energie. Sunt bucurii mărunte, dar pline de uimire şi recunoştinţă pentru toate minunile lumii dăruite de Dumnezeu.
Cu emoţia asta-n suflet am învăţat, în sfârşit, să mă rog! Nu să cer cu disperare vindecarea, nu să mă zbat în deznădejde, ci să mulţumesc pentru fiecare zi pe care am primit-o în dar, pentru fiecare bucurie care-mi face inima să tresalte şi, mai ales, pentru rodul pântecului meu, copila mea bălaie, veselă şi frumoasă, trimisă parcă anume ca să mă înveţe miracolul iubirii şi al vieţii.
Minunea mea
Cum să deznădăjduiesc? Cum să nu pun voinţă şi determinare în fiecare fibră a corpului, a sufletului meu de mamă? Aveam pentru ce mă ruga, aveam pentru ce mulţumi, aveam pentru ce trăi!
Ţin minte că intraserăm în postul Crăciunului, în 2013, când am primit în dar o cărticică cu Acatistul Maicii Domnului Pantanassa - vindecătoare de cancer. Am luat-o ca pe un semn şi, odată cu el, am întâmpinat cu nădejde noua cale de urmat, care se deschisese zilelor mele de libertate. Citeam acatistul în fiecare după-amiază, când în casă era tihnă şi fetiţa dormea. Uneori mă linişteam imediat în rugăciune, alteori mă tulburam nespus şi plângeam, în orice caz, începusem să simt greutatea care atârnă în fiecare cuvânt pe care-l rostesc, să pătrund puterea rugăciunii prin prisma nădejdii pe care mi-o puneam în ea. Deşi păstrasem din copilărie obiceiul de a merge duminicile la biserică, începând de atunci, am alergat cu şi mai multă nădejde spre ele, spre schituri şi mânăstiri. Am fost la Mânăstirea Prislop, la mormântul Părintelui Arsenie Boca, altă dată am poposit la Mânăstirea Ciolanu, din zona Buzăului, apoi am intrat la Mânăstirea Cozia, în drum spre Sibiu. Cea mai dragă mi-a rămas, însă, Mânăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti, unde am revenit de multe ori. Acolo, în faţa icoanei sfinte şi făcătoare de minuni a Maicii Domnului Siriaca, copila mea a îngenuncheat alături de mine şi a stat în linişte, nemişcată, până când am terminat rugăciunea. Am repetat experienţa şi în Bucureşti, unde sunt câteva biserici care m-au chemat, parcă, la ele, pentru felurite daruri. La biserica Popa Tatu, de exemplu, de Florii, mi-a căzut la picioare cartea "Învăţătura Sfinţilor părinţi despre boală". La biserica Icoanei, unde am fost naşă de botez, am intrat şi am primit o carte de rugăciune, tămâie şi cărbuni. Peste tot pe unde-am umblat, am primit daruri şi semne dumnezeieşti, icoane ori cărţi de folos.
Curând, am început să observ că toate lucrurile se aşezaseră la locul lor. Am început să-l simt pe Dumnezeu în tot ce fac. O binecuvântată linişte sufletească pogorâse asupra mea. Am început să-mi regăsesc bucuria, să mă simt liberă, să râd cu poftă, să alerg, să înot, să iubesc, să trăiesc la maximum fiecare zi din viaţa mea.
Asta îmi este povestea. Iar faptul că ţi-o încredinţez ţie, spre publicare, dragă "Formula AS", este o datorie de credinţă. În toată restriştea mea, mi-ai fost sprijin sufletesc şi moral, mi-ai dat curaj şi poveţe, un prieten drag, care nu m-a trădat niciodată şi în care îmi pun nădejdea şi azi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
