O singură religie: pacea

Catalin Manole
- Lor li se pare de neînțeles ceea ce văd la televizor, seară de seară. Crimele unor teroriști în Paris, în numele islamului, caricaturi ofen­satoare la adresa credinței musulmane, oameni arși de vii în cuști, ororile Statului Islamic sau ale Al Qaeda, toate par aici, între Dunăre și Marea Neagră, grozăvii inexplicabile. Pentru că în Dobrogea, de mai bine de 700 de ani, creștinii și musulmanii au trăit împreună, fără să existe vreodată nici cel mai mic conflict. Cuvintele care i-au unit întot­deauna au fost frate, respect și pace. Un model pentru Europa și, de ce nu, și pentru Transilvania -

Odinioară
"Pentru fraț romuni"


La ora înserării, când munții de piatră tociți de vânturi și lacurile sălbăticite de stuf deveneau pur­purii în lumina apusului, peste toate se auzea, din vâr­ful minaretului, chemarea la rugăciune a muezi­nului. Tânguirea aceea prelungă, de sfârșit de zi și de lume. Liniște. Freamătul străzilor. Apoi iarăși che­marea la rugăciune, stăruitoare, ca o plângere. Dar pentru Kemal Agi Amet, vocea muezinului era cel mai puternic îndemn la fericire și la rugăciuni de mul­țumire. Cum să facă altfel, când comunitatea sa avea o moschee minunată, și credința lor se unea cu cea a celorlalte 300 de moschei din Dobrogea? Ve­chiul târg de cereale al tătarilor și turcilor avea acum geamie și, în cinstea celui ce îi sprijinise să devină un mic orășel, sultanul Abdul Medgid, localitatea tocmai primise numele de Medgidia.
În acele zile de prosperitate a musulmanilor, pri­marul Kemal Agi Amet se întâlni cu o delegație a "ru­­mânilor" din Medgidia, conduși de preotul Cris­tache Georgescu, care se plângeau că ei nu au un loc unde să se roage, că în oraș nu există nicio biserică orto­doxă. Se spune că Agi Amet i-a rugat să îl ierte pentru neajunsul de a nu avea și ei un loc de rugă­ciune și le promise tot sprijinul: îi va ajuta să își facă nu o biserică oarecare, ci chiar o catedrală, pentru că, ar mai fi spus primarul, "glasul muezinului în dangăt de clopot înseamnă pace".
Printr-un gest extraordinar ce ar mira Europa tulbure de astăzi, musulmanii împreună cu creștinii au strâns bani și au pus, la 20 iulie 1890, piatra de te­melie a celei dintâi biserici ortodoxe din Medgidia. Creștinii au strâns 38.000 de lei, musulmanii au dat 18.000 de lei, autoritățile vremii adăugând încă 2000. Deși banii astfel adunați reprezentau o sumă impor­tantă, catedrala nu a putut fi ridicată în totalitate. Lipsa fondurilor pentru finalizarea lucrărilor l-au determinat pe primarul Kemal Agi Amet să ia calea Bucureștilor "pentru fraț rumâni". Purtând cel mai bun fes al său, Kemal a intrat în audiență la Take Ionescu. Cu limba lui turcită, cu emoțiile funcțio­na­rului de provincie aflat în biroul ministrului Instruc­țiunii și Cultelor, el și-a dres glasul și a făcut o ple­doarie scurtă și la obiect (după cum apare în mo­nografia Medgidiei scrisă de Aurelia și Ștefan Lăpușan): "Domn menistră, la mine primar Medgidia este. Acolo în­ceput biserica pentru creștini, ai făcut temelia, amu parai pusin și nu putem merge mai departe! Trebă dau ajutor, isprăim a la biserica!" Take Ionescu i-a răspuns prompt că nu sunt bani și că nu îl poate ajuta. Până la urmă, nu putea să finanțeze toate bisericile neterminate din provincie. Unde s-ar fi ajuns dacă plătea cu bani peșin tuturor primarilor veniți cu jalba-n proțap? Kemal a lăsat privirea în podea. S-a ridicat în picioare, i-a mulțumit pentru audiență minis­trului, apoi a adăugat: "La mine tatar și musulman este, la tine rumân și cristian este. La mine vrei facem biserica Med­gidia, la tine nu vrei? Rușine, bre! Aman, aman!" Și a plecat. Însă, ajuns la ieșirea din clădire, un funcționar a ve­nit în fugă după el: ministrul se răz­gândise și îi acorda banii necesari. Take Ionescu l-a primit din nou, cu o strân­gere în brațe frățească, cerându-și scuze că nu a înțeles de la început gestul său. În 1899, Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Medgidia era sfințită, slujba fiind oficiată de Episcopul Dunării de Jos, înconjurat de clerul local.

Astăzi

Muftiul și Patriarhul


Domnul președinte Aidin Murat mă primește bucuros în sediul Uniunii Turcilor și Tătarilor din Medgidia și mă servește cu ceai parfumat, în păhăruțe de sticlă. Buna înțelegere dintre musulmani și creștini îi este un subiect drag, e moștenirea extraordinară primită de la înaintași, pe care cei de azi au datoria de-a o duce mai departe. Este, cumva, și o rânduială a firii, s-au născut cu ea și altfel nu ar putea trăi: "Așa cum ortodocșii au zeciuiala, noi la islam avem ze­cheatul. Împreună îl dăm familiilor sărace din Medgidia. Nimeni nu ține cont de etnie sau religie, important e să fim solidari omenește, să existe fraternitate pentru copiii fără părinți, pentru bătrâni, pentru bolnavi. Contează cui dai când faci un bine aproapelui tău? Noi așa am trăit aici de sute de ani. Între români și noi a fost o legătură minunată, Ro­mânia este țara noastră și o iubim, așa cum orice om își iubește patria, și de aceea, câteodată, privim cu tristețe și îngrijorare la ce se întâmplă cu ma­ghiarii din Transilvania. Poate de-asta nici pe timpul co­munismului nu am fost tratați cu discriminare. Vă dau un exemplu dintre multe altele: pe timpul lui Cea­ușescu, în timp ce toată granița litoralului ro­mânesc era în mâna unui singur turc, colonelul Zeitun, la bulgari, nici sergent nu aveai voie să ajungi dacă erai musulman. Încă de la 1200 și ceva comunitatea a trăit mereu în liniște, pentru că au existat încredere și respect reciproc. Poate de-asta Regele Carol I ne-a ajutat să construim marea mos­chee din Constanța, care îi poartă numele, și poate din același motiv, astăzi, Muftiul nostru, Yusuf Muurat, stă la aceeași masă cu Patriarhul Daniel, în bună înțelegere".
Domnul Aidin a urmărit cu atenție ziarele fran­țuzești în această perioadă încordată. Știe ce se în­tâm­plă în Siria și în Turcia, îl doare Crimeea, locul de suflet al tătarilor, e la curent cu dezbaterile legate de radicalii islamiști, de libertatea presei, de rein­ventarea toleranței europene. În biroul său spațios, privind la portretul primarului Kemal Agi Amet, al poetului Mehmet Niyazi, care odinioară se plimba alături de Regina Maria, sau la sigiliul lui Baiazid, pus chiar deasupra ușii de la intrare, nu am putut să nu îl întreb dacă odată cu atacurile teroriste din Paris nu a strigat și dânsul "Je suis Charlie!".
"Dacă ai ucis un om, ai ucis o omenire, spune Coranul. Așa că pentru noi, cei care au făcut aten­tatele sunt niște criminali fără Dumnezeu. Nu există un Dumnezeu care să fie de acord cu așa ceva. Cei ce au făcut asta nu sunt nici creștini, nici islamiști, sunt niște nenorociți ai sorții fără Dumnezeu, niște fanatici fără scrupule. Aproapele ți-l respecți așa cum este, cu credința lui cu tot. Un musulman ade­vărat nu o să facă niciodată o caricatură a lui Iisus, așa cum un creștin adevărat nu cred că o să facă o caricatură a lui Mahomed. Eu, pe unde am trecut, pe la atâtea biserici și mânăstiri ortodoxe, am aprins o lumânare pentru vii și una pentru morți. Nu a căzut biserica pe mine, am respectat sfințenia lo­cului. Respecți asta, te respecți pe tine. Mai bine să încer­căm să înțelegem lucrurile, nu să le ponegrim. Do­brogea este cel mai bun exemplu că se poate trăi îm­preună, că ceea ce ne apropie e mai important decât ceea ce ne deosebește".
Astăzi, când clopotele bisericii bat la vecernie, glasul lor se amestecă cu cel al muezinului cocoțat în minaret. Musulmanii nu mai sunt majoritari în Med­gidia, dar cei care au rămas continuă să se roage așa cum se roagă și cei alături de care trăiesc, creș­tinii. Trăiesc toți în pace și se sprijină ca între frați.

P.S. Dangătul clopotelor din Medgidia, împletit cu rugăciunile muezinului, ar trebui exportate de Ro­mânia în toată lumea, sub marcă proprie.