Când am iubit prima dată, noaptea avea un miros dulceag şi ziua era mai lungă. Iar eu credeam că vântul bate mereu în acelaşi ritm şi că viaţa e o floare mare, ce se deschide câte puţin în fiecare zi. Aveam impresia că primăvara vine numai când o chemi...
A trecut mult timp de atunci, dar chiar şi acum, de fiecare dată când simt venirea primăverii, îmi aduc aminte de el. De cel care m-a învăţat că fiecare clipă a existenţei noastre îşi are rostul ei şi că amintirile trebuie ocrotite cu aceeaşi atenţie cu care ai îngriji o floare gata să-şi arate frumuseţea.
Ne-am cunoscut într-o noapte, într-un oraş de provincie, în care stelele făceau ca timpul să se oprească pentru noi. Gesturile noastre de copii se împleteau frumos, în îmbrăţişări prelungi, tăcute. Îmi sprijineam capul pe pieptul lui, roşie în obraji, iar el, sărutându-mă, îmi promitea că va fi doar al meu. Lângă el nu mi-a fost niciodată frig...
Ne lăsam cuprinşi de dragostea noastră şi ne eram suficienţi unul altuia. De fiecare dată când eram împreună, lumea devenea inutilă, mică, iar noi ştiam că dacă în acea clipă totul s-ar sfârşi, mângâierile noastre ne-ar ţine loc de aer.
Au fost nişte ani în care zilele începeau atunci când voiam noi şi nu se terminau niciodată. Câteodată, ne trezeam dimineaţa, auzeam vântul cum bate uşor în acelaşi ritm ştiut de noi şi cum ploaia cântă povestea noastră de iubire. Alteori, simţeam cum nici măcar soarele nu poate lumina mai tare decât dragostea noastră. Seara, ne plimbam pe străzi ceasuri întregi, uitând de noi şi de lume. Ne străduiam să adormim cât mai repede, fiindcă ştiam că a doua zi, când deschideam ochii, primul lucru pe care-l vedeam era chipul celuilalt. Şi apoi mai erau micile noastre jocuri, privirile, gesturile. Ca un alfabet inventat de noi. Dintr-o simplă atingere înţelegeam că sunt tot ce şi-ar putea dori el, iar el ştia, numai ţinându-mă o clipă de mână, că n-aş putea să-l trădez niciodată. Vorbeam cu sufletul.
În mica noastră lume, anotimpurile aveau altă ordine, cerul era mai intens, cuvintele erau înlocuite de priviri şi noaptea nu ne deranja niciodată. Eram singuri.
Când mi-a dăruit primul buchet de flori era primăvară. Ca acum. Doar că primăvara aceea era mai luminoasă, eu râdeam mai mult, şi vântul avea un ritm al lui.
De atunci, de când s-au întâmplat toate acestea, floarea mea şi-a mai arătat câteva petale, iar primăvara a venit în fiecare an fără să o mai chem eu. Acum, nu mai ştiu să descifrez ploaia şi de-abia adorm în fiecare seară.
Îl chema Luca şi a plecat între timp. Iar eu am devenit un om ca toţi oamenii.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
