De-a ucigaşii

- Dependenţa de internet naşte monştri -

Trei crime

Iaşi, 2009. Teodosian Gherman, de 13 ani, era un copil cuminte, disciplinat şi foarte isteţ. Avea doi pă­rinţi respectabili, tatăl era asistent medical, iar ma­ma profesoară de geografie. Avea însă un viciu grav şi as­cuns: dependenţa de jocuri pe calculator. Zi de zi, stă­tea ore în şir în faţa monitorului, înver­şunându-se cu cele mai violente jocuri online. Uita să-şi facă lecţiile, uita să mănânce şi, une­ori, îl prindeau zorii zilei dor­mind cu capul pe tastatură. Dacă se bloca internetul sau calcula­torul avea o problemă, intra imediat în se­vraj. Devenea agitat, furios, tremura din tot corpul. Pă­rinţii observau toate astea, dar erau depăşiţi de si­tuaţie. Într-o seară, mama lui l-a rugat să închidă cal­cu­latorul şi să meargă la culcare. I-a spus o dată, de două ori, i-a spus şi-a treia oară. Enervat peste măsură de insistenţele ei, s-a ridicat brusc, a luat un ciocan şi a lovit-o fără nici o ezitare de câteva ori în moalele capului. În drum spre spital, femeia a decedat. În urma expertizelor, specialiştii psihiatri de la Spitalul Socola au ajuns la concluzia că tânărul avea un comportament oscilant, de la un calm desăvârşit la o agresivitate ieşi­tă din comun, mai ales în prezenţa persoanelor apro­pia­te. Cauza era cât se poate de clară: dependenţa cro­ni­că de calculator şi de jocurile violente din mediul online.
La scurt timp după această tragedie, un caz asemă­nător a făcut vâlvă mare în presă: un tânăr de 16 ani, din comuna Moreni, judeţul Dâmboviţa, şi-a înjun­ghiat mortal mama adoptivă, pentru că nu plătise in­ter­­netul şi băiatul nu avea acces la jocul lui preferat.

*

Satul Izvin, judeţul Timiş, 2010. Dorin Crişan, un copil de 13 ani, obişnuia să stea zilnic, ore în şir, pe cal­culator sau pe smartphone, războindu-se cu tot fe­lul de monştri virtuali sau conversând cu prietenii săi pe yahoo messenger. Din acest motiv, venea de la şcoa­lă cu note tot mai mici, fiind adesea muştruluit de profesori, pentru că butona întruna pe sub bancă tele­fonul mobil. Într-o zi, când s-a întors acasă cu un trei la limba română, părinţii l-au certat zdravăn, i-au in­ter­­zis să mai deschidă computerul şi i-au confiscat te­le­­fonul. Copilul a plâns şi s-a zvârcolit toată noap­tea. A doua zi, mama lui l-a găsit spânzurat de o grin­dă, într-o magazie din spatele casei.

*

Iaşi, 2012. George Guraliuc avea 22 de ani şi, de aproape cinci ani, căpătase o dependenţă malefică pen­tru unul dintre cele mai sângeroase jocuri pe calcu­lator, cel care l-a inspirat pe norvegianul Anders Brei­vik să comită cumplitul măcel de la Oslo, în care a omorât 77 de oameni: "World of Warcraft" (WOW). De ani de zile, George îşi petrecea zilnic ore în şir în faţa calculatorului, fascinat de "libertatea" pe care i-o oferea acest joc, de a ucide virtual tot ce-i ieşea în cale. Vecinii şi amicii lui povesteau că în ultima vreme era tot mai posomorât, izolat şi agresiv, fără nici un mo­tiv real. Tânărul locuia împreună cu sora lui, Ma­ria, şi fata acesteia, Sabina, în vârstă de numai cinci ani. În seara de 19 iulie 2012, în casa lor s-a petrecut un dezastru: în doar câteva secunde, George şi-a omorât nepoţica şi sora şi-apoi s-a sinucis. Se pare că furia lui diabolică fusese declanşată de plânsetul insistent al fetiţei, care nu-l lăsa să se concentreze la joc. Pentru el, hotarul din­tre lumea virtuală şi cea reală nu mai exista de mult.

Îngerul de la etajul patru

Mărturisesc sincer că nu mi-a fost uşor să pun pe hârtie asemenea cumplite poveşti. Sunt cuvinte şi ima­gini prea grele pentru su­fletele noastre, şi-aşa chi­nuite de tot felul de spaime şi urâţenii. Şi totuşi, am decis să-mi asum răspunderea şi să deschid reportajul cu aceste scurte relatări, venite parcă din infern. Pen­tru că ele sunt mărturii dureroase ale unui fenomen care sufocă din ce în ce mai tare lumea în care trăim: dependenţa de internet. Conform unui studiu recent efectuat de organizaţia "Salvaţi Copiii", 86 la sută din­tre copiii români de peste nouă ani petrec mai mult de trei ore pe zi pe internet. Unul din cinci ado­les­cenţi este dependent de jocurile pe calculator, ta­bletă sau telefon, iar efectele acestei dependenţe pot fi adesea nocive: anxietate, izolare, depresii grave, inadap­tare la situaţii reale, lipsa emoţiilor şi a empa­tiei, compor­tament agresiv (mai ales faţă de cei apro­piaţi), scă­derea puterii de concentrare, tulburări alimentare şi de somn, ameţeli, dureri acute de cap, oboseala cro­nică a creierului, disfuncţii cir­cu­latorii. Ignorarea aces­­tor simptome poate duce uşor la scăparea situaţiei de sub control şi, în cele din urmă, la un final dra­matic, ca în cazurile rela­tate mai sus.
Povestea care urmea­ză este mărturia cutremu­ră­toa­­re a unei mame care a tre­cut printr-o aseme­nea ex­pe­rienţă disperată cu fiul ei, fiind silită să renunţe la tot şi să ia via­ţa de la capăt. A acceptat să-mi spună toată poves­tea, cu o singură condiţie: să nu-i divulg identi­tatea, pentru a proteja imaginea copilului în faţa noilor lui colegi şi prieteni.
Ramona a absolvit în 1997 Facultatea de Mate­ma­tică din Bucureşti. A fost o studentă emi­nentă şi se gândea să plece din ţară, de preferat în America, pen­tru a lucra în cercetare. Destinul însă a deturnat-o, făcând-o să se îndrăgostească nebuneşte de un tânăr avocat care, după numai un an, a cerut-o în căsătorie. Apoi a reuşit să-şi găsească un post bunicel, într-o cor­poraţie, avansând în scurt timp până la funcţia de ma­na­ger al celui mai im­por­tant departament din cadrul compa­niei. Cu banii pe care îi câştigau amân­doi, au reuşit să-şi cumpere un aparta­ment cu patru camere, într-o zonă selec­tă, aproape de centrul capitalei. Fie­care avea maşina lui, plecau în concedii nu­mai în locuri scumpe şi exotice, mâncau doar la restaurante de lux. În 2002, a venit pe lume Ionuţ, un copil frumos ca un înger, pe care l-au răsfăţat peste măsură, încă de la primii lui anişori. "Aşa înţelegeam eu atunci că trebuie să-i arăt dragostea", spune Ra­mona. "A fost cea mai mare eroare pe care am făcut-o în viaţă. De-aici a început tot calvarul. Eram o snoa­bă aro­gantă, nu pricepeam nimic, credeam că tot ce fac e minunat, că fericirea nu înseamnă decât să ai bani şi să poţi cumpăra tot ce-ţi doreşti. Din păcate, şi soţul meu era de aceeaşi părere, deci se poate spune că ne înţelegeam de minune..."
După vreo opt luni de la naş­tere, Ra­mona a angajat o bonă şi a revenit la servi­ciu. Nu-l vedea pe Ionuţ de­cât seara, dor­mind, şi în weekend. Mai târziu, când co­pi­lul avea deja peste trei ani, Ramona s-a gândit să pe­treacă mai mult timp cu el, iar sin­gura soluţie era să-şi aducă aca­să o parte din lucrările pe care le avea la birou. "La înce­put a fost bine. Parcă abia atunci începeam să-l cu­nosc, să-mi descopăr co­pilul. Ei, dar nici asta n-a durat mult, pentru că au apărut primele semne ale răsfăţului. A început să mă agaseze. Stătea numai pe capul meu, tot timpul voia câte ceva, iar dacă nu-i dădeam, urla de mama focu­lui şi se tăvălea pe jos. Televizorul era încontinuu des­chis pe desene animate, dar deja le ştia pe dinafară, nu-l mai intere­sau deloc. Atunci am văzut că era fas­cinat de mici jocuri pe care le aveam pe telefonul meu mobil. Stătea uneori şi peste o oră fără să se clinteas­că. Eram mul­ţu­mită, puteam şi eu să-mi fac treburile. Mai târziu, dacă am văzut că pasiunea asta funcţio­nează, l-am pus la cal­culator şi l-am învăţat cum să folosească mouse-ul, cum să deseneze în "paint" şi cum să des­chi­dă nişte jocuri uşoare. În câteva zile, era deja expert. Eram uluită, ba chiar mândră, mă lău­dam cu el peste tot, «ia uite, ce copil deştept am». Ha­bar n-aveam eu atunci că ăla era începutul neno­rocirii."
Au trecut luni, apoi ani, şi toată lumea era mulţu­mită. Ionuţ cu calculatorul lui, iar părinţii, cu timpul pe care îl aveau pentru a-şi rezolva trebu­rile. Şi totuşi, Ra­mona începuse să înţeleagă că poate nu e chiar un obicei sănătos să-şi lase copilul atâta timp în faţa cal­cu­latorului. Erau primele ei în­grijorări, pe care însă, dintr-o comoditate stupi­dă, le trecea repede cu vede­rea. Când Ionuţ a început să meargă la gră­diniţă, grija ei a trecut, fiind convinsă că orele pe­tre­cute de el în­tr-o colectivitate îl vor ajuta să uite de cal­culator. Ra­mo­na a revenit la vechiul obicei de a lucra la birou până seara târziu, angajând din nou o bonă pentru a se ocupa de copil până la întoarcerea ei sau a soţului. Liniştea a fost însă de scurtă durată. "Încă din primele zile de grădiniţă, aveam să aflăm de la bonă că Ionuţ, cum ajunge acasă, se aşază la calcu­lator. Că se roagă de el degeaba să vină la masă sau să se culce. Am rugat-o să aibă răbdare cu el, să-l lase mă­car o oră, şi pe urmă, dacă nu vrea cu vorbă bună, să-i închidă cu forţa calculatorul. A doua zi, mi-a povestit că n-a fost chip să-l convingă şi l-a în­chis ea. A urmat un dezastru. Ionuţ a început să plân­gă, să urle, să arunce cu obiecte prin casă. Atunci, abia, am înţeles că e o problemă gravă. După vreo două săp­tămâni, bona mi-a zis că nu mai rezistă şi n-a mai venit. Mi-am luat un concediu fără plată, în ciuda protestelor soţului meu, care m-a certat că n-o să ne mai ajungă banii pentru vacanţa de iarnă. De altfel, apăruseră de ceva timp anumite tensiuni între noi, iscate chiar de la pro­blema lui Ionuţ. Eu eram tot mai îngrijorată, iar el mă socotea pe mine nebună."
Timp de o lună, Ramona a stat în permanenţă cu co­pilul. Mergeau zi de zi la cumpărături, la film, la tea­­tru de copii, oriunde, doar pentru a-l ţine pe Ionuţ de­parte de casă. Peste tot, însă, cum se aşezau pe un scaun, copilul îi cerea insistent telefonul mobil şi se pu­­nea iar pe joacă. Femeia se gândea că era totuşi o per­formanţă faptul că se putea abţine atâtea ore de la cal­culator. După o lună, a revenit la birou, fiind ne­voi­tă să angajeze altă bonă, una recrutată "pe sprân­cea­nă", de la o companie cu renume. I-a cerut să iasă cu el cât mai mult, să-l ducă la film, prin parcuri, să facă tot ce poate ca să-l ţină departe de calculator. "Nu ştiu cum a făcut femeia asta, dar a reuşit", îmi po­vesteşte Ramona, cu un zâmbet amar pe chip. "Băia­tul meu era vindecat. Iar eu eram fericită."
Ramona îmi arată câteva fotografii cu Ionuţ, de la serbarea de absolvire a grădiniţei. Avea un chip vesel şi luminos, de parcă abia atunci descoperise bucuriile vieţii. Ramona suspină adânc, cu privirea căzută. "De-ar fi rămas mereu aşa bucuros...", zice, arătân­du-mi apoi alte poze, din prima lui zi de şcoală. Cu ochii strălucind de emoţie, ţinând-o pe mama de mâ­nă. Mândru, în braţele tatălui. Timid, alături de viito­rii colegi. Cu chipul îmbujorat, oferindu-i învăţă­toarei un buchet mare de trandafiri. "Totul mergea perfect. Uitasem aproape total de necazurile lui din anii tre­cuţi."

Trădarea

Dar când Ionuţ a început clasa a treia, părinţii lui au divorţat. A fost un şoc pentru el, mai ales atunci când taică-său şi-a făcut bagajul şi a ple­cat definitiv de acasă. Uşor, uşor, toată pof­ta lui de viaţă de până atunci s-a stins. Era tot mai apatic şi retras, se trezea noap­tea plângând, încerca să afle tot timpul răspun­suri. De ce s-a întâmplat asta? Un­de a plecat tata? În­seamnă că nu-l mai iubeşte pe el? De ce l-a trădat? Ramona se străduia să-l liniştească cu tot felul de răspunsuri evazive, pe care bietul copil nu prea le pricepea. În lipsa unor ex­plicaţii convingătoare, lui Ionuţ i-a rămas în min­te doar o concluzie: că singurul vinovat pentru despărţi­rea asta este chiar el. O po­va­ră prea grea pentru sufle­tul lui tulburat şi plăpând. În scurt timp, s-a refugiat din nou în camera lui, în faţa calculatorului, întor­cându-se pe nesimţite la obiceiurile obsesive din anii trecuţi. De data asta, mai înverşunat, aproape cu furie. "După câte­va zile, au apărut primele semne de de­pendenţă", îşi aminteşte femeia. "Dorinţă continuă de izolare, lipsă de concentrare, se exprima tot mai greoi şi incoerent, nu mân­ca, nu voia nici măcar să se spele, mă ignora total, deve­nise irascibil. Apoi au înce­put să apară şi primele efec­te. Note din ce în ce mai proas­te, minciuni, absenţe. Singurul lui prieten era un băiat mai mare cu un an, cu care juca online tot felul de jocuri, cu trupe de coman­do. Pleca dimi­neaţa spre şcoală, dar mergea direct la el acasă, unde se jucau ne­deranjaţi de nimeni, până la prânz. Când m-a sunat învă­ţătoarea să mă întrebe ce-i cu el de nu vine la şcoală, am crezut că mor. Aia a fost ziua în care i-am dat pen­tru prima dată o palmă. Ştiu, am greşit, şi am înţeles asta imediat, pentru că a început să urle şi să sară la mine cu pumnii, după care s-a în­cuiat în cameră şi n-a mai ieşit de-acolo până dimi­neaţă. Atunci am înţeles că lucrurile sunt foarte grave şi că mă aşteaptă un adevărat calvar."
Ramona şi-a dus copilul la un psihoterapeut, apoi la al doilea. Amândoi i-au spus să-l lase în pace pentru înce­put, să nu-i interzică forţat accesul la calculator, să-l în­scrie la un sport, să-l scoată la plimbare, la mun­te, la ţară, oriunde se poate. A fă­cut toate astea, dar fără nici un rezultat. Ionuţ trecuse de­ja la cele mai vio­lente şi pe­riculoase jocuri, de la "Halo 2", "Ever­Quest", până la sângerosul "World of Warcraft". "Vă rog să mă credeţi că am făcut tot ce e omeneşte posi­bil. Am mers la mânăstiri, la preoţi, la doctori, l-am înscris la înot, la baschet, l-am dus două săptămâni la soră-mea, în Germania, am cheltuit sume fabuloase pentru toate astea. Degeaba, tot timpul era cu ochii în telefon, iar în Germania intra în fiecare zi pe compu­ter. Până când, într-o zi, disperată, i-am zis că o să scot defini­tiv internetul din casă. Şi că o să renunţ la computer. Ştiţi ce mi-a răs­puns? «Mami, dacă faci asta, eu o să fac ceva rău». L-am întrebat cum adică, ce-o să facă. «O să mă omor», mi-a zis."

Zbor ratat

22 iunie, 2013. O zi nea­gră, pe care Ramona n-o va uita niciodată. O zi tihnită de sâmbătă, în care femeia s-a tre­zit mai încrezătoare, cu gân­dul să meargă cu Ionuţ la piscină, apoi să se întoarcă şi să facă bagajele. A doua zi ple­cau împreună în Grecia. L-a trezit pe Ionuţ, i-a pregătit micul dejun şi l-a strigat să vină la masă. Copilul nu dă­dea nici un semn. L-a mai stri­gat de câteva ori, fără nici un răspuns. A intrat în camera lui şi l-a găsit în faţa calcula­to­rului. "Ionuţ, mamă, vino te rog să mănânci", i-a zis. "Hai, că avem atâtea lucruri frumoase de făcut. Mergem la piscină, mâine plecăm în Gre­cia cu avionul." Ţâfnos, fără să-şi ia ochii din ecran, Ionuţ i-a răspuns sec: "Eu nu merg la nici o pisci­nă." Mama a insistat, încer­când să-i aducă pe chip o rază de bucurie. "Pâ­nă nu termin raidul ăsta, nu plec de aici", i-a zis Ionuţ, tot mai furios. Femeia l-a lăsat în pace o vreme, crezând că până la ur­mă, după ce va reuşi să par­cur­gă nivelul jocului, va în­chi­de calculatorul. A trecut o oră, au trecut două, s-a făcut ora prânzului şi el nu s-a clin­tit. Ramona i-a dus micul de­jun pe birou, lângă el, dar nu s-a atins de nimic. L-a implo­rat, disperată, s-o asculte şi să închi­dă calculatorul. Nici mă­car nu se uita la ea, dară­mite să-i mai dea vreun răspuns. Avea ochii tulburi şi parcă scoşi din orb­ite, dădea nervos din picior şi apă­sa cu furie tas­tele. În cele din urmă, femeia a explo­dat. I-a scos din priză calculatorul, a smuls monito­rul, a ieşit din casă, a coborât cele patru etaje şi l-a dus direct într-unul din tombe­roa­nele din spatele blocului. Bă­iatul a sărit ca ars, a început să urle, să tragă de mo­nitor, apoi pe maică-sa de haine, să o lo­vească cu pi­cioarele, să ţipe pe scări după ea. Ra­mo­na însă era ho­tărâtă. "Până aici, mi-am zis. Vedeam numai negru în faţa ochilor, simţeam că-mi explodează ca­pul." S-a întors apoi în casă şi s-a apucat să de­retice câte ceva prin bu­că­tărie. Spera ca până la urmă Ionuţ să-şi revină şi să-şi vadă amândoi de treabă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Din camera lui Io­nuţ nu se auzea nici un sunet. Du­pă vreun sfert de oră, Ramona a încercat să intre la el, dar uşa era încu­iată. A bătut de câteva ori, rugân­du-l să se liniştească şi să se îm­brace pen­tru pis­cină. Băia­tul nu i-a răs­puns. "Ţin min­te că a­tunci m-am aşezat pe fotoliu şi am izbucnit în ho­hote de plâns. N-am plâns în viaţa mea ca atunci. Îmi des­cărcam tot a­marul ca­re s-a strâns în atâţia ani de calvar. La un moment dat, am auzit sone­ria la uşă. Mi-am şters o­chii de lacrimi şi am mers să deschid. În prag era o vecină de la parter. Avea ochii cât ce­pele şi îi tremura tot corpul. Mi-a zis aşa, dintr-o răsu­flare, cu pri­virea îngrozită: «Doam­nă, veniţi repede jos, că a căzut co­pilul...». Nu prea pricepeam ce vrea să spu­nă. Care copil? Cum adi­că a căzut? Erau doar aşa, nişte în­tre­bări, venite proba­bil dintr-un instinct de apă­rare. În câteva secunde eram jos. Ionuţ al meu zăcea acolo, în grădina din faţa blocului, la tulpina unui copac. Era alb ca varul şi scâncea cu un glas stins de durere. M-am ţinut de uşa blocului, am simţit că mă prăbu­şesc, că leşin. Nu ştiu cum am făcut, dar am ajuns la el şi am căzut în ge­nunchi. Tocmai atunci sosise o sal­vare. Am vrut să-l iau în braţe, dar unul dintre băieţii care aduceau tar­ga mi-a zis să nu-l bruschez. I-au luat pulsul, l-au pipăit peste tot, i-au pus un guler de plastic la gât şi l-au dus cu targa la maşină. Eu mă uitam la el încre­menită, nu mai eram în stare să-mi mişc picioarele. Ştiu că am apucat să întreb doar atât: «Trăieşte? O să fie bine?». Iar răspunsul îmi sună şi-acum în min­te: «Deocamdată e în stare sta­bilă, dar nu ştim cum o să fie». După ce au lăsat tar­ga în maşină, s-au în­tors şi m-au ajutat să urc lângă el. De-aici încolo, nu mai ştiu prea bine ce s-a întâm­plat. Cred că am le­şinat."

Nu te uita înapoi!

În mod miraculos, Ionuţ a scăpat cu viaţă. Se arun­case în gol de la etajul patru, dar copacul înalt şi stu­fos de sub fereastră i-a amortizat căderea. S-a ales doar cu o fractură de tibie, două coaste rupte şi nişte vânătăi. "Copacul acela a fost mâna lui Dumnezeu, a fost îngerul lui Ionuţ", îmi spune Ramona. "A rămas vreo două săptămâni în spital. Am stat cu el zi şi noap­te şi în tot timpul ăsta m-am tot gândit ce era de făcut. Aşa nu mai era de trăit." La doar câteva zile după externare, Ramona şi-a dat demisia de la firmă şi a pus în vânzare apartamentul. Apoi, l-a luat pe Io­nuţ în maşină şi au pornit spre Târgovişte, oprindu-se într-un sătuc ascuns printre coline, în faţa casei ră­mase de la bunicii ei. Mai exact, chiar casa în care tră­ieşte acum. Pe-atunci, era doar o cocioabă pono­sită. A adus degrabă un arhitect şi câţiva muncitori, şi în două luni, casa a fost extinsă şi renovată. Cu o parte din banii de pe apartament a cumpărat în Bucu­reşti o garsonieră. "Pentru orice eventualitate", zice ea. "Poate pentru studenţia lui Ionuţ." Cu restul de bani a plătit renovarea casei, a cumpărat mobilă şi ce-a mai rămas a pus în bancă. A făcut apoi demersuri la Ministerul Învăţământului şi, în două săptămâni, a obţinut aprobarea pentru un post de profesor de mate­matică la şcoala din comuna în care urmau să se mute. Dar şi pentru Ionuţ, un loc în clasa a patra, la aceeaşi şcoală. Pe 10 septembrie, erau deja mutaţi în casa asta frumos dichisită. A fost ziua în care amândoi s-au tre­zit iar la viaţă, după ani de zile de beznă şi infern. "N-a fost deloc greu să decid toată schimbarea asta. Şi nu-i vorba de nici un curaj. E vorba doar de o dis­perare atroce."
Astăzi, Ramona şi Ionuţ trăiesc li­niştiţi, departe de orice pericol. Nici vorbă de internet într-o văgăună ca asta, iar telefonul mobil nu funcţio­nea­ză decât sus, pe deal. În spatele casei, Ramona şi-a făcut o mică gră­dină, din care an de an îşi umple pivniţa cu de toa­te. Toamna, cheamă câţiva oameni să-i culeagă liva­da. O parte din fructe le păstrează pentru ea, restul le vinde sau le dă pomană celor mai săraci din sat. Ionuţ s-a adaptat repede în locul ăsta de vis. După toţi anii de chin, dar mai ales după momentul cumplit din iunie 2013, schimbarea asta radicală a fost, poate, singura soluţie de salvare şi de uitare. "Când mă uit înapoi la tot ce-am trăit, parcă văd povestea altcuiva, atât de departe mă simt acum de tot trecutul ăla urât", îmi zice Ramona zâmbind. "Ionuţ e definitiv salvat, şi-a făcut mulţi prie­teni, învaţă ex­ce­lent, joacă fot­bal, aleargă toa­tă ziua pe dea­lurile astea, ce să mai zic, e chiar feri­cit. M-a mai în­trebat de vreo două ori dacă m-am su­părat pentru ce a fă­cut el a­tunci. I-am zis că nu, fireşte, că singu­rul vinovat am fost numai eu, că n-am ştiut să am grijă de el şi să-i arăt dra­gostea mea. L-am rugat să mă ierte şi el m-a luat în braţe şi m-a strâns tare, tare, lipindu-şi obrazul de-al meu."



În SUA, dependenţa de jocurile pe calculator a de­ve­nit o problemă socială din ce în ce mai gravă. Zeci de tineri se transformă în adevăraţi mon­ştri după ce îşi petrec ani de zile în faţa calculatorului, practi­când jocurile cele mai violente. Se ştie că au existat numeroase cazuri sângeroase în care nişte adolescenţi înarmaţi au deschis focul în şcoli, ucigând laolaltă profesori şi copii nevinovaţi. S-a constatat că, fără nici o excepţie, toţi autorii acestor masacre erau dependenţi de cele mai crâncene jocuri. În 2004, la New York, în ca­drul unei conferinţe a Asociaţiei Psihiatrice Ameri­cane, dependenţa de internet a fost inclusă pe lista boli­lor care necesită acelaşi tip de abordare ca dependenţa de alcool, tutun sau dro­guri. În ultimii ani, au fost în­fiinţate nu­meroase asociaţii după modelul celor pentru alcoolici, având ca scop susţi­ne­rea părinţilor cu copii loviţi de depen­denţa pentru asemenea jocuri. Una din­tre aceste asociaţii se numeşte "Jucătorii online ano­nimi", şi a fost fondată în 2002 de Liz Woolley, după sinuciderea fiului ei, dependent feroce de jocul "Ever­Quest" şi aflat sub tratament pentru depresie.