Sfânta care aduce ploaia

- Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana de la Bistriţa -

Afumaţi, însă demni, sfinţii de la Bistriţa pri­ve­ghează lespezile grele de piatră sub care îşi află tihna de veci neamul voievo­zilor Mu­şa­tini. O nălucă în hai­ne cernite lunecă pe sub bolţile bisericii domneşti, se apropie sfiel­nică de catape­teas­mă, apoi cade în genunchi în faţa icoanei Sfintei Ana, cea făcătoare de mi­nuni. Degete subţiri întorc ne­răb­dătoare foi­le zdrenţuite ale unei cărţi de rugăciuni, apoi un glas în­tretăiat de suspine des­tra­mă liniştea nao­su­lui. La sfârşit, frun­tea pelerinei atinge par­do­seala, bu­zele sărută cu evla­vie mâna argintată a Sfintei, iar tru­pul i se frânge de la mijloc, pen­tru a trece pe dedesubtul icoa­nei. Binecu­vân­tarea Sfintei Ana se po­goa­ră atunci asupra omu­lui. Odată ajuns de cealaltă par­te, credin­ciosul îşi părăseşte zbu­ciumul şi se înapoiază la ros­turile sale, cu sufletul împăcat.

Povestea celor trei Ane

Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana a fost pic­­tată de doi călugări din părţile Ierusalimului, zice-se chiar în orăşelul în care s-ar fi născut Sfântul Mu­ce­nic Gheorghe. Facerea icoanei a fost datată, cu apro­xi­ma­ţie, între anii 1150-1250. La o privire fugară, s-ar putea crede că este o altă reprezentare a Fecioarei Maria cu Prun­cul. Icoana sparge însă tiparele epocii: ea o înfă­ţi­şează pe Sfânta Ana ţi­nând în braţe o copilă, nimeni alta decât fiica sa, Sfânta Fecioară Ma­ria, cea aleasă de Dumnezeu pentru a-I aduce pe lume Fiul. Biblia ne spu­ne că Ana şi soţul ei, Ioachim, nu aveau copii şi erau dis­preţuiţi din această cauză. Ei nu şi-au pier­dut însă nădejdea şi s-au rugat pen­tru ca Dumnezeu să bine­cu­vânteze şi căsnicia lor. Ana şi-a făgăduit copilul spre slujire tem­plu­lui din Ierusalim. Astfel, ea a născut la bă­trâneţe o copilă, pe care a numit-o Maria. Sfânta Fe­cioară a slujit, în adevăr, templul din Ierusalim, de la 3 la 12 ani. Icoana Sfintei Ana le aminteşte credincioşilor miracolul biblic, dar şi propria ei forţă de a face minuni.
Sute de ani, icoana a stat între odoarele cele mai de preţ ale împă­raţilor de la Constantinopole. Cu timpul însă, pute­rea bazileilor a scăzut sub loviturile păgâ­nilor. Unul dintre ultimii monarhi bizantini, Manuel al II-lea Pa­leologul, împreună cu Împărăteasa Ana, au dă­ruit icoana Voievodului Alexandru, zis şi "cel Bun". Fa­milia imperială îşi arăta astfel recu­noştinţa pentru felul în care a fost primit fiul lor, Andronic, în vizita lui prin ţara Moldovei. Ale­xandru cel Bun a îmbrăcat icoa­na în aur şi a dăruit-o soa­ţei sale, pe care tot Ana o che­ma. Aceasta va aduce icoa­na la Mânăstirea Bis­triţa, îna­inte de anul 1418, când "s-a stră­mutat la veşnicile locaşuri".

Icoana Muşatinilor

Nu se cunosc minunile înfăptuite de icoana Sfintei Ana înainte de aducerea sa în Munţii Mol­do­vei. Nu se ştie nici când a fost aşezat, pe spatele icoanei, chipul Sfân­tului Mucenic Gheorghe, pa­tronul şi protectorul oştirii mol­dovene în epoca medievală. Un lucru este cert: odorul cel mai de preţ al Mânăstirii Bistriţa a schim­­­bat vieţile a mii de oameni, de la vlădică la opin­­că. Ea şi-a pus pecetea şi asupra voievozilor, în special asupra di­nastiei Mu­şatine: în faţa ei au înge­nuncheat Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Ale­xandru Lă­puş­neanu. "Această sfântă icoa­nă, la vreme de neploa­ie, scoţându-să cu litanie afară de mânăstire şi făcând o sfeştanie, până ce să întoar­ce în mânăstire numai ce plouă, da' nu peste tot, ci câtu-i hotarul mâ­năs­tirii", scria, pe la 1723, Mitro­politul Gheorghe. Se cunoaşte, de ase­menea, că astfel de pastoraţii aveau loc când ţara era lovită de epidemii, lăcuste şi alte pri­mejdii.
Voievodul Petru Rareş îşi datorea­ză, şi el, scăparea din mâinile păgâni­lor acestei icoane: în 1538, turcii îm­presuraseră Bistriţa, unde se refugiase voievodul. Pă­răsit de boieri, Petru Ra­reş părea a nu mai avea scă­pa­re: "...am căzut la pământ înaintea sfin­telor icoa­ne şi mult am plâns, aşijde­rea şi egumenul şi tot sobo­rul plân­gea împreună cu mine, cu fierbinţi lacrimi. Şi am dat făgă­duinţă lui Dumnezeu şi Prea Curatei Lui Maici, că de mă voi întoarce iarăşi la scaunul meu cu bine şi birui­tor, atunci din temelii voi înnoi sfânta mâ­năstire...", avea să-şi amin­tească mai apoi domnitorul. Ca urma­re, în zorii zilei de 18 septem­brie, vo­ie­vodul se strecoară, nevăzut de turci, pe o poartă dosnică. Dar "n-a avut răgaz a se odihni, deasupra mânăstirii, în munte, văzu ca un roiu de pretutindenea cum turcii în­con­joară mâ­năs­tirea ca să-l poată prinde. El cunoscând acestea, au încălecat de sârg pe cal şi singur au fu­git", nota cro­nicarul Grigore Ureche. Ca ur­mare, dom­­nitorul nu numai că a scăpat cu viaţă, dar a şi revenit în fruntea ţării, ţinându-şi făgă­duiala dată.

Minunile icoanei cu două feţe

Cu toată puterea sa asupra vremii, icoana a avut de suferit cel mai mult de pe urma vremurilor tulburi. Mai întâi, în timpul Eteriei de la 1821, ea a fost despuiată de îmbrăcămintea aurită. Actualul veş­mânt de argint i se datorează lui Nicu Albu - prefect şi primar de Piatra-Neamţ, pe la începutul veacului. Dar mai înainte, pe la 1853, icoana Sfintei Ana a fost aşe­zată într-o nouă stra­nă de lemn sculptat şi aurit, adusă de iero­mo­na­hul Var­nava, stareţul Mâ­năstirii Pângăraţi. El fu­sese bolnav de paralizie şi s-a vindecat după o noapte de rugăciune la icoana făcătoare de minuni. Aceasta n-ar trebui să ne mire, întrucât icoana se află în stare să vindece "aproape orice boală", după spusele mo­na­hilor de la Bistriţa. Multe cazuri disperate şi-au aflat aici leacul: "O doamnă a fost depistată de me­dici cu cancer la colon. A venit şi s-a rugat toată noap­tea la icoană. După o lună, a fost la control şi nu i-au mai găsit nimic". De asemenea, icoana este pre­ţuită şi pentru că ajută fetele să-şi găsească bărbaţi destoinici.
Din păcate, comuniştii nu s-au lăsat impresionaţi de harul icoanei şi au dezlăn­ţuit prigoana. Nu era loc de "mis­ticisme" în "epoca de aur". Călugării nu aveau voie să poarte icoana în procesiu­ne. Dar credincioşii conti­nuau să vină să se roage, iar minu­nile se ţineau lanţ. "Noi ne rugam aici, dar ploua acolo, în locurile chinuite de secetă, de unde veniseră oamenii." După 1989, procesiunile au re­început: icoana Sfintei Ana a ajuns să vadă toată Mol­do­va, după 50 de ani de izolare silnică. Pe timp de vară, ea se odihneşte rareori la casa ei de la Mânăstirea Bistriţa.

Drumul sfintelor

Mătuşa Ileana, din Bo­deşti, comună aflată la câteva zeci de kilometri de Bistriţa, îşi a­min­­teşte: "Era arşiţă, zăduf mare, iar noi, pe câmp la păpuşoi, la pră­şit... Dă­deam cu sapa în pă­mânt ca-n drum, aşa era de uscat. Numai ce văd că apare Sfân­ta, cu mare alai. Am înge­nun­cheat la marginea şose­lei şi mi-am făcut cruce, că nu ştiau celelalte femei ce am păţit...". Astfel de apariţii nu sunt deloc străine plă­ieşilor. Pe timp de vară mai ales, şosea­ua care lea­gă Piatra de Târgu-Neamţ de­vine pro­menada "Sfin­telor" de la di­ferite mâ­năstiri, hă­ră­zite cu darul adu­ce­rii de ploaie: icoana Maicii Domnu­lui de la Văra­tec, Fecioara de la Neamţ şi, fireşte, Sfân­ta Ana de la Bistriţa. Dar mai multe ştie Ioan Hul­poi, "cântăreţ prin­ci­pal în parohia Bo­deş­tii de Sus, cu hra­mul Sfân­tului Ierarh Ni­colae", după cum se recomandă, altfel spus - dască­lul din Bodeşti. Pentru ca "Sfânta" să plece în pasto­raţie, tre­buie îndeplinite o serie de con­diţii, unele naturale, altele legale. Cele naturale sunt "vremurile de strictă nevoie: ploaie necontenită sau deloc". Urgenţa tre­buie să fie reală, căci "nu ne ju­căm de-a icoana". Con­siliul Paro­hial cere părerea eno­riaşilor, iar vrerea lor este notată într-un proces-verbal. Îşi fac progra­mare la icoană şi aşteaptă, une­ori, săptămâni la rând. În vremea aceasta, credin­cioşii trebuie să se roage, să postească şi să ţină candela aprinsă. Când le vine rân­dul, oamenii parohiei merg la mânăstire, unde li se în­cre­dinţează icoana.

Seceta moare la a cincea evanghelie

Odorul este instalat pe o maşină decapotabilă or­nată cu flori, covoare persane şi prosoape înflorate. Aceas­ta purcede la drum ceremonios, fără grabă, în vi­teza întâi. Automobilul este flancat de patru "stră­jeri", aleşi pe sprânceană de preotul paroh, care tre­buie să aibă grijă de icoană ca de ochii din cap. În peregrinarea sa, icoana este salutată de fiecare bise­rică întâlnită, prin bătăi straşnice de clopot. Oamenii de prin sate lasă porţile deschise şi ies la drum: unii cu flori, alţii cu găleţi cu apă, alţii chiar întind co­voare pe şosea. Aces­tea poate nu vor mai fi la fel de curate, însă cu sigu­ran­ţă vor fi binecuvântate de tre­cerea "Sfintei". Credin­cio­şii îngenunchează la tre­cerea icoanei, apoi încearcă să o sărute, să o atingă, barem s-o vadă. Cortegiul ajunge în parohie pe în­serat, iar icoana este primită în bise­rică, cu slujbă de vecernie. Cântările şi rugăciunile con­ti­nuă, apoi, până la mie­zul nopţii. Peste noapte se alcă­tuieşte un so­bor din preoţii de la parohiile vecine, iar cere­mo­niile de a doua zi le va conduce preotul cel mai în etate.
Dimineaţa începe cu o sluj­bă de mulţumire adresată Mai­cii Domnului, dar şi "Sfintei" aduse. Apoi proce­siu­nea por­neşte, cu toaca în frunte, cu pra­puri (odăjdii), cu sobor, cu alai. Mulţimea se opreşte la fân­tâni, la iz­voa­re, la răscruce de drumuri, prilejuri cu care preoţii adre­sează ectenii de cerere către Mai­ca Domnului. Aceas­ta şi-a câştigat reputaţia de "grab­nic ajutătoare" şi nu-i lasă pe credincioşi de iz­belişte. Ţinta proce­siunii este un deal, de pre­fe­rinţă în preaj­ma unui izvor, unde se află, pregătită dinainte, o masă cu evangheliare, sfeş­nice, po­meni şi cele trebuin­cioase facerii de aghiasmă. "Odată ajunsă aco­­lo, toată suflarea, plecând genun­chii, cântă «Doam­ne milu­ieşte!», duios şi lin", spu­ne das­călul. Sobo­rul ofi­ciază apoi Sfânta Taină a Mas­­lu­lui: se citesc şapte e­van­ghe­lii după şapte apos­toli. La fiecare evan­ghelie, credin­cioşii sunt miruiţi cu ulei sfin­ţit. Se ros­tesc rugă­ciu­nile speciale pen­tru chema­rea ploii, iar la sfârşit, preo­ţii aghes­mu­iesc mulţimea, cân­­tând "Milu­ieş­te, Doam­ne, poporul tău!". "Odată, eram la a cincea evanghelie - n-ajunsesem încă la a şaptea - când a înce­put să plouă. Ne udase covoarele. Abia am ajuns la biserică, să o adăpostim pe Sfânta", spune Ioan Hulpoi. Alt­minteri, dacă nu este între­ruptă de ploaie, pro­ce­siu­nea de întoarcere de­cur­ge la fel.

Ca orice minune, ploaia se împlineşte în trei zile

Înainte de a se întoarce la mânăstire, icoana Sfintei Ana trebuie să lase ceva din harul ei bisericii care a găzduit-o. "Sfânta" e purtată pe braţe de doi credin­cioşi până la catapeteasmă, apoi este închi­nată la Icoa­na Sfântului Ierarh Nicolae. Drumul îna­poi, până la Bistriţa, este la fel de trium­fal precum veni­rea. Ajunsă "acasă", icoana este pri­­mită cu alai, odăj­dii şi clopote. Se face o scurtă ve­cer­nie, timp în care Sfânta Ana îşi reia locul obişnuit, printre monahi şi Mu­şatini. Până va fi scoasă din nou din biserică, privirile ei vor cădea asupra frunţilor plecate a sute de credincioşi. Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana ajută orice om bolnav, amărât, care vine cu credinţă şi se roagă cu evlavie. Atâta vreme cât printre odoa­rele mâ­năs­tirii se va afla şi această minune, paşii şi speranţele pelerinilor se vor îndrepta către zidurile stră­vechii cti­torii muşatine.

CRISTIAN MIHAI POPA