Trei crime
Iași, 2009. Teodosian Gherman, de 13 ani, era un copil cuminte, disciplinat și foarte isteț. Avea doi părinți respectabili, tatăl era asistent medical, iar mama profesoară de geografie. Avea însă un viciu grav și ascuns: dependența de jocuri pe calculator. Zi de zi, stătea ore în șir în fața monitorului, înverșunându-se cu cele mai violente jocuri online. Uita să-și facă lecțiile, uita să mănânce și, uneori, îl prindeau zorii zilei dormind cu capul pe tastatură. Dacă se bloca internetul sau calculatorul avea o problemă, intra imediat în sevraj. Devenea agitat, furios, tremura din tot corpul. Părinții observau toate astea, dar erau depășiți de situație. Într-o seară, mama lui l-a rugat să închidă calculatorul și să meargă la culcare. I-a spus o dată, de două ori, i-a spus și-a treia oară. Enervat peste măsură de insistențele ei, s-a ridicat brusc, a luat un ciocan și a lovit-o fără nici o ezitare de câteva ori în moalele capului. În drum spre spital, femeia a decedat. În urma expertizelor, specialiștii psihiatri de la Spitalul Socola au ajuns la concluzia că tânărul avea un comportament oscilant, de la un calm desăvârșit la o agresivitate ieșită din comun, mai ales în prezența persoanelor apropiate. Cauza era cât se poate de clară: dependența cronică de calculator și de jocurile violente din mediul online.
La scurt timp după această tragedie, un caz asemănător a făcut vâlvă mare în presă: un tânăr de 16 ani, din comuna Moreni, județul Dâmbovița, și-a înjunghiat mortal mama adoptivă, pentru că nu plătise internetul și băiatul nu avea acces la jocul lui preferat.
*
Satul Izvin, județul Timiș, 2010. Dorin Crișan, un copil de 13 ani, obișnuia să stea zilnic, ore în șir, pe calculator sau pe smartphone, războindu-se cu tot felul de monștri virtuali sau conversând cu prietenii săi pe yahoo messenger. Din acest motiv, venea de la școală cu note tot mai mici, fiind adesea muștruluit de profesori, pentru că butona întruna pe sub bancă telefonul mobil. Într-o zi, când s-a întors acasă cu un trei la limba română, părinții l-au certat zdravăn, i-au interzis să mai deschidă computerul și i-au confiscat telefonul. Copilul a plâns și s-a zvârcolit toată noaptea. A doua zi, mama lui l-a găsit spânzurat de o grindă, într-o magazie din spatele casei.
*
Iași, 2012. George Guraliuc avea 22 de ani și, de aproape cinci ani, căpătase o dependență malefică pentru unul dintre cele mai sângeroase jocuri pe calculator, cel care l-a inspirat pe norvegianul Anders Breivik să comită cumplitul măcel de la Oslo, în care a omorât 77 de oameni: "World of Warcraft" (WOW). De ani de zile, George își petrecea zilnic ore în șir în fața calculatorului, fascinat de "libertatea" pe care i-o oferea acest joc, de a ucide virtual tot ce-i ieșea în cale. Vecinii și amicii lui povesteau că în ultima vreme era tot mai posomorât, izolat și agresiv, fără nici un motiv real. Tânărul locuia împreună cu sora lui, Maria, și fata acesteia, Sabina, în vârstă de numai cinci ani. În seara de 19 iulie 2012, în casa lor s-a petrecut un dezastru: în doar câteva secunde, George și-a omorât nepoțica și sora și-apoi s-a sinucis. Se pare că furia lui diabolică fusese declanșată de plânsetul insistent al fetiței, care nu-l lăsa să se concentreze la joc. Pentru el, hotarul dintre lumea virtuală și cea reală nu mai exista de mult.
Îngerul de la etajul patru
Mărturisesc sincer că nu mi-a fost ușor să pun pe hârtie asemenea cumplite povești. Sunt cuvinte și imagini prea grele pentru sufletele noastre, și-așa chinuite de tot felul de spaime și urâțenii. Și totuși, am decis să-mi asum răspunderea și să deschid reportajul cu aceste scurte relatări, venite parcă din infern. Pentru că ele sunt mărturii dureroase ale unui fenomen care sufocă din ce în ce mai tare lumea în care trăim: dependența de internet. Conform unui studiu recent efectuat de organizația "Salvați Copiii", 86 la sută dintre copiii români de peste nouă ani petrec mai mult de trei ore pe zi pe internet. Unul din cinci adolescenți este dependent de jocurile pe calculator, tabletă sau telefon, iar efectele acestei dependențe pot fi adesea nocive: anxietate, izolare, depresii grave, inadaptare la situații reale, lipsa emoțiilor și a empatiei, comportament agresiv (mai ales față de cei apropiați), scăderea puterii de concentrare, tulburări alimentare și de somn, amețeli, dureri acute de cap, oboseala cronică a creierului, disfuncții circulatorii. Ignorarea acestor simptome poate duce ușor la scăparea situației de sub control și, în cele din urmă, la un final dramatic, ca în cazurile relatate mai sus.
Povestea care urmează este mărturia cutremurătoare a unei mame care a trecut printr-o asemenea experiență disperată cu fiul ei, fiind silită să renunțe la tot și să ia viața de la capăt. A acceptat să-mi spună toată povestea, cu o singură condiție: să nu-i divulg identitatea, pentru a proteja imaginea copilului în fața noilor lui colegi și prieteni.
Ramona a absolvit în 1997 Facultatea de Matematică din București. A fost o studentă eminentă și se gândea să plece din țară, de preferat în America, pentru a lucra în cercetare. Destinul însă a deturnat-o, făcând-o să se îndrăgostească nebunește de un tânăr avocat care, după numai un an, a cerut-o în căsătorie. Apoi a reușit să-și găsească un post bunicel, într-o corporație, avansând în scurt timp până la funcția de manager al celui mai important departament din cadrul companiei. Cu banii pe care îi câștigau amândoi, au reușit să-și cumpere un apartament cu patru camere, într-o zonă selectă, aproape de centrul capitalei. Fiecare avea mașina lui, plecau în concedii numai în locuri scumpe și exotice, mâncau doar la restaurante de lux. În 2002, a venit pe lume Ionuț, un copil frumos ca un înger, pe care l-au răsfățat peste măsură, încă de la primii lui anișori. "Așa înțelegeam eu atunci că trebuie să-i arăt dragostea", spune Ramona. "A fost cea mai mare eroare pe care am făcut-o în viață. De-aici a început tot calvarul. Eram o snoabă arogantă, nu pricepeam nimic, credeam că tot ce fac e minunat, că fericirea nu înseamnă decât să ai bani și să poți cumpăra tot ce-ți dorești. Din păcate, și soțul meu era de aceeași părere, deci se poate spune că ne înțelegeam de minune..."
După vreo opt luni de la naștere, Ramona a angajat o bonă și a revenit la serviciu. Nu-l vedea pe Ionuț decât seara, dormind, și în weekend. Mai târziu, când copilul avea deja peste trei ani, Ramona s-a gândit să petreacă mai mult timp cu el, iar singura soluție era să-și aducă acasă o parte din lucrările pe care le avea la birou. "La început a fost bine. Parcă abia atunci începeam să-l cunosc, să-mi descopăr copilul. Ei, dar nici asta n-a durat mult, pentru că au apărut primele semne ale răsfățului. A început să mă agaseze. Stătea numai pe capul meu, tot timpul voia câte ceva, iar dacă nu-i dădeam, urla de mama focului și se tăvălea pe jos. Televizorul era încontinuu deschis pe desene animate, dar deja le știa pe dinafară, nu-l mai interesau deloc. Atunci am văzut că era fascinat de mici jocuri pe care le aveam pe telefonul meu mobil. Stătea uneori și peste o oră fără să se clintească. Eram mulțumită, puteam și eu să-mi fac treburile. Mai târziu, dacă am văzut că pasiunea asta funcționează, l-am pus la calculator și l-am învățat cum să folosească mouse-ul, cum să deseneze în "paint" și cum să deschidă niște jocuri ușoare. În câteva zile, era deja expert. Eram uluită, ba chiar mândră, mă lăudam cu el peste tot, «ia uite, ce copil deștept am». Habar n-aveam eu atunci că ăla era începutul nenorocirii."
Au trecut luni, apoi ani, și toată lumea era mulțumită. Ionuț cu calculatorul lui, iar părinții, cu timpul pe care îl aveau pentru a-și rezolva treburile. Și totuși, Ramona începuse să înțeleagă că poate nu e chiar un obicei sănătos să-și lase copilul atâta timp în fața calculatorului. Erau primele ei îngrijorări, pe care însă, dintr-o comoditate stupidă, le trecea repede cu vederea. Când Ionuț a început să meargă la grădiniță, grija ei a trecut, fiind convinsă că orele petrecute de el într-o colectivitate îl vor ajuta să uite de calculator. Ramona a revenit la vechiul obicei de a lucra la birou până seara târziu, angajând din nou o bonă pentru a se ocupa de copil până la întoarcerea ei sau a soțului. Liniștea a fost însă de scurtă durată. "Încă din primele zile de grădiniță, aveam să aflăm de la bonă că Ionuț, cum ajunge acasă, se așază la calculator. Că se roagă de el degeaba să vină la masă sau să se culce. Am rugat-o să aibă răbdare cu el, să-l lase măcar o oră, și pe urmă, dacă nu vrea cu vorbă bună, să-i închidă cu forța calculatorul. A doua zi, mi-a povestit că n-a fost chip să-l convingă și l-a închis ea. A urmat un dezastru. Ionuț a început să plângă, să urle, să arunce cu obiecte prin casă. Atunci, abia, am înțeles că e o problemă gravă. După vreo două săptămâni, bona mi-a zis că nu mai rezistă și n-a mai venit. Mi-am luat un concediu fără plată, în ciuda protestelor soțului meu, care m-a certat că n-o să ne mai ajungă banii pentru vacanța de iarnă. De altfel, apăruseră de ceva timp anumite tensiuni între noi, iscate chiar de la problema lui Ionuț. Eu eram tot mai îngrijorată, iar el mă socotea pe mine nebună."
Timp de o lună, Ramona a stat în permanență cu copilul. Mergeau zi de zi la cumpărături, la film, la teatru de copii, oriunde, doar pentru a-l ține pe Ionuț departe de casă. Peste tot, însă, cum se așezau pe un scaun, copilul îi cerea insistent telefonul mobil și se punea iar pe joacă. Femeia se gândea că era totuși o performanță faptul că se putea abține atâtea ore de la calculator. După o lună, a revenit la birou, fiind nevoită să angajeze altă bonă, una recrutată "pe sprânceană", de la o companie cu renume. I-a cerut să iasă cu el cât mai mult, să-l ducă la film, prin parcuri, să facă tot ce poate ca să-l țină departe de calculator. "Nu știu cum a făcut femeia asta, dar a reușit", îmi povestește Ramona, cu un zâmbet amar pe chip. "Băiatul meu era vindecat. Iar eu eram fericită."
Ramona îmi arată câteva fotografii cu Ionuț, de la serbarea de absolvire a grădiniței. Avea un chip vesel și luminos, de parcă abia atunci descoperise bucuriile vieții. Ramona suspină adânc, cu privirea căzută. "De-ar fi rămas mereu așa bucuros...", zice, arătându-mi apoi alte poze, din prima lui zi de școală. Cu ochii strălucind de emoție, ținând-o pe mama de mână. Mândru, în brațele tatălui. Timid, alături de viitorii colegi. Cu chipul îmbujorat, oferindu-i învățătoarei un buchet mare de trandafiri. "Totul mergea perfect. Uitasem aproape total de necazurile lui din anii trecuți."
Trădarea
Dar când Ionuț a început clasa a treia, părinții lui au divorțat. A fost un șoc pentru el, mai ales atunci când taică-său și-a făcut bagajul și a plecat definitiv de acasă. Ușor, ușor, toată pofta lui de viață de până atunci s-a stins. Era tot mai apatic și retras, se trezea noaptea plângând, încerca să afle tot timpul răspunsuri. De ce s-a întâmplat asta? Unde a plecat tata? Înseamnă că nu-l mai iubește pe el? De ce l-a trădat? Ramona se străduia să-l liniștească cu tot felul de răspunsuri evazive, pe care bietul copil nu prea le pricepea. În lipsa unor explicații convingătoare, lui Ionuț i-a rămas în minte doar o concluzie: că singurul vinovat pentru despărțirea asta este chiar el. O povară prea grea pentru sufletul lui tulburat și plăpând. În scurt timp, s-a refugiat din nou în camera lui, în fața calculatorului, întorcându-se pe nesimțite la obiceiurile obsesive din anii trecuți. De data asta, mai înverșunat, aproape cu furie. "După câteva zile, au apărut primele semne de dependență", își amintește femeia. "Dorință continuă de izolare, lipsă de concentrare, se exprima tot mai greoi și incoerent, nu mânca, nu voia nici măcar să se spele, mă ignora total, devenise irascibil. Apoi au început să apară și primele efecte. Note din ce în ce mai proaste, minciuni, absențe. Singurul lui prieten era un băiat mai mare cu un an, cu care juca online tot felul de jocuri, cu trupe de comando. Pleca dimineața spre școală, dar mergea direct la el acasă, unde se jucau nederanjați de nimeni, până la prânz. Când m-a sunat învățătoarea să mă întrebe ce-i cu el de nu vine la școală, am crezut că mor. Aia a fost ziua în care i-am dat pentru prima dată o palmă. Știu, am greșit, și am înțeles asta imediat, pentru că a început să urle și să sară la mine cu pumnii, după care s-a încuiat în cameră și n-a mai ieșit de-acolo până dimineață. Atunci am înțeles că lucrurile sunt foarte grave și că mă așteaptă un adevărat calvar."
Ramona și-a dus copilul la un psihoterapeut, apoi la al doilea. Amândoi i-au spus să-l lase în pace pentru început, să nu-i interzică forțat accesul la calculator, să-l înscrie la un sport, să-l scoată la plimbare, la munte, la țară, oriunde se poate. A făcut toate astea, dar fără nici un rezultat. Ionuț trecuse deja la cele mai violente și periculoase jocuri, de la "Halo 2", "EverQuest", până la sângerosul "World of Warcraft". "Vă rog să mă credeți că am făcut tot ce e omenește posibil. Am mers la mânăstiri, la preoți, la doctori, l-am înscris la înot, la baschet, l-am dus două săptămâni la soră-mea, în Germania, am cheltuit sume fabuloase pentru toate astea. Degeaba, tot timpul era cu ochii în telefon, iar în Germania intra în fiecare zi pe computer. Până când, într-o zi, disperată, i-am zis că o să scot definitiv internetul din casă. Și că o să renunț la computer. Știți ce mi-a răspuns? «Mami, dacă faci asta, eu o să fac ceva rău». L-am întrebat cum adică, ce-o să facă. «O să mă omor», mi-a zis."
Zbor ratat
22 iunie, 2013. O zi neagră, pe care Ramona n-o va uita niciodată. O zi tihnită de sâmbătă, în care femeia s-a trezit mai încrezătoare, cu gândul să meargă cu Ionuț la piscină, apoi să se întoarcă și să facă bagajele. A doua zi plecau împreună în Grecia. L-a trezit pe Ionuț, i-a pregătit micul dejun și l-a strigat să vină la masă. Copilul nu dădea nici un semn. L-a mai strigat de câteva ori, fără nici un răspuns. A intrat în camera lui și l-a găsit în fața calculatorului. "Ionuț, mamă, vino te rog să mănânci", i-a zis. "Hai, că avem atâtea lucruri frumoase de făcut. Mergem la piscină, mâine plecăm în Grecia cu avionul." Țâfnos, fără să-și ia ochii din ecran, Ionuț i-a răspuns sec: "Eu nu merg la nici o piscină." Mama a insistat, încercând să-i aducă pe chip o rază de bucurie. "Până nu termin raidul ăsta, nu plec de aici", i-a zis Ionuț, tot mai furios. Femeia l-a lăsat în pace o vreme, crezând că până la urmă, după ce va reuși să parcurgă nivelul jocului, va închide calculatorul. A trecut o oră, au trecut două, s-a făcut ora prânzului și el nu s-a clintit. Ramona i-a dus micul dejun pe birou, lângă el, dar nu s-a atins de nimic. L-a implorat, disperată, s-o asculte și să închidă calculatorul. Nici măcar nu se uita la ea, darămite să-i mai dea vreun răspuns. Avea ochii tulburi și parcă scoși din orbite, dădea nervos din picior și apăsa cu furie tastele. În cele din urmă, femeia a explodat. I-a scos din priză calculatorul, a smuls monitorul, a ieșit din casă, a coborât cele patru etaje și l-a dus direct într-unul din tomberoanele din spatele blocului. Băiatul a sărit ca ars, a început să urle, să tragă de monitor, apoi pe maică-sa de haine, să o lovească cu picioarele, să țipe pe scări după ea. Ramona însă era hotărâtă. "Până aici, mi-am zis. Vedeam numai negru în fața ochilor, simțeam că-mi explodează capul." S-a întors apoi în casă și s-a apucat să deretice câte ceva prin bucătărie. Spera ca până la urmă Ionuț să-și revină și să-și vadă amândoi de treabă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Din camera lui Ionuț nu se auzea nici un sunet. După vreun sfert de oră, Ramona a încercat să intre la el, dar ușa era încuiată. A bătut de câteva ori, rugându-l să se liniștească și să se îmbrace pentru piscină. Băiatul nu i-a răspuns. "Țin minte că atunci m-am așezat pe fotoliu și am izbucnit în hohote de plâns. N-am plâns în viața mea ca atunci. Îmi descărcam tot amarul care s-a strâns în atâția ani de calvar. La un moment dat, am auzit soneria la ușă. Mi-am șters ochii de lacrimi și am mers să deschid. În prag era o vecină de la parter. Avea ochii cât cepele și îi tremura tot corpul. Mi-a zis așa, dintr-o răsuflare, cu privirea îngrozită: «Doamnă, veniți repede jos, că a căzut copilul...». Nu prea pricepeam ce vrea să spună. Care copil? Cum adică a căzut? Erau doar așa, niște întrebări, venite probabil dintr-un instinct de apărare. În câteva secunde eram jos. Ionuț al meu zăcea acolo, în grădina din fața blocului, la tulpina unui copac. Era alb ca varul și scâncea cu un glas stins de durere. M-am ținut de ușa blocului, am simțit că mă prăbușesc, că leșin. Nu știu cum am făcut, dar am ajuns la el și am căzut în genunchi. Tocmai atunci sosise o salvare. Am vrut să-l iau în brațe, dar unul dintre băieții care aduceau targa mi-a zis să nu-l bruschez. I-au luat pulsul, l-au pipăit peste tot, i-au pus un guler de plastic la gât și l-au dus cu targa la mașină. Eu mă uitam la el încremenită, nu mai eram în stare să-mi mișc picioarele. Știu că am apucat să întreb doar atât: «Trăiește? O să fie bine?». Iar răspunsul îmi sună și-acum în minte: «Deocamdată e în stare stabilă, dar nu știm cum o să fie». După ce au lăsat targa în mașină, s-au întors și m-au ajutat să urc lângă el. De-aici încolo, nu mai știu prea bine ce s-a întâmplat. Cred că am leșinat."
Nu te uita înapoi!
În mod miraculos, Ionuț a scăpat cu viață. Se aruncase în gol de la etajul patru, dar copacul înalt și stufos de sub fereastră i-a amortizat căderea. S-a ales doar cu o fractură de tibie, două coaste rupte și niște vânătăi. "Copacul acela a fost mâna lui Dumnezeu, a fost îngerul lui Ionuț", îmi spune Ramona. "A rămas vreo două săptămâni în spital. Am stat cu el zi și noapte și în tot timpul ăsta m-am tot gândit ce era de făcut. Așa nu mai era de trăit." La doar câteva zile după externare, Ramona și-a dat demisia de la firmă și a pus în vânzare apartamentul. Apoi, l-a luat pe Ionuț în mașină și au pornit spre Târgoviște, oprindu-se într-un sătuc ascuns printre coline, în fața casei rămase de la bunicii ei. Mai exact, chiar casa în care trăiește acum. Pe-atunci, era doar o cocioabă ponosită. A adus degrabă un arhitect și câțiva muncitori, și în două luni, casa a fost extinsă și renovată. Cu o parte din banii de pe apartament a cumpărat în București o garsonieră. "Pentru orice eventualitate", zice ea. "Poate pentru studenția lui Ionuț." Cu restul de bani a plătit renovarea casei, a cumpărat mobilă și ce-a mai rămas a pus în bancă. A făcut apoi demersuri la Ministerul Învățământului și, în două săptămâni, a obținut aprobarea pentru un post de profesor de matematică la școala din comuna în care urmau să se mute. Dar și pentru Ionuț, un loc în clasa a patra, la aceeași școală. Pe 10 septembrie, erau deja mutați în casa asta frumos dichisită. A fost ziua în care amândoi s-au trezit iar la viață, după ani de zile de beznă și infern. "N-a fost deloc greu să decid toată schimbarea asta. Și nu-i vorba de nici un curaj. E vorba doar de o disperare atroce."
Astăzi, Ramona și Ionuț trăiesc liniștiți, departe de orice pericol. Nici vorbă de internet într-o văgăună ca asta, iar telefonul mobil nu funcționează decât sus, pe deal. În spatele casei, Ramona și-a făcut o mică grădină, din care an de an își umple pivnița cu de toate. Toamna, cheamă câțiva oameni să-i culeagă livada. O parte din fructe le păstrează pentru ea, restul le vinde sau le dă pomană celor mai săraci din sat. Ionuț s-a adaptat repede în locul ăsta de vis. După toți anii de chin, dar mai ales după momentul cumplit din iunie 2013, schimbarea asta radicală a fost, poate, singura soluție de salvare și de uitare. "Când mă uit înapoi la tot ce-am trăit, parcă văd povestea altcuiva, atât de departe mă simt acum de tot trecutul ăla urât", îmi zice Ramona zâmbind. "Ionuț e definitiv salvat, și-a făcut mulți prieteni, învață excelent, joacă fotbal, aleargă toată ziua pe dealurile astea, ce să mai zic, e chiar fericit. M-a mai întrebat de vreo două ori dacă m-am supărat pentru ce a făcut el atunci. I-am zis că nu, firește, că singurul vinovat am fost numai eu, că n-am știut să am grijă de el și să-i arăt dragostea mea. L-am rugat să mă ierte și el m-a luat în brațe și m-a strâns tare, tare, lipindu-și obrazul de-al meu."
În SUA, dependența de jocurile pe calculator a devenit o problemă socială din ce în ce mai gravă. Zeci de tineri se transformă în adevărați monștri după ce își petrec ani de zile în fața calculatorului, practicând jocurile cele mai violente. Se știe că au existat numeroase cazuri sângeroase în care niște adolescenți înarmați au deschis focul în școli, ucigând laolaltă profesori și copii nevinovați. S-a constatat că, fără nici o excepție, toți autorii acestor masacre erau dependenți de cele mai crâncene jocuri. În 2004, la New York, în cadrul unei conferințe a Asociației Psihiatrice Americane, dependența de internet a fost inclusă pe lista bolilor care necesită același tip de abordare ca dependența de alcool, tutun sau droguri. În ultimii ani, au fost înființate numeroase asociații după modelul celor pentru alcoolici, având ca scop susținerea părinților cu copii loviți de dependența pentru asemenea jocuri. Una dintre aceste asociații se numește "Jucătorii online anonimi", și a fost fondată în 2002 de Liz Woolley, după sinuciderea fiului ei, dependent feroce de jocul "EverQuest" și aflat sub tratament pentru depresie.