GRETE TARTLER - "Am descoperit despre mine că sunt un om extrem de rezistent. Pot duce la bun sfârșit orice îmi propun"

Și-a dus la împlinire pasiunile și n-a ezitat să vireze spectaculos, de fiecare dată când ru­tina părea să le amenințe. Dacă ai vrea să-i lipești o etichetă ar fi, de altfel, imposibil. Asta pentru că Grete Tartler, cea pe care unii o știu doar din cărțile ei minunate de poezii, e și un muzician curios și un orientalist pasionat, un traducător me­ticulos și un diplomat tenace, care s-a zbătut pentru interesele României în lume. După 16 ani de periplu occidental, Grete Tartler e din nou acasă. S-a întors la București și a hotărât să-și dedice timpul filosofiei.

Nopțile de sub vișin

- Doamnă Tartler, aveți un nume foarte fru­mos, parcă ar fi decupat dintr-o poveste nordică.

- Tartler e numele meu de fată. Vine de la Tartlau, denumirea germană a sa­tului Prejmer, de lângă Bra­șov. E locul din care se trag toți Tartlerii din lume. În călătorii, dar și acum, pe internet, am întâlnit câțiva risipiți în cele mai stranii locuri, pe toate continentele. La Tartlau își are ră­dăcinile și "ramura" noastră, deși tata s-a născut lângă Mediaș. Pe mama, româncă din Apuseni, a cunoscut-o la București, aici s-au căsătorit și au rămas, iar eu aici m-am născut.

- Ați copilărit deci la București?

- Da. Aveam o casă lângă Herăstrău. Mamei îi plăcea să facă lungi plimbări în jurul lacului. Ne plimbam chiar în plină iarnă, pe ger, s-a întâmplat să întâlnim și lupi (care pătrundeau pe atunci în orașul copleșit de zăpadă). Am avut norocul unei copilării fericite, plină de bucurie și de mister, trăită în natură și-n libertate. Uneori, dormeam câte o noapte sub vi­șin, vara, când se făcea curățenie generală. Era ca un fel de excursie în propria curte. Priveam stelele și aș fi vrut să nu mi se închidă pleoapele niciodată.

- Cum era mama dvs.? Avea fire moțească?

- Era un om extrem de talentat. Cânta minunat, desena, citea literatură. Vorbea și ea germana, și fiindcă tata era sas, în casă se vorbea bilingv. Așa că eu am urmat, firesc, cursurile Școlii Germane din Bucu­rești. Și îi plăcea foarte mult poezia. Atât de mult îi plăcea, că-mi citea și mie. La vârsta de 4-5 ani știam deja foarte multe poeme pe de rost. Începusem să scriu eu însămi, cu litere "de tipar", niște năzdrăvănii pe care mama le păstra, ca orice mamă. Peste una din "operele" de atunci a dat, recent, printre hârtii, și fiică-mea - era un desen cu doi căngurași, având urmă­toarea subtitrare: "Iese grangurul la soare:/ - Hai la joa­că, frățioare!/ - Du-te tu, măi, coadă-lungă,/ Că eu stau la mama-n pungă!" (Nu prea făceam deo­se­bire între graur, grangur și cangur, haha, dar uite că de la 4 ani aveam curiozități exotice !) Bineînțeles că de atunci, când ne e lene să facem ceva, spunem "Du-te tu, măi, coadă-lungă,/ Că eu stau la ma­ma-n pungă!" (râde)

- E o poezie foarte veselă, are exact tonul din cărțile dvs. pentru copii.

- Poeziile pentru copii s-au născut din joaca mea cu familia, cu soțul și cu fetița noastră. Scriu și acum poezie pentru copii, pentru că mă bucură. Mi-am dat seama că-mi place să scriu lucruri ve­sele, pentru că viața, de obicei, nu e așa.

O dimineață cu Bach

- Un lucru mai puțin știut e că, după Școala Germană, ați absolvit Conservatorul, secția instru­mentală. Cum ați ajuns la muzică?

- Mama și-a dorit să învăț vioara, numai că era un instrument care cerea mult prea mult studiu tehnic; mă prindea, adesea, cu dege­tele exersând pe vioară, dar cu ochii în cartea deschisă peste partitură. Așa că pro­fesorul meu a propus trans­ferul la violă, instrument ceva mai liric, cu mai puține cerințe de virtuozitate, totuși, de neîn­locuit în mu­zica de cameră sau orchestră. Bineîn­țeles, stu­diam și pia­nul (pianul teh­nic fiind obli­ga­to­riu). Făceam școala de muzică în para­lel cu Școala Ger­ma­nă. Când a venit mo­mentul să aleg ce liceu să ur­mez, mi-am spus că "li­te­ratura germană am ci­tit-o, limba o știu". Și n-am vrut să renunț la violă. Muzica a venit în viața mea tot pe filiera familiei. În satul de lângă Me­diaș, de unde era ta­ta, oamenii, când se întorceau de la mun­­cile câm­pului, se întâlneau seara și unii făceau muzică de ca­meră, cântau cvartete de Haydn. Vă dați seama? Niște țărani care cântau Haydn.

- Văd că aveți un pian în salon. Vă mai așezați câteodată să cântați?

- Am niște piese simple, de Bach și Haydn, pe care le cânt uneori dimineața, ca să-mi intru în formă - e ca un fel de gimnastică, punând în armonie corpul și spiritul . Cânt și la violă, "recitesc" lucrări preclasice, care îmi dau o stare de bine. Cu fiica mea, care a studiat și ea muzică, descifrăm deseori duete. Muzica mă aduce într-o sferă de calm, de limpezime. E ca un alt aer. M-a ajutat în toate împrejurările, chiar și când lu­cram în diplomație. Adeseori am creat legături puternice cu persoane de decizie de la cel mai înalt vârf, pur și simplu prin faptul că ne întâlneam mereu în sălile de concert.

- De ce ați renunțat să mai faceți muzică la modul profesionist?

- Mi-am dat seama, la un moment dat, că acest drum nu mi-e de ajuns și că mă interesează multe, multe alte lucruri. Că îmi ia mult prea mult timp nevoia de a citi, de a scrie. Am început consacrân­du-mă poeziei, dar curând am descoperit că mă pasionau tot mai intens cultura antică și orientalistica, așa că am mai făcut o facultate și am învățat limba ara­bă (cu engleza în secundar). Și a urmat un doctorat în istoria filozofiei islamice. Deoarece cititul în araba clasică se face greu, cu dicționarul, mi-am zis că, dacă tot traduc pentru mine, să traduc și pentru alții. Am publicat multe tra­duceri din poezia, proza, filo­sofia ara­bă. Lucram noaptea, cu o lan­ternă le­gată pe frunte, fiindcă în co­munism se "lua" lumina la 10 sea­ra, iar eu nu pu­team scrie decât noaptea, fiindcă a doua zi predam ore de instrument. Așa mi-e firea, mă interesează mul­te, iar după ce mă dedic o bucată de timp unei di­recții, știind că viața nu e veșnică, încerc să mai aprofundez și altă cale. Cam în aceeași pe­rioadă, tot citind poezie germană contem­po­rană, mi-am dorit să o cunosc temeinic; vorbitoare de ger­mană fiind, am părăsit profesoratul și m-am angajat la revista "Neue Lite­ratur". Am cunoscut atunci scri­­i­tori germani importanți, iar fe­lul meu de a scrie s-a schimbat, cred, în bine.

Acasă, în Europa

- Iar după revo­luție ați ac­ceptat pro­pu­nerea de a intra, ală­turi de alți șase scriitori, în diplo­ma­ție. Merg împreună firea artis­tică și mun­ca de diplomat?

- Diplomația e un cu totul alt gen de me­serie decât sunt obiș­nuiți artiștii să facă; alt tip de abor­dare a lu­mii. O profe­sie de sa­cri­ficiu, care îți mănâncă tot timpul și care te face să uiți de acel ego pe care artiștii îl pun, de obicei, în prim-plan. Dar am descoperit des­pre mine că sunt un om extrem de rezis­tent. Că pot duce la bun sfârșit orice îmi propun. Am lucrat la Viena, Copenhaga și Atena, dar și la București, în Ministerul de Externe. Cel mai greu, dar și cel mai pasionant, a fost în Da­nemarca, pentru că în acea perioadă se pregătea aderarea la UE și la NATO. Și nu ne voia nimeni! A fost un efort uriaș, de spulberat prejudecăți. Eu zic că am contribuit fundamental la aderare, alături de co­legii mei din alte țări sau din Ministerul de Externe. Dacă azi putem fi acasă oriunde în lume, acest lucru se datorează acelui mare efort la care mă bucur că am participat.

- După 16 ani de muncă în Occident, ați pus punct diplomației și v-ați întors în țară. Cum v-ați readaptat la viața de București?

- Înainte de 1989, când nu aveam libertatea de a călători după plac, mi-aș fi dorit să emigrez. Însă faptul că am lucrat atâta timp în diplomație, că am cunoscut lumea așa cum e ea în realitate, m-a făcut să-mi dau seama că nu mă interesează prea mult unde locuiesc. Am descoperit că oriunde în lume mă pot simți acasă. Îmi este perfect egal că sunt în Germania, la fiica mea, sau în Danemarca, unde am tradus recent două romane de Peter H?eg, sau în Grecia, unde merg în vacanțe, sau la Sinaia, unde am o casă la 1300 m altitudine, sau la Viena și Milano, unde merg adesea la premiere de operă. Aș putea să stau în fiecare loc zece zile, zece ore sau zece ani, îmi e totuna. Avea dreptate Seneca, atunci când spunea că nu cerul de deasupra trebuie să-l schimbi, ci cerul din tine.

- Românii parcă sunt mai calzi, mai pătimași și... mai credincioși. Nu v-a afectat răceala occi­den­talilor?

- Am o fire deopotrivă rațională și imaginativă, am fost tot timpul conștientă că port în mine două direcții. Știu și când e cazul să iau peste picior sentimen­talismele, dar și când pot să mă bucur de artă și mister. Faptul că în familia mea coexistau două religii - tata era lutheran (cum sunt și eu), iar mama, ortodoxă - a făcut să avem mereu în casă două rânduri de sărbători. Apoi, am mai studiat cu atenție și islamul, care e o re­ligie foarte puternică. Toate astea mi-au dat o deschi­dere ecumenică, am înțeles atât modul apusean, cât și cel oriental, respectiv românesc, de a fi credincios. Nu mă simt limitată de o religie sau alta, credința mea e dincolo de asemenea bariere. Și cred că ea nu va muri niciodată în fața argumentelor raționale, fiindcă, așa cum spunea un savant american, știința n-a știut niciodată să mângâie omul în ultimele lui clipe.

''Ana, prietena mea''

- Oamenii care se dedică scrisului au, de multe ori, o doză de egoism, o nevoie foarte mare de sin­gurătate. Puțini sunt cei ca dvs., cu deschidere spre familie, spre maternitate. Cum ați reușit să le ar­monizați?

- S-a întâmplat că am avut norocul să-l în­tâlnesc pe soțul meu, cu care m-am potrivit foar­te bine. Eu aveam 19 ani, eram în anul I la Con­servator, el absol­vi­se Filologia, era scri­itor și lucra la radio, într-un mediu foarte literar. Mă mai curtaseră și alți bă­ieți, dar toți mi se păreau plictisitori, ni­ciunul nu avea calitățile lui Stelian (Tăbăraș n.r.), talentul lui. Singurul cu care aveam un dialog real. Dar cred că la vârsta aceea nici nu eram conștientă cât de mare era potrivirea. Nu numai că m-a îndemnat să scriu literatură, dar m-a spri­jinit în tot ce voiam să fac și mi s-a părut nor­mal ca, la rândul meu, să îl sprijin în tot ce își propune. Li­tera­tura și mater­nita­tea s-au îm­pletit natural, iar co­pi­lul ne-a semănat, a crescut lângă noi, discu­tând ace­leași lucruri pe care le-am fi dezbătut într-un mediu literar sau academic. Mă bucur că fiica noastră a dus mai departe interesele noas­tre. Este cercetătoare în istoria ideilor și eseistă, are două doctorate, unul în Danemarca (în studii culturale) și altul în România (în filosofie), acum își face abilitarea de profesor uni­versitar în Germania, a tradus din Kierkegaard și este autoarea mai multor cărți. E și editoare la Peter Lang.

- Cred că dintre toate realizările dumneavoastră, pe asta o considerați cea mai mare.

- Cu certitudine. Să fi făcut doar atât în viață, și tot ar fi fost o împlinire. Ana e prietena mea. E un om cu care am un dialog foarte viu. Nu ne vedem prea des, doar cam la două luni, fiindcă este căsă­to­rită și trăiește în Ger­mania, dar vorbim foar­te mult pe internet și discutăm tot ce se poa­te, inclusiv litera­tură și filosofie. A moș­tenit umorul soțu­lui meu, are multe din calitățile lui și uneori mi se pare că-l aud și pe el.

- V-ați învățat cu singurătatea?

- Trebuie să iau lucrurile așa cum sunt. Sigur că îmi lipsește Stelian, și mi se pare un lucru profund ne­drept că nu mai tră­iește, că a plecat cu toa­te poveștile și glu­mele pe care le năs­cocea, dar nu mai am ce să fac. Încerc să nu mă gândesc la ce e trist, ci la faptul că sin­gurătatea aduce și lu­cruri bune. De pildă, am mai mult timp pentru scris. Toată via­ța am muncit, ce-i drept, neuitându-mă nici pe mine, dar pu­nân­du-i me­reu pe alții în prim-plan. Familia te obligă să fii al­truist, și ăsta e un lucru bun. Acum am mai mult timp pentru literatură, muzică, traduceri, artă, critică lite­rară. Ca­lea sobrietății (la care m-au îndemnat anii de diplo­mație) m-a apropiat foarte mult de filosofie. E ceva care m-a interesat întotdeauna, de aceea am făcut și doctoratul în acest domeniu, dar în timp, a ajuns să-mi capteze toată atenția. Cu alte cuvinte, merg acum din nou pe o altă cale.

- Sunteți neobo­sită în pasiunile pe care le aveți...

- Am băgat de mică la cap vorbele lui Enescu, "mă odih­nesc de muncă prin muncă", și în­cerc să fac același lu­cru. (râde) Dacă pe­trec prea multe ore cu ochii-n computer, mă duc să ud florile sau să-mi mătur curtea. Treburile prac­­tice mă odih­nesc, îmi pun ordine în gânduri. Știu că pare ciudat, dar mie îmi place să fac or­dine; în jurul meu, to­tul trebuie să fie curat, fiecare lucru la locul lui. E un fel de victorie a spiritului asupra obiectelor. Îmi amintesc că a­tunci când am plecat prima oară la Viena, au rămas o vreme sin­guri acasă soțul meu și Ana, care avea doar 14 ani și se pregătea de admitere la liceu. Sigur că ar fi putut să țină deja o gos­podărie, dar avea mult de învățat. Eram destul de îngrozită ce se va întâmpla fără mine. Și atunci am pus în toate dulapurile tot felul de slo­ganuri fi­lo­so­fice, printre care și pe cel al lui Descartes "L'ordre affranchit la pensée", "Ordinea eliberează gândirea". (râde) Deci, cred în ordine. Și-mi place pur și simplu să-mi organizez spațiul. Dacă sunt la Sinaia, de pildă, îmi place să-mi greblez grădina, să strâng frunzele, să-mi curăț copacii. E un ritual care mă face să mă simt stăpână, să cred că nu am nevoie de ajutor. Iar asta mi se pare esențial. Am fost mereu pe propriile mele picioare, nu m-am dat înapoi în fața greutăților.

Scara cerului

- V-a apropiat sin­gurătatea mai mult de Dumnezeu?

- Singurătatea te face să te gândești mai mult în ce măsură e posibilă apropierea aceasta, cum se poate pe­trece, care sunt trep­tele de urcat. Mă con­sider o fire rațio­nală, n-am fost nicio­dată dominată de o credință oarbă și cred, așa cum credeau și fi­losofii antici, că ra­țiunea te poate con­duce spre Dumnezeu. Anticii și unii medie­vali spuneau chiar mai mult, că doar un filosof poate ajunge - cu adevărat - la Dum­nezeu.

- În timp ce marii duhovnici spun că doar pe calea inimii se ajunge.

- Problema asta și-au pus-o oamenii din­­totdeauna și fiecare a rezolvat-o după cum îi era firea. La Dumnezeu se poate ajunge pe toate căile. Sau, cum spunea Goethe, "ca să faci pasul spre in­finit, mergi pe toate căile din finit". Îl poți găsi pe Dumnezeu pe toate căile, dacă ai norocul să fii prin­tre aleși.

Structura florii

- Printre multele talente abandonate de-a lun­gul vremii e și cel pentru poezie. Vă mai în­toarceți câteodată la ea?

- Da, mai scriu, aș putea scoate oricând o carte bună cu ce am notat în ultimii zece ani. Dar nu mai simt ne­voia să public. Poezia, ca și vioara, e un lucru de ti­nerețe. Ține de entuziasm, de o anumită vulne­ra­bi­li­tate, de căutare. Un poet bătrân - desigur, sunt și ex­cepții - pare neobișnuit. A scrie poezie înseamnă a te dezvălui, a-ți arăta sensibilitățile. Viața m-a învă­țat că nu trebuie să te cunoască nimeni, nu trebuie să știe nimeni cum ești cu adevărat. În poezie, ori trans­miți ceva esențial, cutremurător pentru ceilalți, ori scrii, mai bine, doar pentru tine.

- Vă e teamă să vă lăsați pradă propriilor emoții?

- Am fost cândva un om foarte sensibil, un om vulnerabil. Îmi aduc aminte de profesorul de vioară, care îi spunea mamei că nu-mi poate face observații, fiindcă-mi dau pe loc lacrimile. Mi se părea groaznic că nu fac bine ce trebuie. Dar, de-a lungul vieții, dis­ciplina pe care a trebuit să mi-o impun m-a schimbat; azi am ajuns să mă stăpânesc foarte bine. Nu mă mai zdrobește emoția niciodată, dacă nu vreau anume. Acum sunt la o vârstă când văd echilibrul, chiar dacă nu l-aș dori, ca pe un prag obligatoriu.

- Dar asta ar putea fi și o pierdere, nu neapărat un câștig.

- Da, e și o pierdere, ca în orice ierbar, unde nu poți păstra decât esența, structura florii. Dar trebuie să vezi și partea bună, apropierea de înțelepciune. E un alt tip de putere. E o putere interioară mai minunată decât orice avânt bezmetic al tinereții.

- Ați făcut multe și pe toate le-ați făcut foarte bine. În încheiere, aș vrea să vă întreb: mai aveți vreun regret? A mai rămas ceva neîmplinit?

- Chiar atât de bătrână și de înțeleaptă nu sunt, încât să nu fi rămas multe de împlinit, să nu mai am tot felul de planuri. Din cărțile pe care le scriu, multe sunt începute la tinerețe. Mi se pare foarte atrăgătoare această regăsire și reinterpretare a ființei de altădată, a ipostazelor schimbării. Felul în care toate îmbracă o viață nouă, umorul cu care ești nevoit să te privești, simplitatea prin care se dezleagă, acum, problemele.