COSTEL VASILESCU - "Eram în al nouălea cer, nu-mi trebuia nimic, decât să cânt la trompetă"

Iulian Ignat
Mari lăutari români

Deși mi-e rușine să recunosc, nu auzisem nimic despre el. Am aflat de la un neamț, Henry Ernst, atât de îndrăgostit de muzica noastră lăutărească și de fanfară, încât și-a fondat o casă de discuri pentru a o promova. "Trebuie neapărat să îl asculți cântând și să-ți povestească! E o en­ciclopedie a muzicii lăutărești." Dar au mai trecut doi ani până să îl găsesc. Și iată-l acum pe marele trom­petist Costel Vasilescu în fața mea: un bărbat distins, înalt, subțire, care își amintește totul despre anii de glorie ai muzicii lăutărești. Și, mai ales, despre felul în care a descoperit și s-a îndrăgostit nebunește de trom­peta lui cu surdină.

Hopa Mitică

"Eu aveam, să zic așa, vreo doișpe, treișpe ani. Toamna, era obiceiul ca în Obor să se facă bâlciuri, cu lanțuri, călușei, cu must și cu muzică. De vreo două ori, am avut ocazia să-i văd cântând pe Maria Tănase cu Fărâmiță Lambru, la grădina restaurant din fața Halei, cum e acum. Veneau tot felul de oameni, și simpli, săraci, și bine îmbrăcați, și ei cântau la toată lumea, dar trebuia să te strecori până-n față ca să-i și vezi. Eu mergeam la bâlci mai mult pentru fanfarele de prin Moldova, așa-mi mai plăcea să le ascult! Erau tare bine organizate, aveau bașii ăia mari, uriași, și clarinetele mici, în formă de S. Într-o noapte, după ce am plecat de la bâlci spre casă, după un drum lung pe jos, că aveam vreo oră-două de mers până în Ghica, am trecut prin fața restaurantului «Birjarul», de pe Teiul Doamnei. Să fi fost vreo 11 noaptea și, în fața restaurantului, erau trase șapte, opt trăsuri. Înăuntru, gălăgie, ca la nuntă. Știam că țiganii boldeni făceau pe atunci cele mai frumoase nunți, așa că am intrat și eu. Și acolo, în hărmălaia aia, am auzit ceva extraor­dinar de frumos. M-am tot înălțat de vârfuri să văd ce e, mi-am făcut drum până în față, printre oameni, și am văzut trompeta aia mică și frumoasă. Am stat vreo două, trei ore acolo, fără să-mi iau ochii de la ea, și de atunci am prins drag. Mă gândeam cum poate trom­petistu' ăla să cânte așa de bine cu lăutarii cei­lalți, cu Florin Vișan, cel mai bun la vremea aia. Avea o voce, de nu-i trebuia niciun microfon, nicio stație. Iar trompetistu' era chiar șeful, el începea formația, el o termina și făcea niște opriri de mă înspăimânta. Până am ajuns acasă, pe la două, trei noaptea, numai trom­peta aia o aveam în cap, și a doua zi i-am zis lu' tata. "Uite, bre tată, ce-am auzit eu aseară." "Da, mă tată, îl știu", zice, "e Hopa Mitică, cel mai mare trom­petist din țară! Tată-său a fost tăbăcar ambulant. Te po­me­nești că vrei să-ți cumpăr și ție o trompetă. Ăla era copil de trupă când a învățat.".

Un vis împlinit

Costel Vasilescu s-a născut într-o familie în care toți bărbații erau lăutari din zona Râmnicu Sărat. Bunicul Ștefan și tatăl Virgil s-au mutat cu toată familia în București, unde au cântat muzică de fanfară. Tata și bunicul la trompetă, un unchi la tobe și unul la clarinet. Locul de întâlnire al lăutarilor era res­tau­rantul "Strugurel", de pe Rahova, unde se strân­geau și cei ce cântau cu instrumentele de coarde, din ta­ra­furi, și cei cu fanfarele. Cine voia să-i arvunească aici îi găsea, la o cafea, la o bere, și erau cereri multe, și din oraș, și din satele de prin jur, iar nunțile se țineau lanț. În cartierul Tei, unde s-a născut Costel Vasilescu, erau două tipuri de țigani. Bidinarii, care între timp au renunțat la bidinele și au devenit hăi­nari, pentru că vindeau haine prin talciocuri, și bol­darii, care se ocupau cu zidăria, iar soțiile lor erau florărese. Lău­tarii intrau la categoria țigani de vatră. Fiecăruia dintre membrii familiei Vasilescu i se spunea în car­tier "a lu' Muzicantu'", pentru că Virgil, capul fa­miliei, era chemat să cânte la toate eveni­mentele im­portante, și la țigani, și la români. Pe când Costel avea vreo opt ani, tatăl l-a luat alături de el să bată cu toba, așa cum îl văzuse pe unchiul său. După un timp, i-a zis: "Mă, nu vrei să pui tu mâna pe fli­gorn, să nu te mai iau cu toba?". "Și mi-a dat o trom­petă de acom­paniament, mergeam cu el pe la nunți. Era un om răbdător, mi-a arătat niște game, un vals, un tangou, de astea mai ușoare. Eu, să fiu sincer, nu eram prea convins, că îl văzusem pe fratele lu' tata, ăla cu cla­rinetu', că se lăsase de cântat și făcea bani buni ca șo­fer pe mașini de alea mari. Îi mergea bine de tot, își cumpărase și casă. Iar cu nunțile, se simțea că nu mai e ca înainte. Tata își luase și el serviciu, că nu se mai ajungea doar din cântat la familie cu șase copii. Eu am fost cel mai mare dintre frați. Așa că eu mă gân­deam să mă fac șofer. Da' uite, că așa mi-a plăcut trompeta aia cu surdină a lu' Hopa Mitică, cum se auzea ea în orchestră, așa drag am prins de ea, că nu m-am mai lăsat. Abia așteptam să vină duminica să-l aud la «Birjaru'» cum cântă o horă, ceva. O fre­do­nam până acasă și, cum ajungeam, puneam mâna pe trompetă și încercam să o cânt. Azi așa, mâine așa, până trece pe lângă geamul meu profesorul lu' veri­șoară-mea, care învăța să cânte la acordeon. Ăsta era clarinetist și cânta cu Hopa Mitică în Ansamblul Sfatului Popular, și-i zice lu' mătuși-mea. »Auzi, cine-i ăla care cântă cu trom­pe­ta?». «Păi, e ne­potu' meu, băiatul lu' fratele lu' soțu' meu». «Te rog frumos, trimite-o pe Gina (ve­rișoara mea) să-l aducă să vor­besc ceva cu el». M-am dus. «Tu cânți, mă băiatule, așa bine la trompetă?». «Da... adică, vi s-a părut... chiar cânt bine?». «Auzi, mă, fii atent aicișea, îți fac o pro­punere. Nu vrei să te prezint lu' Hopa Mitică, să-ți mai ara­te niște piese?». «Aoleo, ce bine mi-ați fa­ce!». Și mi-a zis să vin peste câteva zile la an­samblu, la zece dimineața. Eu m-am dus cu juma de oră înainte, am așteptat și, odată-l văd că vine, cu ochelari de soare la ochi și cu trom­peta în mână, pe Hopa Miti­că. «Bu­nă ziua, nea Mitică, eu sunt băiatu' ăla care...». M-a che­mat la el acasă, stă­tea pe Sfântu Ion cel Nou, de lângă Piața Unirii, și m-a pus să-i arăt ce știu. Am cântat o horă de-a lui. Zice «Păi, cine te-a în­vățat asta?». «Nimeni, v-am auzit eu și... ». «Bravo! Dar tre­buie să vii, să-ți mai arăt eu niște lucruri». «Bre, nea Mitică, da' cât îmi iei pe oră, să știm cum fa­cem?». «Du-te, mă, acasă, că nu-ți iau niciun ban». Mi-a arătat niște lu­cruri care mi-au prins ex­traordinar de bine și n-a vrut, domne, să-mi ia niciun ban. Ba, până la urmă, mi-a bote­zat și o fată!"

Nuntă cu lăutari

- Primul angajament?

- A venit un coleg de-al meu de școală și mi-a zis: "Uite, soră-mea face un botez. Nu vrei să cânți și tu, îți dăm o arvună? Ia-l și pe Grigore a lu' Ciuciu, cu basu'". Eu mă împrietenisem cu Grigore, că se cam plăcea cu verișoara asta a mea, cu Gina. El venea de pe Iancului, unde erau cei mai buni lăutari, tot neamul lui Ion Voicu, a lu' Budișteanu. Tata-l lui, Mitică Ciuciu, era un țambalist extraordinar. Avusese niște concerte în India și-i adusese un costum bleu, frumos, ce mândru era de el! Avea profesor la contrabas, des­co­perise cum să cânte fără arcuș, doar cu degetele. Am rămas prieten cu Grigore, e unul dintre puținii care mai sunt în viață. Ne-am dus la botez și, când am văzut că o să cântăm cu Panaite Armonistu', am în­ceput să tremur. Ce știu eu să cânt cu ăsta? Avea ar­monica de 40 de bași, cu vulturul pe ea, încă dinainte să apară acordeoanele, și cânta cu ăia mari, cu Hopa Mitică, cu Fane Chioru. Da' i-a plăcut de mine și m-a luat cu el pe la rachiuri, pe la petreceri mai mici, pe unde Hopa Mitică nu putea veni, că avea angajamente în altă parte. Așa a început lumea să știe de mine.

- Cum e să cânți, la 17 ani, cu cei mai buni lău­tari? Vă mai stătea mintea și la altceva, în afară de muzică?

- Sincer să vă spun, eram în al nouălea cer. Nu mă mai gândeam la nimic altceva, nici n-aveam cum, așa prins eram cu meseria asta. Cum să fiu mai bun, cum să vin cu piese noi... La 18 ani, aveam copil, eram însurat, și m-am dus patru ani la Școala Populară de Artă, să învăț notele. Mai întâi am fost cu o fată și am făcut un băiat, da' când eram în armată, am aflat că nu a fost cuminte și gata, nu m-am mai însurat cu ea. I-am scris lu' fata asta, nevastă-mea, pe care o cunos­cusem în armată, la Huși. Eu cântam acolo în fiecare sâmbătă seara, la Casa Armatei, și frații ei, care erau toți suflători, se rugau de ăștia de la poartă. "Lasă-ne, nene, și pe noi, că vrem să-l ascultăm p-ăla care cântă ca la București". Așa ne-am împrietenit și am cu­noscut-o pe sora lor, da' nu prea mult, ne-am văzut de două, trei ori. Și când am ajuns acasă, i-am trimis o scrisoare, m-am dus cu părinții acolo și ne-am luat. M-am gândit că știe cum e în domeniul acesta, e obiș­nuită cu muzicanți, știe cum să se poarte și să aibă grijă de mine, mai ales că eram foarte ocupat. Și uite că a crescut copiii bine, patru am avut.

- Care era atmosfera la nunți, le plăcea musa­firilor muzica lăutărească?

- Oamenii care făceau nunți, care veneau să te angajeze, cunoșteau bine muzica lăutărească. Nu-l angajau pe unu' să vină el cu formația lui, cu oricine. Ei luau om cu om, după gustul lor și după banii pe care-i aveau. Mulți îi voiau pe cei mai buni la fiecare instrument și, dacă băteau palma, nu acceptau să vină altul la schimb. Așa că, atunci când începea să cânte muzica, erau cu toții atenți, știau să asculte, voiau să vadă pe ce dau banii. Veneau cu mașina și te luau pe la două după masă, începeai să cânți până la zece seara. Putea să vină oricine de pe stradă, vecinii, să asculte și să se simtă bine. Da' la zece, gata! Venea omu' cu nunta și ne spunea: "Dați marșu' și anunțați la mi­crofon: «Domne, cine vrea să râmâie la masă, cu cea mai mare plăcere, poftiți! Care nu, vă rugăm frumos să ne lăsați să ne facem treaba»". Și dădeam marșu'. E, când se așeza lumea la masă, trebuia să cânți de masă, nu ca acum, că vrei să mănânci o friptură și-ți urlă maneaua în ureche la boxe. Acolo, la masă, se vedea lăutarul ăla bun și ăla prost. Dacă ieșea bine la nunta aia, erai angajat și la altele, așa stătea treaba. Pe mine m-au apucat oamenii că sunt muzicant serios și, dacă îmi iau răspunderea pentru niște lăutari, atunci iese bine. Mă mai și stresam, ce-i drept, că mai întâr­zia câte unul, dar vorba a fost vorbă. Mai e o rasă de ți­gani, la care am cântat 20 de ani, nu era nuntă de ar­gintari să se facă fără mine. Ne-am respectat reciproc foarte mult.

Amintiri

"Toni Iordache - ce băiat excepțional, ce carac­ter frumos, n-am cuvinte... Eram odată pe stradă, cu câțiva colegi, pe lângă Sala Palatului, și m-a oprit cineva. «Nu sunteți Trompetistu' Vasilescu?». «Da, dom'le, eu sunt». Era Nicolae Botgros, de la Chi­și­nău, și zice «Ce mă bucur că vă cunosc. Dar și mai mult m-aș bucura să-l văd pe Toni Iordache». «Păi, uite-l aicea, lângă mine». Nu-l văzuse, că Toni era mic de înălțime. Ce l-a mai pupat și l-a lăudat! Toni, când a văzut așa, a dat fuga până la magazinul Mu­zica, a luat un disc cu el și i l-a făcut cadou. Atunci, Botgros le-a făcut semn colegilor din autocar, că erau aici în turneu, și au coborât toți să ne cunoască. Îmi aduc aminte de un telefon primit într-o seară, pe la șapte. Era Florin, fratele cel mai mic al lui Toni, un basist foarte bun, cântam cu el pe la nunți. A murit, l-au omorât unii. Și zice, «Hai să-ți dau pe cineva la telefon». «Pe cine, mă?». Pun telefonu' la ureche și aud «Ce faci, mă, Năsoi?». Așa-mi zicea mie Toni, zicea că am nasu' mare. Când i-am auzit vocea, am în­ceput să plâng, uite, și acum am lacrimi. Se eli­berase din puș­că­rie, îl închiseseră ăștia doi ani și ceva, că-l prin­seseră cu valută, și atunci n-aveai voie să ai niciun dolar. Zice: «Sună-l pe nași-tu, pe Gheor­ghe Lambru, și hai să ne vedem noi în seara asta». Ne-am dat întâlnire pe lân­­gă magazinul Uni­rea, care era atunci în cons­trucție, prin '75-'76, și când cobo­râm din tramvai, o vedem pe Paula, pe nevastă-sa, și pe Toni, care, săracu', zici că intrase la apă, așa slăbise. Se îmbolnăvise de diabet de su­părare. Ne-am dus la Hanul lui Manuc, ne-am așezat la o masă, și care cum trecea pe acolo se oprea la noi: «Uite-l pe Toni, s-a eliberat». Pe scenă cântau niște băieți de la Băbești, dar toată lumea era fericită să-l vadă pe Toni, toți îl iubeau. Toni era cel mai bun dintre cei mai buni. Aveam un dirijor care nu suporta nici cea mai mică indicație sau sugestie, care îndrăz­nea să îi zică ceva, îl dădea afară. Ne tot lua pe noi trei, pe Toni, pe Ionică Minune și pe mine, să facem în­registrări la Electrecord. Și Toni îi zicea «Maestre, n-ar fi mai bine să facem aici armonia asta?». «Da, Tonișor, sigur că da, bravo, așa e!». Pe el îl asculta."
"Romica Puceanu stătea pe Dudești. Am cu­noscut-o prin '64-'65, când am fost angajați, separat, să cântăm la o nuntă. Am cântat și la nunta ei, l-a luat pe unu' Sandu, care era șef de sală la restau­rantu' Doina, acolo au și făcut nunta. Da' ăla era deja însurat, s-au luat și a durat doar vreun an de zile. Am făcut multe înregistrări cu ea. Când venea cu un cântec nou, ne uitam o dată la el să vedem des­pre ce-i vorba și-l și trăgeam, nu mergea la noi cu multe repetiții, știa fiecare ce era de făcut. Tanti Ro­mica era o femeie plăcută, care știa să vorbească cu oamenii și să se comporte frumos. Mai venea câte unu' la mine să angajeze o nuntă și zicea «Da' pe Ro­mica n-am putea să o luăm?». «Păi hai să mergem la ea să vorbim». Se mutase la un demisol, două ca­mere, pe la Piața Victoriei. Apărea în ușă într-un ca­pot d-ăla frumos. «Ai venit, mamă, Costele?». Ne invita în casă, sora ei făcea cafele, și în câteva minute se înțelegea cu omu'. Nu avea vicii, îi plăceau cură­țenia și eleganța. Și îi plăcea foarte mult să glu­mească. Cântam odată cu Bebe de la Petre­chioa­ia, un acordeonist excepțional, care a fost ca fratele meu, și Ro­mica se apleacă spre mine. «Costele...». «Da, tanti». «Uite, îl vezi pe ăla înaltu' care tocmai a intrat acu'?». «Da, tan­ti». «E, îl... acaparez în seara asta»". Dar n-a zis exact așa. Nu. A zis: «Costele, uite, p-ăla înal­tu', care a intrat acu', îl fut în seara asta!». Zău, așa a zis! Dar un lucru trebuie să se știe. N-a cântat nicio cântăreață așa frumos ca ea, toți lăutarii o res­pectau."
"Când l-am văzut prima dată pe Ionică Minune, avea șapte ani. Cântam la nunta lu' sor-sa, la țară, la Costeștii de Buzău, și seara, ea spune «Dragi meseni, cutare, vrea să cânte și fratele meu cu acor­deonul, să-l ascultați și pe el». Când l-am văzut, vă arăt eu o poză cum arăta atunci, avea așa, o față serioasă, o mutră, că nu râdea deloc. Și-a legat el curelele la spate cu o ba­tistă, că erau prea mari, și a-nceput să cânte. Când a în­ceput să cânte, eu m-am spe­riat, vă spun sincer! Pe timpu' ăla, cel mai bun acordeo­nist era Ilie Udilă, cânta toată ziua la radio. Toate brâ­u­rile alea le-a cân­tat mai bine ca Ilie Udi­lă. La șapte ani! P-ormă, ce credeți că făcea? Noi, în pe­rioada aia, cân­tam trei-pa­tru nunți pe săptă­mână, cel puțin, ajun­sesem să cântăm luni, marți, miercuri... Cântam la Constanța, îl vedeam și pe Ionică pe acolo, ajungeam la Craiova, Ionică tot acolo, la Oltenița, acolo. Mă, ce-i cu copilu' ăsta de vine și acolo, și acolo? L-am chemat: «Mă Ionică, ce-i cu tine p-aicea?». «Păi, nea Costele, am rude aici». «Bine, mă, și la Constanța, și la Oltenița și-n toată țara?» Da' dă unde, el venea de dragu' nostru. Lumea auzise de el și ne ruga «Lăsați-l și p-ăla micu' să cânte puțin!». Îl puneam să cânte și ce bine cânta încă de pe atunci!".

Dor de trompetă

- În străinătate, Toni Iordache și Io­ni­că Minune cântau mai mult café-con­cert...

- Eu am cântat și acolo muzică lău­tă­rească. Și în America, și la Paris, și în Olanda, unde am fost foarte apreciat. Uite un reportaj din "New York Times", după con­certul meu acolo. Muzică lăutărească am cântat și la Opera din Viena, în 1990, la concertul în favoarea României. Făcusem repetiții cu Johnny Răducanu, la sfârșitul anilor '80, da' nu ne-au dat ăștia voie să ple­căm să cântăm afa­ră. Johnny ne știa, așa că am mers îm­preună la concertul ăsta mare, cu Placido Domingo, cu Ileana Cotrubaș. Noi trebuia să cântăm două piese, șase minute adică, da' ne-au lăsat ăștia să plecăm? Uite-așa băteau din picioare, până la urmă, am cântat 25 de minute! De trei ori ne-au re­che­mat pe scenă, am avut cel mai mare succes. Când am ajuns acasă, în loc să fim lăudați, am primit tot felul de critici, că nu cu muzica asta de mahala trebuia să reprezentăm România!

- Și acum, la 75 de ani, mai cântați la trompetă?

- Mai suflu din când în când la clarinet, să-mi mai iau dorul de trompetă. N-am mai cântat de vreo doi ani, sunt într-o lucrare de lungă durată cu dantura și nu pot să suflu. Dar vreau să termin lucrarea și să iau să cânt din nou cu trompeta. Și știți de ce? Pentru că am oameni care mă caută în continuare. Uite, săptă­mâna trecută, m-a sunat un prieten care de meserie e un soi de pictor d-ăsta de firme. Zice: "Hai, mă, pe la mine, vine Fulgerică, vine Marian a lu' Panseluța cu clarinetu', ia și tu trompeta." "Mă, nu pot să suflu, cu lucrarea asta". "Bine, mă, lasă trompeta, vino așa, să te mai vedem". Știu că n-o să mai pot să ajung la va­loarea de până acum, dar vreau să cânt din nou cu trompeta pentru oamenii ăștia, care m-au iubit și m-au apreciat.