O zi printre daci

- Un grup de tineri arheologi ardeleni şi-au propus să se joace, "pe bune", de-a dacii. Folosind doar informaţii ştiinţifice sigure, au reînviat, de-a dreptul fantastic, viaţa de pe vremea lui Decebal -

Sunt încălţaţi în opinci. Părul le cade în şuviţe pe umeri, prins cu inele de argint. Hainele lor, din pânză simplă, ţesută, sunt încinse cu o curea din piele, sau prinse la umăr cu câte o fibulă. Undeva se aude fierul bătut pe nicovală, în altă parte cineva ciopleşte un lemn, un fluier doineşte lângă vatra unui foc. Câţiva războinici stau de vorbă, arătân­du-şi unul altuia armele. Şi imediat înţelegi, când le vezi săbiile curbate: sunt daci. Te plimbi, parcă, într-o scenă de pe Columna lui Traian. Niciun detaliu nu-ţi spune că eşti în secolul XXI. Să se fi întors timpul în urmă cu două mii de ani? Au fost propulsaţi dacii în viitor? În ambele ca­zuri, răspunsul este afirmativ. Mă aflu în mijlocul celei mai bune echipe de arheologie expe­rimentală din Ro­mânia, Terra Dacica Aeterna (TDA). Arheo­logi, muzeografi, studenţi şi pasionaţi de istorie, bazându-se strict pe informaţii ştiinţifice, până la cel mai mic detaliu, se "joacă" de-a da­cii, într-o lecţie de istorie pe viu. O că­lătorie în timp, bazată pe aproape zece ani de docu­mentare, ce oferă amatorilor de istorie imaginea unei zile din viaţa dacilor.

Funia de usturoi
O masă la daci

Când Arcia a început să pună pe masă bucatele dacice, eram convins că în mijloc va trona o mămăligă gal­benă şi fierbinte. Ei bine, nu s-a întâmplat aşa. "Dacii nu cunoşteau porum­bul", îmi spune şi aduce pâine ne­dospită, unsă cu untură şi usturoi. Urmează o "zamă" fierbinte de bob, ceva asemănător cu ciorba de fasole, şi o tocăniţă de porc cu multe legume. De­sertul vine într-un mic bol de lut şi descopăr ceva sim­plu şi delicios: grâu fiert, amestecat cu lapte şi miere. Cam aşa mâncau dacii, în urmă cu două mii de ani. Lângă focul arzând în vatră, printre tigăi de fier şi bo­luri de lut pline cu mirodenii, Arcia îmi povesteşte ce anume mai găteşte când bărbaţii sunt plecaţi la vână­toare sau pescuit. "Mâine, de exemplu, o să pregătesc pui. Îl tai fâşii, îl călesc în unt, apoi adaug smântâna şi îl condimentez doar cu salvie. O altă reţetă obiş­nuită printre daci este tocana de porc cu fructe, în care adaug condimente, ceapă sau praz, şi iese un gust destul de rafinat, între dulce şi picant. Fac des lin­te, în care pun pătrunjel, cimbru şi usturoi. Depinde şi de sezon, sunt zile întregi în care mâncăm doar le­gu­me, de la salată şi spanac la varză şi terciuri cu mei sau năut. Dar munca e grea şi e nevoie de energie, aşa că mâncăm destul de multă carne, fie de porc sau pui, de iepure sau peşte, pe care îmi place să le fac pe piatră încinsă", îmi spune ea. Lista cu "ceva dulce" e lungă, poate din cauză că mereu trebuie să ai ceva la îndemână pentru copii: "Când nu am timp să gătesc, un simplu fagure cu miere e foarte bun. Altfel, fac gogoşi umplute, plăcin­te cu brânză şi stafide, cu nucă, cu mere sau dovleac".
La mesele importante, când tarabostes din toate colţurile ţinutului se întâlnesc în ritmuri de fluiere, to­be şi cimpoaie, mâncarea Arciei este foarte apreciată. Ultima oară le-a servit chiftele legate cu pâine în­muiată în vin, piper şi muguri de pin. La mesele festive, Arcia pune întotdea­una în bucate garum, un fel de făină care face ca gustul să fie mult mai pro­nunţat. Îl obţine din maţe şi măruntaie de peşte, sărate şi puse la soare într-un vas ermetic. Aşa le lasă timp de mai bine de o lună, până se usucă şi se pot măcina, devenind ingredientul secret.
În zilele noastre, Arcia este Angelica Bălos şi este arheolog pe un şantier dacic important de lângă Sime­ria. Tot ceea ce găteşte daca Arcia în cadrul spectaco­lelor demonstrative este bine documentat de arheolo­gul Angela: "Tot ce gătesc în bucătăria dacică se bazează pe analiza seminţelor şi a descoperirilor din siturile arheologice, în primul rând. În săpături s-a găsit grâu, foloseau mult lintea, meiul şi năutul. Nu ştim cât de picant mâncau dacii, dar ştim, de exemplu, că la Grădişte s-a găsit o fu­nie împletită de usturoi. Oa­sele din ve­trele caselor erau de pui şi porc, deci oamenii simpli consumau carne în mod frecvent. Vege­tarieni erau, probabil, doar pre­oţii, ei mâncau diferit. Am descoperit peste tot vetre de foc şi vase de gătit. La aceste desco­pe­riri se adaugă şi infor­ma­ţia din scrierile an­tice, în special Api­cius, care ne-a lăsat, probabil, prima carte de bucate. Chiar dacă el este roman, cu siguranţă că dacii îm­pru­mutau din bucătăria lor, aşa cum împrumutau şi de la greci. Între mâncarea de atunci şi cea de azi e o diferenţă destul de mare ca gust. Nu e un gust rău, dar e diferit, e mai pronunţat, şi asta nu aveam cum să ştiu fără arheologia experi­men­tală din TDA, care asta în­seamnă de fapt - să re­produci ceea ce ai desco­pe­rit în situri, pentru a înţe­lege mai bine", spune An­gela. Ea şi-a dat seama că bucătăria da­cică, în afară de mesele obişnuite şi cele festive, mai avea mesele ritua­li­ce, un obicei trans­mis până în zilele noastre: "Aveau pe­ri­oade din an în care comu­nitatea viilor se în­tâlnea cu comunitatea mor­ţilor. În săpă­turile ar­heo­logice se vede clar că după înmormântare cineva a mai fost acolo, se vede că mergeau cu mân­care şi băutură la mort. Că sunt incineraţi sau înhu­maţi, că sunt oasele puse într-un vas sau înfăşurate în pânză, morţii aveau întotdeauna mâncare cu ei, pe lângă arme, vase si podoabe. În plus, am găsit şi o ade­vărată platformă de ceramică aşezată după în­mor­mântare, un strat gros de cioburi puse pe mor­mânt, pentru că după ce au mâncat şi au băut la capul mortului, au spart ritualic vasele. Ei credeau că su­fletul mortului merge undeva unde mai are nevoie de lucruri lumeşti. Nu este foarte diferit de ritualul morţii practicat şi astăzi în satele româneşti".

Mărturiile unui armurier:
Columna lui Traian - un film trucat

Pe lama groasă, de fier, semănând cu gheara sau ciocul unei păsări, sunt încrustate desene misterioase. Chiar şi prăselele din os sunt decorate cu linii şi punc­te simetrice. Ţin în mână o sica, celebra sabie curbată a dacilor. "Desenele sunt legate de superstiţiile răz­boinicilor şi sunt foarte importante. Tre­buia să fii protejat de zei, atunci când erai înconjurat de moarte. Modelul ăsta este reprodus după o sica descoperită la Pia­tra Craivii", îmi spune Marius Bar­bu, armurierul cunoscut cu numele stră­vechi de Daos (care în limba frigiană în­sem­na lup). În viaţa obişnuită, el este ar­heo­log al Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, însă la TDA, este armu­rier şi războinic. O sica cum are el, în vre­murile antice apar­ţinea doar dacilor de rang înalt, era un simbol al statutului, într-o so­cie­tate foarte clar ierar­hizată. Doar tarabos­tes şi comaţii puteau purta asemenea arme, niciodată ţăranii şi meşteşugarii, iar atunci, fără în­crustaţii cu simboluri magice. Dar înainte de a-mi descrie o zi din viaţa lui de armu­rier, arheologul şi dacul războinic din faţa mea ţine să precizeze câteva lucruri. "Pe co­lumna lui Traian sunt cadre din fil­mul cuceririi Daciei. Pentru ca tot murito­rul care vine la acest «film» să înţeleagă cine sunt romanii, dacii au fost reprezentaţi în general ca nişte ţărănoi care luptau îm­brăcaţi în pânză şi legaţi la brâu cu o sfoa­ră. O exa­gerare artistică pe înţelesul mul­ţimii, dar, în realitate, un neadevăr. Dacii aveau şi ei scuturi şi armură, erau soldaţi bine pregătiţi, deşi nu formau o armată cu sim­brie, ca cea a romanilor. Ei au preluat de peste tot arme şi armament. Au şi armură tradiţională, din zale, şi armură din solzi de la sarmaţi, au chiar căşti şi săbii pe model roman. Erau la curent cu armele tim­pului, ţineau pasul cu acea cursă a înarmării exis­tentă şi atunci, altfel nu ar fi rezistat cât au făcut-o în faţa romanilor. I-a ajutat relieful şi educaţia militară, dar aveau echipament. Aveau o clasă de războinici, şi doar în cele din urmă au înarmat şi ţăranii".
O zi din viaţa armurierului dac se desfăşoară în jurul nicovalei şi al fierului înroşit în foc. Bate sâr­guincios bucata de fier, ştiind că la sfârşit va ieşi o sica sau o sabie şi mai mare, falx, o armă unică în lume, pentru că nimeni în afară de daci nu o mai folosea. Aceste săbii au băgat spaima în armata romană şi au determinat-o să ia măsuri, să schimbe armurile, să îşi întărească armura de braţ, să întărească coifurile. Falx înseamna coasă sau cosor în limba romanilor, şi sur­sele antice le amintesc ca pe nişte arme foarte pericu­loase. Ei erau obişnuiţi cu arme drepte. Roma­nii luptau în formaţii strânse, cu spade gladius, care înţe­pau. Forţa centrifugă a unor astfel de co­soare a pus mari probleme, erau văzute ca nişte arme neconven­ţionale ale unei armate, cea daci­că, la fel de neconvenţională, cu mare libertate pe câmpul de luptă. Ce lucrează armurierul este la co­man­da directă a stăpânului regiu­nii. El este un om special în co­mu­nitate, nu pen­tru că face arme­le, ci pentru că a moş­tenit două secrete importante: secretul mâ­nui­­rii focului şi secretul de a da armelor puteri magice. Erau lu­cruri care se moş­teneau, şi nu oricine avea acces la ele.
În timpul liber, armurierul lu­crează şi pentru comunitate, face topoare, tes­le, sape sau coase. Însă pentru Ma­rius-Daos, armele rămân prin­cipala pasiune. "La daci, armele din secolul II î.H. sunt mai rudimentar lucrate, nervura me­dia­nă a lănciilor este mai groasă. Cu timpul, se perfecţionează însă, şi meta­lul este de o calitate mai bună. Ei nu cunoşteau oţelul, aşa cum îl avem noi azi, dar prin pro­cese de călire, aduceau fierului pro­prie­­tăţi deo­sebite. Îl băgau în apă, sau îl căleau în ulei ca tehnică avansată. Deşi nouă poate să ni se pară ciu­dat, pentru daci cea mai mare bogăţie nu era aurul, ci fierul. Probabil, de-asta centrul lor era în Munţii Orăştiei, unde au edificat o aşezare urbană, cu dru­muri, con­ducte de apă, zeci de terase şi tem­ple, pentru că aici aveau la înde­mâ­nă minele de fier, mai ales în Munţii Poiana Ruscă. Şi erau fierari foarte buni!", îmi spune Daos şi începe să apese din nou pe foale, ca să înte­ţească focul.
Deşi imaginea dacilor e redusă de multe ori la cea de războinici, anticii îi respectau în primul rând pentru metalurgie. Ce s-a descoperit din fier doar la Sarmi­ze­getusa Regia depă­şeşte cantitativ toate descoperirile din toată lumea barbară, cum erau numiţi cei ce nu erau greci sau romani! Dacii au dus arta fierului, învă­ţată de la celţi, la cele mai înalte cote de măiestrie. Numai într-un singur atelier s-a găsit o tonă de fier prelu­crat. La acea vreme, cu tehnolo­gia de atunci, aveai nevoie de 50 de tone de minereu ca să obţii o tonă de fier.

Oroles, bijutierul dacilor:
Blestemul aurului şi comorile de argint

"Pentru mine viaţa e uşoa­ră!", îmi spune bijutierul Oroles. "Îmi gă­sesc un tarabostes care vrea o anu­mită bijuterie, şi cât timp lu­crez pen­tru el, îmi dă casă, masă şi la sfârşit ceva bănuţi. Când lu­crarea e gata, îmi strâng trusa cu cele 30 de dăltiţe şi por­nesc la drum până găsesc alt client. Sau clientă, depinde. Pentru că eu nu fac doar paftale de curele şi coifuri, fac coliere, inele de prins în păr, cercei, brăţări şi broşe".
Oroles, astăzi arheolog în Cluj, cu numele de An­drei Mihai, lucrează bijuterii aşa cum o făceau cândva dacii. Se aşează pe o blană de oaie cu o buturugă mică în faţă şi începe să ciocănească metalul: "Bijuteriile sunt din argint, fier sau bronz, pentru că aurul la daci este extrem de rar. Cel mai probabil era un tabu. Nu ştim de unde venea această interdicţie a folosirii lui, dar ştim de un trib din Serbia de astăzi, scordisci, care avea aceeaşi interdicţie de a purta aur. Ei au mers şi au prădat aur şi au fost înfrânţi chiar în faţa templului de unde l-au scos. Se zice că anume au fost pedepsiţi, pentru prădarea templului. Dacii aveau aur, dar nu îl foloseau. Chiar şi cosonii, ca şi bijuteriile de aur, erau păstrate doar în preajma regelui. Doar la Sarmize­getusa s-a găsit aur, pentru că era al regelui. În schimb, sunt zeci de tezaure din argint descoperite! Tezaure, nu piese! Nu le ştie nimeni, pentru că zac în lăzile muzeelor de ani de zile, nici fotografii nu avem cu ele. Muzeele din Cluj, Iaşi, Craiova, Oradea, Ti­mişoara, Bucureşti - sunt închise. Obiectele dacice de la Budapesta nu sunt expuse, aşa că dacă vreau să fiu un bijutier antic veritabil, ar trebui să merg să văd măiestria dacică la Viena...".
Maeştrii artizani precum Oroles copiau şi mo­delele văzute la greci sau la romani. Existau însă cel puţin două bijuterii doar pentru spaţiul dacic: brăţările ce se terminau cu cap de şarpe şi fibulele (broşele) cu noduri. Pentru vremurile în care trăiau, măiestria lor nu era mai prejos decât prin alte părţi ale lumii. Însă neputând să lucreze prea des în aur, deveniseră vestiţi pentru ceea ce reuşeau să facă din fier. Nicio popu­laţie barbară nu ajun­sese la măiestria lor de a modela fierul. Ştiau să îl călească, să îi dea elas­ticitate, să îl trateze până devenea moa­le şi uşor de modelat în bi­juterii unice.
"Uite, asta e o curea făcută de mine", spune Oroles. "Acum fac nişte paftale pentru cu­rele, sunt neobişnuit de mari, dar aşa era moda atunci, sau aşa văzuseră la celţi. Asta pentru domni. Doamnele ar vrea măr­gele din sticlă, dar în Da­cia, sticlăria nu era prea dezvoltată. S-a găsit un atelier la Sarmi­zegetusa, însă majoritatea pieselor frumoase din sticlă sunt de import, cel mai probabil aduse din Grecia. Aduceau de acolo, pentru că se călătorea destul de mult. Există chihlimbar adus din Scan­di­navia, dar astea erau şi în timpul ăla extravaganţe".
Înainte de a fi numele arheologului Andrei Mihai, Oroles a fost un rege dac din estul României de astăzi. Se spune că după o înfrângere suferită în faţa bastar­nilor, şi-a pedepsit soldaţii să doarmă cu capul la pi­cioarele nevestelor, până în ziua în care îşi vor înfrân­ge duşmanii. Pedeapsa a dat roade şi armata lui Oro­les i-a învins pe bastarni.

Dacii, un mister nedezlegat

"Dacii incită pentru că sunt misterioşi. Nu s-a păstrat nimic scris de la ei, descoperirile sunt puţine. La romani e mai simplu şi clar şi din cauza asta nu sunt aşa de atrăgători. Poate că şansa dacilor asta a fost: că nu ştim multe şi misterul atrage mai tare de­cât cunoaşterea exactă", spune Paul Cheptea, preşe­dinte şi membru fondator al grupului Terra Dacica Aeterna. Din punctul său de vedere, cel mai mare pericol, atunci când privim în urmă lumea dacică, este idealizarea. De aceea, în TDA nu sunt folosite decât informaţii verificate, luate numai din lumea ştiin­ţifică. "Astăzi, orice om de condiţie medie din Româ­nia mănâncă aproape ca un împărat roman. Omul de rând de atunci era însă de cele mai multe ori la limita sărăciei. Se mulţumea cu o fiertură sau cu vânat. Noi idealizăm timpurile trecute, dar nu erau toţi voinici şi rumeni în obraji. Plus că erau o grămadă de boli. Sigur, erau mai rezistenţi ca noi la boli şi la frig, însă studiile legate de media de viaţă arată că noi trăim de aproape trei ori mai mult decât ei. Media de viaţă era de 25, maximum 30 de ani. De asta se şi căsătoreau la 16 ani, pentru că era jumătatea vieţii. Erau vre­muri grele. Moartea era ceva firesc, o vedeai la tot pasul, era mult mai prezentă decât astăzi. De-asta, pentru daci, nu faptul că mureau era problema, ci cum o făceau. Soldaţii, mai ales cei romani, o duceau un pic mai bine, însă şi lor războiul le scurta viaţa. E greu să ne imaginăm cum era atunci, dar cred că un război era efectiv un măcel. După câte un atac sau raid la un castru din Bretania, erau anumiţi oa­meni cu o misiune precisă - să scoa­tă afară din castru membrele amputate şi cadavrele şi să le dea foc, pentru a nu se declanşa o molimă. Erau puţini supra­vieţuitori ai serviciului militar com­plet. Multe femei mureau la naşte­re. Majoritatea oame­nilor nu aveau nici ceas, nici calendar. Viaţa nu era simplă. Pax romana a fost bună, adu­cea o oarecare garanţie de securitate. După terminarea ei, lucru­rile au reve­nit însă la ce erau - nu pu­teai să fii sigur nici pe o oră, darămite pe o zi sau o lună. Pentru că tot timpul erau invazii ale străinilor sau chiar ale tribului ve­cin. În interiorul Carpaţilor, ţărăni­mea a avut parte de securitatea munţilor şi era o populaţie mai stabilă şi mai dez­voltată. Cei din Muntenia sau Moldova, însă, aveau în gospodărie doar strictul necesar. Inventarul obiectelor descope­rite e redus. Casele nu erau decât nişte improvizaţii, pentru că nu rezistau atacurilor, când tu îţi luai vaca de funie şi cam cu atât fugeai în pădure".

Pentru o altfel de istorie

Ceea ce la început părea doar o joacă de-a dacii şi romanii a devenit, cu timpul, cea mai bună şcoală de arheologie experimentală. Era mult mai sim­­plu dacă membrii acestei echi­­pe, tot mai numeroşi de la an la an, ar fi cumpărat toată re­cuzita demon­straţiilor. Însă una este un obiect cumpărat sau des­coperit într-un sit arheologic, pe care doar îl vezi şi îl pipăi, şi alta este să încerci să îl faci tu singur şi apoi să îl fo­loseşti, să înţelegi cum îl făceau în urmă cu două mii de ani dacii. Faptul că fie­care obiect e făcut de arheo­logii ardeleni în mici ate­liere, faptul că s-au pus cât mai ade­­vărat în pielea personajelor i-a dus la noi con­cluzii despre lu­mea dacică. Însemnătatea ştiin­ţifică a fost primul scop, înaintea specta­co­lului, şi în felul acesta şi-au cu­ce­rit faima şi încrederea lumii aca­­demice. Astăzi, echipa lor este invitată nu doar la eve­ni­men­te şi festivaluri, ci şi în şcoli, pentru a arăta pe viu cum trăiau, munceau şi luptau dacii. Visul lor este să deschidă în apropierea Sime­riei, acolo unde s-au descoperit urmele locuirii unei mari comunităţi dacice, un parc permanent, unde pasionaţii de istorie să poată vedea oricând lumea dacică de altădată.
Toate aceste eforturi, într-o joacă a oamenilor mari, au un singur ţel, după cum mi-a spus domnul Paul Cheptea: "Sigur că istoria dacilor e uneori ro­man­­ţată, dar asta nu înseamnă că trebuie să o şter­gem cu buretele. Poate că ar trebui să o privim altfel. Europa se străduieşte să îşi găsească rădă­cinile, şi noi vrem să le tăiem? Încer­căm să aducem la lumină o parte a trecutului, pentru că dacă nu ştii cine ai fost, nu ai cum să ştii cine eşti şi ce ai putea deveni".