O zi printre daci

Catalin Manole
- Un grup de tineri arheologi ardeleni și-au propus să se joace, "pe bune", de-a dacii. Folosind doar informații științifice sigure, au reînviat, de-a dreptul fantastic, viața de pe vremea lui Decebal -

Sunt încălțați în opinci. Părul le cade în șuvițe pe umeri, prins cu inele de argint. Hainele lor, din pânză simplă, țesută, sunt încinse cu o curea din piele, sau prinse la umăr cu câte o fibulă. Undeva se aude fierul bătut pe nicovală, în altă parte cineva cioplește un lemn, un fluier doinește lângă vatra unui foc. Câțiva războinici stau de vorbă, arătân­du-și unul altuia armele. Și imediat înțelegi, când le vezi săbiile curbate: sunt daci. Te plimbi, parcă, într-o scenă de pe Columna lui Traian. Niciun detaliu nu-ți spune că ești în secolul XXI. Să se fi întors timpul în urmă cu două mii de ani? Au fost propulsați dacii în viitor? În ambele ca­zuri, răspunsul este afirmativ. Mă aflu în mijlocul celei mai bune echipe de arheologie expe­rimentală din Ro­mânia, Terra Dacica Aeterna (TDA). Arheo­logi, muzeografi, studenți și pasionați de istorie, bazându-se strict pe informații științifice, până la cel mai mic detaliu, se "joacă" de-a da­cii, într-o lecție de istorie pe viu. O că­lătorie în timp, bazată pe aproape zece ani de docu­mentare, ce oferă amatorilor de istorie imaginea unei zile din viața dacilor.

Funia de usturoi
O masă la daci


Când Arcia a început să pună pe masă bucatele dacice, eram convins că în mijloc va trona o mămăligă gal­benă și fierbinte. Ei bine, nu s-a întâmplat așa. "Dacii nu cunoșteau porum­bul", îmi spune și aduce pâine ne­dospită, unsă cu untură și usturoi. Urmează o "zamă" fierbinte de bob, ceva asemănător cu ciorba de fasole, și o tocăniță de porc cu multe legume. De­sertul vine într-un mic bol de lut și descopăr ceva sim­plu și delicios: grâu fiert, amestecat cu lapte și miere. Cam așa mâncau dacii, în urmă cu două mii de ani. Lângă focul arzând în vatră, printre tigăi de fier și bo­luri de lut pline cu mirodenii, Arcia îmi povestește ce anume mai gătește când bărbații sunt plecați la vână­toare sau pescuit. "Mâine, de exemplu, o să pregătesc pui. Îl tai fâșii, îl călesc în unt, apoi adaug smântâna și îl condimentez doar cu salvie. O altă rețetă obiș­nuită printre daci este tocana de porc cu fructe, în care adaug condimente, ceapă sau praz, și iese un gust destul de rafinat, între dulce și picant. Fac des lin­te, în care pun pătrunjel, cimbru și usturoi. Depinde și de sezon, sunt zile întregi în care mâncăm doar le­gu­me, de la salată și spanac la varză și terciuri cu mei sau năut. Dar munca e grea și e nevoie de energie, așa că mâncăm destul de multă carne, fie de porc sau pui, de iepure sau pește, pe care îmi place să le fac pe piatră încinsă", îmi spune ea. Lista cu "ceva dulce" e lungă, poate din cauză că mereu trebuie să ai ceva la îndemână pentru copii: "Când nu am timp să gătesc, un simplu fagure cu miere e foarte bun. Altfel, fac gogoși umplute, plăcin­te cu brânză și stafide, cu nucă, cu mere sau dovleac".
La mesele importante, când tarabostes din toate colțurile ținutului se întâlnesc în ritmuri de fluiere, to­be și cimpoaie, mâncarea Arciei este foarte apreciată. Ultima oară le-a servit chiftele legate cu pâine în­muiată în vin, piper și muguri de pin. La mesele festive, Arcia pune întotdea­una în bucate garum, un fel de făină care face ca gustul să fie mult mai pro­nunțat. Îl obține din mațe și măruntaie de pește, sărate și puse la soare într-un vas ermetic. Așa le lasă timp de mai bine de o lună, până se usucă și se pot măcina, devenind ingredientul secret.
În zilele noastre, Arcia este Angelica Bălos și este arheolog pe un șantier dacic important de lângă Sime­ria. Tot ceea ce gătește daca Arcia în cadrul spectaco­lelor demonstrative este bine documentat de arheolo­gul Angela: "Tot ce gătesc în bucătăria dacică se bazează pe analiza semințelor și a descoperirilor din siturile arheologice, în primul rând. În săpături s-a găsit grâu, foloseau mult lintea, meiul și năutul. Nu știm cât de picant mâncau dacii, dar știm, de exemplu, că la Grădiște s-a găsit o fu­nie împletită de usturoi. Oa­sele din ve­trele caselor erau de pui și porc, deci oamenii simpli consumau carne în mod frecvent. Vege­tarieni erau, probabil, doar pre­oții, ei mâncau diferit. Am descoperit peste tot vetre de foc și vase de gătit. La aceste desco­pe­riri se adaugă și infor­ma­ția din scrierile an­tice, în special Api­cius, care ne-a lăsat, probabil, prima carte de bucate. Chiar dacă el este roman, cu siguranță că dacii îm­pru­mutau din bucătăria lor, așa cum împrumutau și de la greci. Între mâncarea de atunci și cea de azi e o diferență destul de mare ca gust. Nu e un gust rău, dar e diferit, e mai pronunțat, și asta nu aveam cum să știu fără arheologia experi­men­tală din TDA, care asta în­seamnă de fapt - să re­produci ceea ce ai desco­pe­rit în situri, pentru a înțe­lege mai bine", spune An­gela. Ea și-a dat seama că bucătăria da­cică, în afară de mesele obișnuite și cele festive, mai avea mesele ritua­li­ce, un obicei trans­mis până în zilele noastre: "Aveau pe­ri­oade din an în care comu­nitatea viilor se în­tâlnea cu comunitatea mor­ților. În săpă­turile ar­heo­logice se vede clar că după înmormântare cineva a mai fost acolo, se vede că mergeau cu mân­care și băutură la mort. Că sunt incinerați sau înhu­mați, că sunt oasele puse într-un vas sau înfășurate în pânză, morții aveau întotdeauna mâncare cu ei, pe lângă arme, vase si podoabe. În plus, am găsit și o ade­vărată platformă de ceramică așezată după în­mor­mântare, un strat gros de cioburi puse pe mor­mânt, pentru că după ce au mâncat și au băut la capul mortului, au spart ritualic vasele. Ei credeau că su­fletul mortului merge undeva unde mai are nevoie de lucruri lumești. Nu este foarte diferit de ritualul morții practicat și astăzi în satele românești".

Mărturiile unui armurier:
Columna lui Traian - un film trucat


Pe lama groasă, de fier, semănând cu gheara sau ciocul unei păsări, sunt încrustate desene misterioase. Chiar și prăselele din os sunt decorate cu linii și punc­te simetrice. Țin în mână o sica, celebra sabie curbată a dacilor. "Desenele sunt legate de superstițiile răz­boinicilor și sunt foarte importante. Tre­buia să fii protejat de zei, atunci când erai înconjurat de moarte. Modelul ăsta este reprodus după o sica descoperită la Pia­tra Craivii", îmi spune Marius Bar­bu, armurierul cunoscut cu numele stră­vechi de Daos (care în limba frigiană în­sem­na lup). În viața obișnuită, el este ar­heo­log al Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva, însă la TDA, este armu­rier și războinic. O sica cum are el, în vre­murile antice apar­ținea doar dacilor de rang înalt, era un simbol al statutului, într-o so­cie­tate foarte clar ierar­hizată. Doar tarabos­tes și comații puteau purta asemenea arme, niciodată țăranii și meșteșugarii, iar atunci, fără în­crustații cu simboluri magice. Dar înainte de a-mi descrie o zi din viața lui de armu­rier, arheologul și dacul războinic din fața mea ține să precizeze câteva lucruri. "Pe co­lumna lui Traian sunt cadre din fil­mul cuceririi Daciei. Pentru ca tot murito­rul care vine la acest «film» să înțeleagă cine sunt romanii, dacii au fost reprezentați în general ca niște țărănoi care luptau îm­brăcați în pânză și legați la brâu cu o sfoa­ră. O exa­gerare artistică pe înțelesul mul­țimii, dar, în realitate, un neadevăr. Dacii aveau și ei scuturi și armură, erau soldați bine pregătiți, deși nu formau o armată cu sim­brie, ca cea a romanilor. Ei au preluat de peste tot arme și armament. Au și armură tradițională, din zale, și armură din solzi de la sarmați, au chiar căști și săbii pe model roman. Erau la curent cu armele tim­pului, țineau pasul cu acea cursă a înarmării exis­tentă și atunci, altfel nu ar fi rezistat cât au făcut-o în fața romanilor. I-a ajutat relieful și educația militară, dar aveau echipament. Aveau o clasă de războinici, și doar în cele din urmă au înarmat și țăranii".
O zi din viața armurierului dac se desfășoară în jurul nicovalei și al fierului înroșit în foc. Bate sâr­guincios bucata de fier, știind că la sfârșit va ieși o sica sau o sabie și mai mare, falx, o armă unică în lume, pentru că nimeni în afară de daci nu o mai folosea. Aceste săbii au băgat spaima în armata romană și au determinat-o să ia măsuri, să schimbe armurile, să își întărească armura de braț, să întărească coifurile. Falx înseamna coasă sau cosor în limba romanilor, și sur­sele antice le amintesc ca pe niște arme foarte pericu­loase. Ei erau obișnuiți cu arme drepte. Roma­nii luptau în formații strânse, cu spade gladius, care înțe­pau. Forța centrifugă a unor astfel de co­soare a pus mari probleme, erau văzute ca niște arme neconven­ționale ale unei armate, cea daci­că, la fel de neconvențională, cu mare libertate pe câmpul de luptă. Ce lucrează armurierul este la co­man­da directă a stăpânului regiu­nii. El este un om special în co­mu­nitate, nu pen­tru că face arme­le, ci pentru că a moș­tenit două secrete importante: secretul mâ­nui­­rii focului și secretul de a da armelor puteri magice. Erau lu­cruri care se moș­teneau, și nu oricine avea acces la ele.
În timpul liber, armurierul lu­crează și pentru comunitate, face topoare, tes­le, sape sau coase. Însă pentru Ma­rius-Daos, armele rămân prin­cipala pasiune. "La daci, armele din secolul II î.H. sunt mai rudimentar lucrate, nervura me­dia­nă a lănciilor este mai groasă. Cu timpul, se perfecționează însă, și meta­lul este de o calitate mai bună. Ei nu cunoșteau oțelul, așa cum îl avem noi azi, dar prin pro­cese de călire, aduceau fierului pro­prie­­tăți deo­sebite. Îl băgau în apă, sau îl căleau în ulei ca tehnică avansată. Deși nouă poate să ni se pară ciu­dat, pentru daci cea mai mare bogăție nu era aurul, ci fierul. Probabil, de-asta centrul lor era în Munții Orăștiei, unde au edificat o așezare urbană, cu dru­muri, con­ducte de apă, zeci de terase și tem­ple, pentru că aici aveau la înde­mâ­nă minele de fier, mai ales în Munții Poiana Ruscă. Și erau fierari foarte buni!", îmi spune Daos și începe să apese din nou pe foale, ca să înte­țească focul.
Deși imaginea dacilor e redusă de multe ori la cea de războinici, anticii îi respectau în primul rând pentru metalurgie. Ce s-a descoperit din fier doar la Sarmi­ze­getusa Regia depă­șește cantitativ toate descoperirile din toată lumea barbară, cum erau numiți cei ce nu erau greci sau romani! Dacii au dus arta fierului, învă­țată de la celți, la cele mai înalte cote de măiestrie. Numai într-un singur atelier s-a găsit o tonă de fier prelu­crat. La acea vreme, cu tehnolo­gia de atunci, aveai nevoie de 50 de tone de minereu ca să obții o tonă de fier.

Oroles, bijutierul dacilor:
Blestemul aurului și comorile de argint


"Pentru mine viața e ușoa­ră!", îmi spune bijutierul Oroles. "Îmi gă­sesc un tarabostes care vrea o anu­mită bijuterie, și cât timp lu­crez pen­tru el, îmi dă casă, masă și la sfârșit ceva bănuți. Când lu­crarea e gata, îmi strâng trusa cu cele 30 de dăltițe și por­nesc la drum până găsesc alt client. Sau clientă, depinde. Pentru că eu nu fac doar paftale de curele și coifuri, fac coliere, inele de prins în păr, cercei, brățări și broșe".
Oroles, astăzi arheolog în Cluj, cu numele de An­drei Mihai, lucrează bijuterii așa cum o făceau cândva dacii. Se așează pe o blană de oaie cu o buturugă mică în față și începe să ciocănească metalul: "Bijuteriile sunt din argint, fier sau bronz, pentru că aurul la daci este extrem de rar. Cel mai probabil era un tabu. Nu știm de unde venea această interdicție a folosirii lui, dar știm de un trib din Serbia de astăzi, scordisci, care avea aceeași interdicție de a purta aur. Ei au mers și au prădat aur și au fost înfrânți chiar în fața templului de unde l-au scos. Se zice că anume au fost pedepsiți, pentru prădarea templului. Dacii aveau aur, dar nu îl foloseau. Chiar și cosonii, ca și bijuteriile de aur, erau păstrate doar în preajma regelui. Doar la Sarmize­getusa s-a găsit aur, pentru că era al regelui. În schimb, sunt zeci de tezaure din argint descoperite! Tezaure, nu piese! Nu le știe nimeni, pentru că zac în lăzile muzeelor de ani de zile, nici fotografii nu avem cu ele. Muzeele din Cluj, Iași, Craiova, Oradea, Ti­mișoara, București - sunt închise. Obiectele dacice de la Budapesta nu sunt expuse, așa că dacă vreau să fiu un bijutier antic veritabil, ar trebui să merg să văd măiestria dacică la Viena...".
Maeștrii artizani precum Oroles copiau și mo­delele văzute la greci sau la romani. Existau însă cel puțin două bijuterii doar pentru spațiul dacic: brățările ce se terminau cu cap de șarpe și fibulele (broșele) cu noduri. Pentru vremurile în care trăiau, măiestria lor nu era mai prejos decât prin alte părți ale lumii. Însă neputând să lucreze prea des în aur, deveniseră vestiți pentru ceea ce reușeau să facă din fier. Nicio popu­lație barbară nu ajun­sese la măiestria lor de a modela fierul. Știau să îl călească, să îi dea elas­ticitate, să îl trateze până devenea moa­le și ușor de modelat în bi­juterii unice.
"Uite, asta e o curea făcută de mine", spune Oroles. "Acum fac niște paftale pentru cu­rele, sunt neobișnuit de mari, dar așa era moda atunci, sau așa văzuseră la celți. Asta pentru domni. Doamnele ar vrea măr­gele din sticlă, dar în Da­cia, sticlăria nu era prea dezvoltată. S-a găsit un atelier la Sarmi­zegetusa, însă majoritatea pieselor frumoase din sticlă sunt de import, cel mai probabil aduse din Grecia. Aduceau de acolo, pentru că se călătorea destul de mult. Există chihlimbar adus din Scan­di­navia, dar astea erau și în timpul ăla extravaganțe".
Înainte de a fi numele arheologului Andrei Mihai, Oroles a fost un rege dac din estul României de astăzi. Se spune că după o înfrângere suferită în fața bastar­nilor, și-a pedepsit soldații să doarmă cu capul la pi­cioarele nevestelor, până în ziua în care își vor înfrân­ge dușmanii. Pedeapsa a dat roade și armata lui Oro­les i-a învins pe bastarni.

Dacii, un mister nedezlegat

"Dacii incită pentru că sunt misterioși. Nu s-a păstrat nimic scris de la ei, descoperirile sunt puține. La romani e mai simplu și clar și din cauza asta nu sunt așa de atrăgători. Poate că șansa dacilor asta a fost: că nu știm multe și misterul atrage mai tare de­cât cunoașterea exactă", spune Paul Cheptea, preșe­dinte și membru fondator al grupului Terra Dacica Aeterna. Din punctul său de vedere, cel mai mare pericol, atunci când privim în urmă lumea dacică, este idealizarea. De aceea, în TDA nu sunt folosite decât informații verificate, luate numai din lumea știin­țifică. "Astăzi, orice om de condiție medie din Româ­nia mănâncă aproape ca un împărat roman. Omul de rând de atunci era însă de cele mai multe ori la limita sărăciei. Se mulțumea cu o fiertură sau cu vânat. Noi idealizăm timpurile trecute, dar nu erau toți voinici și rumeni în obraji. Plus că erau o grămadă de boli. Sigur, erau mai rezistenți ca noi la boli și la frig, însă studiile legate de media de viață arată că noi trăim de aproape trei ori mai mult decât ei. Media de viață era de 25, maximum 30 de ani. De asta se și căsătoreau la 16 ani, pentru că era jumătatea vieții. Erau vre­muri grele. Moartea era ceva firesc, o vedeai la tot pasul, era mult mai prezentă decât astăzi. De-asta, pentru daci, nu faptul că mureau era problema, ci cum o făceau. Soldații, mai ales cei romani, o duceau un pic mai bine, însă și lor războiul le scurta viața. E greu să ne imaginăm cum era atunci, dar cred că un război era efectiv un măcel. După câte un atac sau raid la un castru din Bretania, erau anumiți oa­meni cu o misiune precisă - să scoa­tă afară din castru membrele amputate și cadavrele și să le dea foc, pentru a nu se declanșa o molimă. Erau puțini supra­viețuitori ai serviciului militar com­plet. Multe femei mureau la naște­re. Majoritatea oame­nilor nu aveau nici ceas, nici calendar. Viața nu era simplă. Pax romana a fost bună, adu­cea o oarecare garanție de securitate. După terminarea ei, lucru­rile au reve­nit însă la ce erau - nu pu­teai să fii sigur nici pe o oră, darămite pe o zi sau o lună. Pentru că tot timpul erau invazii ale străinilor sau chiar ale tribului ve­cin. În interiorul Carpaților, țărăni­mea a avut parte de securitatea munților și era o populație mai stabilă și mai dez­voltată. Cei din Muntenia sau Moldova, însă, aveau în gospodărie doar strictul necesar. Inventarul obiectelor descope­rite e redus. Casele nu erau decât niște improvizații, pentru că nu rezistau atacurilor, când tu îți luai vaca de funie și cam cu atât fugeai în pădure".

Pentru o altfel de istorie

Ceea ce la început părea doar o joacă de-a dacii și romanii a devenit, cu timpul, cea mai bună școală de arheologie experimentală. Era mult mai sim­­plu dacă membrii acestei echi­­pe, tot mai numeroși de la an la an, ar fi cumpărat toată re­cuzita demon­strațiilor. Însă una este un obiect cumpărat sau des­coperit într-un sit arheologic, pe care doar îl vezi și îl pipăi, și alta este să încerci să îl faci tu singur și apoi să îl fo­losești, să înțelegi cum îl făceau în urmă cu două mii de ani dacii. Faptul că fie­care obiect e făcut de arheo­logii ardeleni în mici ate­liere, faptul că s-au pus cât mai ade­­vărat în pielea personajelor i-a dus la noi con­cluzii despre lu­mea dacică. Însemnătatea știin­țifică a fost primul scop, înaintea specta­co­lului, și în felul acesta și-au cu­ce­rit faima și încrederea lumii aca­­demice. Astăzi, echipa lor este invitată nu doar la eve­ni­men­te și festivaluri, ci și în școli, pentru a arăta pe viu cum trăiau, munceau și luptau dacii. Visul lor este să deschidă în apropierea Sime­riei, acolo unde s-au descoperit urmele locuirii unei mari comunități dacice, un parc permanent, unde pasionații de istorie să poată vedea oricând lumea dacică de altădată.
Toate aceste eforturi, într-o joacă a oamenilor mari, au un singur țel, după cum mi-a spus domnul Paul Cheptea: "Sigur că istoria dacilor e uneori ro­man­­țată, dar asta nu înseamnă că trebuie să o șter­gem cu buretele. Poate că ar trebui să o privim altfel. Europa se străduiește să își găsească rădă­cinile, și noi vrem să le tăiem? Încer­căm să aducem la lumină o parte a trecutului, pentru că dacă nu știi cine ai fost, nu ai cum să știi cine ești și ce ai putea deveni".