În ultima vreme, cititorii revistei "Formula AS" scriu despre puterea nemărginită a rugăciunii. Eu vă trimit un text despre îngeri. O poveste adevărată şi tristă, despre un înger care a existat în realitate. Fratele meu.
Prima mea întâlnire cu îngerii s-a petrecut în copilărie, în poveştile pe care ni le spunea bunica. Era convinsă că fiecare om, de când se naşte şi până moare, este păzit de un înger pe care i-l dădea Dumnezeu. Acest înger păzitor îl însoţeşte toată viaţa, îl apără de tot ce e rău şi îl îndeamnă să facă numai lucruri bune.
O întâmplare din viaţa mea, o întâmplare tragică din păcate, m-a făcut, totuşi, pe de o parte să cred, pe de o parte să nu fiu convinsă de existenţa unui înger păzitor permanent.
Când, în 1955, părinţii mei s-au hotărât să ne mutăm la Iaşi, aveam 8 ani. Locuiam pe atunci la Târgu-Frumos, un târg mic, unde nu vedeam pe stradă decât camioane şi căruţe. Familia noastră fiind destul de numeroasă (mai aveam doi fraţi), părinţii s-au gândit că nu vor avea posibilităţi să ne dea pe toţi la şcoală. Salariile erau mici, deşi părinţii mei erau intelectuali, aşa că trebuiau să se mute într-un oraş mai mare, cu licee şi cu universitate, ca să ne poată asigura un viitor.
Îmi aduc aminte sosirea la Iaşi, cu trenul. Oraşul cu clădiri mari, lumini, trăsuri şi maşini. Dar ce m-a fascinat mai mult a fost tramvaiul. Am strigat imediat că vreau să merg cu tramvaiul. Dar mama m-a tras de mână şi am mers la noua noastră locuinţă cu o trăsură.
Părinţii mei vânduseră casa din Târgu-Frumos şi cumpăraseră o locuinţă destul de dărăpănată în Iaşi. Ulterior am muncit mult la ea, transformând-o într-o casă în adevăratul sens al cuvântului. După cum se spune, "omul sfinţeşte locul".
Acum, casa în care era înglobată toată tinereţea, munca şi banii părinţilor mei nu mai există. A fost demolată, pentru că s-au construit blocuri.
Fraţii mei erau amândoi mai mari ca mine. Cel mare era în ultimul an de liceu şi celălalt avea 10 ani. Pe acesta din urmă îl chema Ermil Anton, dar noi îi spuneam Mili. Tata ne-a înscris pe amândoi la Liceul Naţional, în clasa a II-a, şi respectiv a IV-a. Anul şcolar l-am terminat amândoi foarte bine.
Mili era un copil foarte înalt pentru vârsta lui, blond, cu păr ondulat şi ochi negri. Era o frumuseţe de băiat. Citea enorm. Împrumuta cărţi de la toate cunoştinţele şi citea. Era foarte bun şi la matematică. Era acum în clasa a V-a şi era premiant.
În fiecare dimineaţă, plecam la şcoală amândoi, împreună cu tata, care mergea la serviciu. Ca să ajungem la liceu, făceam aproape un kilometru pe jos, de-a lungul liniei de tramvai.
Într-o dimineaţă de octombrie, mergeam, ca de obicei, noi la şcoală, şi tata la serviciu. Strada era plină de lume. Îmi aduc aminte şi acum şi văd aievea scena care mă va urmări toată viaţa: au trecut două tramvaie în sens opus. Ceva m-a făcut să mă uit în sus, la liniile electrice. O sudură prost făcută s-a desprins. Am văzut o bucată de fier agăţată de un fir electric care bascula deasupra noastră. Am închis ochii şi m-am lipit instinctiv de trotuar. Când i-am deschis, l-am văzut pe fratele meu la pământ, cu capul plin de sânge şi pe tata strigând la un om de pe stradă să-l ajute să-l ridice. Accidentul s-a întâmplat chiar lângă gardul unui spital. Imediat a venit Salvarea, l-a luat şi l-a dus la secţia de neurochirurgie. Eu i-am luat ghiozdanul şi şapca, şi un domn m-a dus la şcoală. Învăţătoarea m-a trimis acasă. Eram dezorientată şi speriată. Cu toate eforturile depuse de medici (inclusiv operaţie), fratele meu nu a putut fi salvat. A fost o durere foarte mare în familia noastră, care nu va trece niciodată complet.
M-am gândit şi atunci, şi mă gândesc şi acum că îngerul meu m-a păzit. M-a sfătuit să mă feresc de moarte, m-am lipit de trotuar şi-am scăpat. Dar fratele meu? De ce nu a fost şi el păzit de îngerul lui? Era un copil nevinovat şi frumos. Toate cunoştinţele noastre au spus după aceea că i-a plăcut şi lui Dumnezeu, şi de aceea l-a luat la El: ca să-l transforme în înger. Dacă este adevărat, aş vrea să-l mai văd măcar o singură dată, chiar şi cu aripi, în geam. Mi-e dor de el.
CAMELIA ALBIŞTEANU - Iaşi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
