Este unul dintre acei preoţi care ştiu să câştige suflete de partea lui Dumnezeu. Firesc, cu zâmbetul pe buze, cu blândeţe şi tact, a reuşit să transforme, în ultimii şapte ani, o parohie pestriţă etnic şi cultural, ai cărei enoriaşi nu prea treceau pragul Bisericii "Ceauş Radu" din Bucureşti, într-o comunitate de credinţă adevărată. Sfintele Liturghii slujite şi în timpul săptămânii, zilele de cateheză şi serile culturale pe care le organizează şi le animă părintele Cristian atrag acum multă lume, deopotrivă tineri şi bătrâni. Dar poate cea mai frumoasă iniţiativă a părintelui este atenţia deosebită pe care le-o acordă copiilor, încercând să-i apropie de rugăciune şi Dumnezeu. O strădanie cu adevărat minunată, în vremuri când copilăria e lăsată, adesea, în seama străzii şi a internetului.
"Iubirea înseamnă jertfă"
- Părinte Cristian, v-a mers vestea în lume pentru dragostea cu care vă ocupaţi de copii. Ce-i drept, aveţi oarecare experienţă: timp de şapte ani aţi fost profesor de religie la o grădiniţă. Cum îl apropii pe un copil atât de mic de Dumnezeu?
- Cu sinceritate, cu dragoste şi prin joc. Copilul trebuie să aibă încredere şi să se împrietenească cu tine, dascălul, pentru a fi receptiv la ce-i spui. Stresaţi şi uzaţi de viaţă, majoritatea adulţilor sunt rigizi în relaţiile cu copiii, formali, incapabili să se bucure. Mimează bucuria şi afecţiunea. Sufletele lor, prea încărcate de problemele cotidiene, nu se mai deschid către celălalt şi nici măcar către copii, care sunt o bucurie în sine. Dar copiii au o puritate care îi ajută să depisteze repede falsul. În faţa lor nu poţi falsifica sentimentele. Şi dacă îi păcăleşti o dată, de două ori, îşi pierd încrederea şi se închid în ei. Pentru că se simt neiubiţi. Aici fac o mică paranteză: mulţi spun şi unii chiar cred că iubesc, fără să înţeleagă că iubirea înseamnă jertfă. Atunci se vede că iubeşti, când te jertfeşti. După modelul hristic. Şi pentru a creşte şi educa un copil e nevoie de jertfă.
"Copiii de astăzi au nevoie de mângâiere"
- Stresaţi şi uzaţi de viaţă, cum spuneţi, dar adesea şi inconştienţi, părinţii îşi abandonează prea des copiii în lumea virtuală şi rece a internetului, lipsită de iubire şi sentimente. Mai pot fi întorşi copiii aceştia spre rugăciune şi Dumnezeu?
- Astfel de copii pot fi recâştigaţi de părinţi şi aduşi pe calea credinţei, oferindu-le ceea ce le lipseşte: starea de normalitate, adică de bucurie. Copilul descoperă lumea şi fiecare pas îl bucură. Noi, părinţii, avem datoria să ne îngrijim ca nimic să nu le umbrească această bucurie. Dar nu le putem oferi acest lucru, dacă nu suntem noi înşine în starea de bucurie. Care se capătă prin rugăciune şi prin credinţă tare. "De cine mă voi teme? Domnul este cu mine!" - să avem mereu în minte acest adevăr şi vom rămâne senini. Iar rugăciunea să ne însoţească pretutindeni. Am cunoscut practicanţi ai "Rugăciunii Inimii" şi în cele mai aglomerate şi agitate oraşe, de la Bucureşti la Londra. Deci, se poate. Coboară pacea în inima ta şi te vei bucura! Iar bucuria ta va cuprinde şi copilul tău. Mântuitorul însuşi i-a îndemnat pe Sfinţii Apostoli: "Bucuraţi-vă!". Asta e normalitatea.
- Aţi întâlnit între copiii care vin la biserică şi unii care nu-l acceptă pe Dumnezeu?
- Potrivnici? Da. Dar nu e problema lor, ci a părinţilor. Cum spuneam, lipsa de comunicare şi de iubire duce deseori la revoltă, la negarea tuturor valorilor care vin dinspre părinţi. Şi-atunci, preotul va putea să ajute un astfel de copil numai dacă se va împrieteni cu el. Copilul are nevoie de dragoste, nu de lecţii. Se aşteaptă ca preotul să-i ţină morală, să-i stârnească un sentiment de vinovăţie, doar, doar îl va prinde în mrejele pescarului misionar. E o mare greşeală. Îl poţi pierde pentru totdeauna. Copiii de astăzi, mai mult ca cei de altădată, au nevoie de mângâiere şi de prietenie. Aşa se nasc poveşti de viaţă frumoase şi mântuitoare. Asta încerc să fac, atât cu copiii din curtea bisericii, cât şi cu propriii mei copii. Nu-i forţez, nu le dau definiţii şi norme, căci n-au nevoie de cuvinte seci, ci de fapte. Cuvântul care este urmat de faptă e convingător. Noi trebuie să le fim exemplu în toate, dar mai ales în iubire, că de aici porneşte totul.
Vin la biserică şi la şcoală copii care au traume, care au văzut multe neînţelegeri între părinţi, care au fost dezamăgiţi şi nu mai cred în nimic... E greu să le spui că Dumnezeu este iubire. Rişti să demonetizezi acest adevăr absolut prin folosirea lui inadecvată. E nevoie să intri în jocul copilului, pentru a te apropia de sufletul lui. Iar în joaca aceea trebuie să fie şi Dumnezeu. Eu nu-i cert niciodată, nu-i critic, nu le fac observaţii şi nu mă uit urât la cei care fac zgomot în biserică, ies afară, se agită. Mă uit cu zâmbet, şi mulţi rămân în biserică şi se cuminţesc.
"Ordinea morală are nevoie de dragoste autentică"
- Pornind de la câteva cazuri particulare, în care anumiţi profesori de religie le zugrăveau copiilor un Dumnezeu rău şi răzbunător şi le deschideau perspectiva iadului, pentru o greşeală oricât de mică, s-a întins în presa noastră o critică acerbă a predării religiei în şcoli. În acest context, vă întreb: de ce au nevoie copiii să înveţe la şcoală despre credinţă?
- Până la profesorii de religie, primii dascăli spirituali ai copiilor sunt părinţii. Contestările acestea vin în general de la oameni care nu merg la biserică sau de la cei care, din orgoliu şi ignoranţă, desconsideră rolul preotului, pe care îl iau drept un intermediar inutil în relaţia cu Dumnezeu. O parte dintre cei care nu participă la slujbele Bisericii pretind că nu o fac, dintr-o anumită pudoare, pentru că a crede este o chestiune intimă, care trebuie tratată cu discreţie. E ca şi cum pe lângă casa ta ar trece propriul copil, dar n-ar intra şi l-ai suna să-l întrebi: "Măi copile, de ce n-ai intrat pe la mine? Era masa încărcată şi m-aş fi bucurat să te văd, să te îmbrăţişez, să mai vorbim." Iar el să-ţi răspundă: "Dar de ce să intru, tu nu ştii că te iubesc? Să fim discreţi". Revenind, dacă aşa gândesc părinţii, e clar că se vor opune educaţiei religioase a copilului şi că vor interpreta în fel şi chip învăţăturile date de profesorul de religie. Îmi vine greu să cred că avem profesori care prezintă lucrarea lui Dumnezeu în umbră şi pe Dumnezeu însuşi ca pe un dictator sângeros. Or fi şi astfel de cazuri, dar, dacă sunt, sunt cu totul izolate. Oricum, a-i învăţa pe copii despre religia lor este întâi un act de cultură, apoi un mod de a le imprima o morală şi, nu în ultimul rând, de a pune temelia unei vieţi curate şi pline de lumină, care duce la mântuire. Nu atât precepte trebuie învăţaţi copiii, cât esenţe. Aşa cum postul nu este împlinit dacă mănânci numai fasole, dar continui să gândeşti rău despre alţii, nici a te supune unei ordini morale nu e destul, dacă aceasta nu vine dintr-o dragoste autentică pentru ceilalţi, pentru semeni. E mare lucru să transmiţi acest adevăr copilului şi să şi-l însuşească.
Ceasul din inimă
- Predarea religiei presupune folosirea unor noţiuni dogmatice, destul de greu de înţeles la vârsta de 5-6 ani. Cum îi faceţi pe copii să le înţeleagă? Cum i-aţi învăţat, de pildă, despre botez?
- De fiecare dată când am de explicat ceva complicat copiilor, mă rog lui Dumnezeu să mă lumineze. La cateheză, de pildă, vin copii de la patru ani şi până la 14. Mai ales pe cei mici îi pierzi, dacă nu le-ai captat atenţia din primele clipe. Vorbeşti ca să treacă ora, dar nu se vor alege cu nimic. La o cateheză despre botez, mi-a dat Dumnezeu gândul bun să folosesc un personaj de desene animate: Ben 10. Le-am cerut să mă ajute să înţeleg cine este, pentru că nu prea ştiu despre el nimic. Nu întâmplător i-am întrebat de Ben 10. Ştiam că personajul acesta are un ceas care, odată activat, poate săprefacă oamenii în animale. Şi le-am spus: "Dacă mă iubiţi, aduceţi-mi şi mie un ceas ca al lui Ben 10." La care, o fetiţă de şase ani s-a uitat lung la mine: "Părinte, totul este imaginar, nu există în realitate un astfel de ceas." "Bine", i-am spus, "dar eu ştiu un ceas mai bun decât al lui Ben 10, un ceas care chiar funcţionează şi face minuni. Transformă oamenii în îngeri, dacă ştii să-l foloseşti, iar dacă îl foloseşti greşit, te poate răni. Aveţi şi voi ceasul ăsta, dar trebuie să-l activaţi. L-aţi căpătat la botez, după ce preotul v-a scufundat în cristelniţă de trei ori, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Atunci, doi îngeri au fost trimişi de Dumnezeu cu o haină de lumină pe care v-au aşezat-o pe inimă. Ceasul este inima voastră, iar ea a căpătat puteri speciale la botez, prin hăinuţa adusă de îngeri. Vreţi să ştiţi cum funcţionează? De exemplu, dacă vedeţi la şcoală doi copii care se ceartă, mergeţi într-un loc mai retras, puneţi mâna la inimioară şi rugaţi-vă la îngeri să-i liniştească. Veţi vedea că se vor împăca. Dar dacă spuneţi secretul cuiva, nu mai funcţionează ceasul." De aici a început întreaga cateheză despre botez, iar copiii au fost numai ochi şi urechi. Nu trebuie să le explici în limbaj teologic, ci pe înţelesul lor, făcând trimitere la lucrurile pe care le cunosc şi le pot evalua, luând exemple din jocurile lor, iar ei fac apoi conexiunile necesare cu uşurinţă.
- Au înţeles metafora?
- Bineînţeles. I-am întrebat: "Dragii mei, ştiţi cum îşi murdăresc sau chiar rup unii oameni haina de lumină a inimii, în decursul timpului?". Şi ei mi-au răspuns: "Da, părinte, când urăsc, mint, fac rău...". Apoi i-am întrebat cum poate fi reparată şi spălată hăinuţa, iar cei mai mari mi-au spus că prin spovedanie şi împărtăşanie. Aceste cateheze nu le vor uita niciodată, astfel de imagini rămân mereu în sufletul lor.
Fetiţa mincinoasă
- Rămân ca istorioare frumoase sau au şi efect?
- Au efect, fără îndoială. Chiar după cateheza despre botez, o fetiţă de clasa întâi, cu o expresie de vinovăţie pe chip, mi-a spus că vrea să se spovedească. Am luat-o chiar atunci la spovedanie, căci nu e bine să amâni pe nimeni care are ceva pe suflet, şi cu atât mai puţin pe copii. Mi-a spus că s-a simţit foarte vinovată pentru că a minţit la şcoală. Provocată de un băiat din clasă, care se lăuda cu vila şi maşinile părinţilor săi, a afirmat că şi ea are vilă. "M-a întrebat, de faţă cu toată clasa, ce casă am. Mi-a fost ruşine să spun că stau într-un apartament cu două camere, la bloc. Când am ieşit de la şcoală şi am trecut pe lângă o biserică, mi-a fost ruşine să mă mai uit la biserică, pentru că am minţit." Copilului trebuie să-i dai şi remediu. Aşa că am întrebat-o: "Vrei şi tu o vilă?". "Da, aş vrea". "Bine, atunci o să vorbesc cu tatăl tău să-ţi facă o vilă". "Dar poate tata?". "Da, poate. Orice tată poate să îndeplinească dorinţele copilului său. Dar, întâi să-ţi spun ce nu ţi-a spus colegul tău de clasă. Pe tine cine te hrăneşte dimineaţa, înainte de a pleca la şcoală?". "Mama". "Cine iese cu tine în parc?". "Tata". "Seara, cu cine stai la masă?". "Cu mama şi cu tata". "Dacă îi vei pune aceste întrebări colegului tău cu vilă, îţi va răspunde că el este trezit în fiecare dimineaţă de o bonă, la prânz îl ia de la şcoală aceeaşi bonă, iar seara este culcat de aceeaşi bonă. Părinţii şi-i vede, probabil,numai în weekend. Acum, hotărăşte-te dacă vrei casă mare, dar părinţii să fie plecaţi toată săptămâna la muncă. Pentru că o poezie spune aşa: «Vai de cel ce are/ Suflet mic în casă mare!/ Fericit cel ce ridică/ Suflet mare-n casă mică!». Fetiţa mi-a răspuns, fără să stea pe gânduri: "Părinte, mai bine nu mai vorbiţi cu tata. Ne este de ajuns apartamentul nostru".
Biserica "Ceauş Radu" (Str. Ceauşu Radu, nr. 8), cu hramurile Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Nicolae, a fost ridicată de un subofiţer, pe locul unei vii primite de la părinţii lui, la mijlocul secolului al XVIII-lea. Prima biserică, din lemn, a ars în 1847, în "Marele foc" care a mistuit un sfert din Bucureşti. Între anii 1847 şi 1852, a fost clădită în loc o biserică de zid, care există şi astăzi. Sfântul lăcaş adăposteşte părticele din moaştele Sfinţilor martiri Zotic, Atal, Camasie şi Filip din Dobrogea şi o veche icoană de lemn a Maicii Domnului - Izbăvitoarea de patimi, despre care enoriaşii spun că face minuni. Această icoană este singura care a scăpat din incendiul în care a ars prima biserică.