"Cam toate lucrările mele sunt în zona miracolului" - de vorbă cu sculptorul VIRGIL SCRIPCARIU

Acum șapte ani, am descoperit în plin cen­trul Bucureștiului, lângă Biserica Angli­cană, un monument splendid, debor­dând de o modernitate aparte.

Nu văzusem sta­tuia de la început, deși Grădina Icoanei e zona pre­umblărilor mele cotidiene. Sfioasă și deli­cată, nu te co­pleșește prin forme și dimensiuni vo­luptuoase. Dar când, în sfârșit, o descoperi, nu poți să o mai uiți. Cățărată pe havuzul unei fântâni, o femeie poartă un prunc în pântec. O "Maternitate" ciudată, deoarece co­­pilul, ițit cumva afară din burta mamei, ră­pune, cu o suliță străvezie, un balaur. Purifi­catoare ca nin­sorile iernii, statuia de la Biserica An­glicană este unul dintre cele mai frumoase monumente cu care a fost dăruit, după 1989, Bucureștiul. De curând, am aflat că au­torul ei, Virgil Scrip­cariu, are o expoziție personală, la prestigioasa Galerie "AnnArt". Nu mi-l închi­puiam așa tânăr! Coborât din Bucovina de sus, la 40 de ani, Virgil Scripcariu pare dez­lăn­țuit. Sculp­tează inspirat, a participat la presti­gioasa Bie­nală de la Veneția și face proiecte cu arhitecții mari ai țării. Pe deasupra, are și o familie fericită, ca a românilor de altădată. Împreună cu soția sa, Adriana, absolventă, și ea, de Belle Arte, cei doi artiști au șase copii frumoși și curați ca niște heruvimi. Virgil Scripcariu este un artist cu credință în Dum­nezeu. Suficiente motive ca să cu­noaș­teți, stimați cititori, o personalitate tânără și exem­plară a artei ro­mânești.

Artă smerită

Mi-am început dialogul cu sculptorul Virgil Scrip­cariu, cum altfel, decât cu "Maternitatea" de la Bise­rica Anglicană, care îmi plăcuse atât de mult. Cum alesese forma aceea delicată și mică, dar așa de ex­presivă, cu totul altfel decât statuile urieșești care se fac pe la noi?

- "Maternitatea" de lângă Biserica Anglica­nă a fost pentru mine o certitudine că spațiul pu­blic poate să primească și un obiect mic. Sculp­tura poate fi privită și ca accesoriu la spațiu. Eu sunt atașat de sculptura mică, cred că sculptura de o dimensiune mai aproape de cea a omului e mai potrivită. Mai ales acolo unde oamenii se plimbă, cum e cazul Grădinii Icoanei din Bucu­rești. Sigur, m-am gândit și eu să fac monumente mari, dar cred că moda asta vine de la ruși. M-am plimbat mult prin Occident, am mers la pas prin orașe, și acolo am descoperit sculpturi fru­moase și mici, foarte potrivite cu mediul ambiant. Eu prefer varianta asta un pic mai smerită.

- De ce sculptezi cu atâta ardoare, în acest secol hipervirtualizat?

- A face sculptură e pentru mine un mod de a fi și de a gândi. Am găsit această formulă, ca niște hai­kuuri, de a transmite metafore. Dar sunt abia la în­ceput. În facultate, profesorul meu, regretatul ma­estru Vasile Gorduz, își arăta maxima apreciere pen­tru vreo lucrare spunând așa: "Domnule, aceasta ar putea fi o sculptură!". Gorduz ne trimitea la Grecia Antică, la arta romană, dar ne îndemna să citim și poezie. Spre exemplu, Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Voia să vizualizăm metaforele poeților și să încercăm să le transpunem în forme. Mie, de pildă, îmi place mult Jacques Prévert. Are el o poezie minunată, "Cum să desenezi o pasăre". Începe cam așa: "Mai întâi pictezi o colivie cu ușița larg deschisă, apoi pictezi ceva cât mai drăguț și cât mai simplu: ceva frumos, ceva util pentru pa­săre; pe urmă pui tabloul pe-un copac, într-o gră­dină, într-un crâng, într-o pădure, și te ascunzi du­pă copac fără o vorbă, fără să te miști...". Este dedicată creației artistului. Găsești acolo suferința căutării artistice, așteptarea ei. Virtuți pe care tre­buie să le ai ca să poți crea. Și pasărea poate veni, sau poate să nu vină niciodată, chiar dacă o aștepți. E un soi de asceză. La Vasile Gorduz, cred că pasărea a venit și el a sculptat-o. Odată cu dispariția lui, eu mi-am pierdut un mentor hărăzit.

- Ultima expoziție găz­duită de Galeria AnnArt se numește "Supermam". Un nume surprinzător, pen­tru un artist așa de smerit ca tine.

- Este lumea în care eu mă învârt zilnic, compusă din familia mea nume­roasă și situațiile cu care ne întâlnim tot timpul. Am por­nit de la un nume căruia, schimbându-i ultima literă (supermam, în loc de superman - n.n.) mi s-a părut că-i schimb fundamental mesa­jul. Într-o lume a super­manilor, eu am vrut să vorbesc despre mamă, o ființă mult mai delicată, recunos­cându-i superioritatea gin­gășiei. Expoziția aceasta îi este dedicată soției mele. Pen­tru că ea a dat naștere la șase prunci și asta înseam­nă mult pentru mine și pentru ea. Ea este de șa­se ori supermamă, câte o dată pentru fiecare copil. O zeitate! Noi, bărbații, nu putem decât să constatăm și să ne plecăm.

- Frumoasa statuie de la Biserica Anglicană are același simbol: atotputernicia maternității...

- La o vedere rapidă, maternitatea aceea pare a fi imaginea emblematică a Sfântului Gheorghe, dar nu are legătură cu el. Pur și simplu, eu cred că o fe­meie însărcinată este mai puternică, în ciuda vulne­rabilității ei. Grație copilului din pântece, care își apără mama. Alții mi-au atras atenția că ar putea fi și Maica Domnului, pentru că există acea prorocire că Fecioara va naște un Prunc, care va zdrobi capul șar­pelui. Mie mi s-a părut că este lipsit de smerenie să faci o sculptură a Maicii Domnului, dar dacă sculptura mea e citită și în această cheie, mă bucură. Oricum, cam toate lucrările mele de acum sunt în zona mi­ra­colului.

Măreția Mică

- Să mergem înapoi, pe firul vieții tale. Când a început aventura ta artistică?

- Nimic din ceea ce am făcut eu până la 17 ani nu indica vreo aplecare spre artă. Eram netalentat, ce mai! Mama, de pildă, îmi făcea desenele la biologie și hărțile la geografie. Că m-am apucat de artă a fost aproape un miracol. Cred că ține mai mult de destin. Dar încă din copilărie visam mereu cu ochii închiși la lucruri pe care nu puteam să mi le explic. Aveam o înflăcărare difuză. Și, când m-am întâlnit cu sculptura, am simțit că la ea visasem până atunci.

- Se potriveau vi­sările tale cu lumea în care trăiai?

- Eu m-am născut într-un paradis unde am crescut până la șapte ani și din care apoi am fost smuls, deși mă re­întorceam acolo în toate va­canțele mele de vară. M-am născut într-un sat din Bucovina, cu nume de poem. Se numește Măreția Mică. Este între Rădăuți și Sucea­va. Există și o Măreția Mare. Acum 35-40 de ani, era o lume pe care n-o mai întâlnești azi. Prima amintire o am de pe la trei-patru ani. Bu­nicii mei au făcut bra­dul de Crăciun și, când am văzut globurile, mi-au părut că vin dintr-o altă lume. Multă vreme am crezut că cea mai frumoasă meserie din lume este să faci globuri. Acum, Măreția Mică este locul în care mă întorc cu gândul, când dau de necaz. Și mă doare, nu doar că au dispărut bunicii mei, dar că încep să dispară vecinii și toți oamenii în putere ai copilăriei mele. Fiecare bătrân din Măreția Mică în­semna o amintire. Îmi amintesc că, după 1989, atunci când am văzut primul butic în sat, m-am înfuriat. Mi s-a părut că s-a stricat ceva în echi­librul lui. Mi-am cumpărat o bucățică de pământ la Măreția Mică, ca să am o ancoră. N-am de gând să construiesc acum, dar mă gândesc la copiii mei, că o să fie pentru ei o rădăcină, la un moment dat, când se vor întreba de unde vin. Așa că poate o să fac acolo o mică bojdeucă. Îmi aduc aminte că bunicii mei, pur și simplu, mergeau în picioarele goale. Tot satul făcea la fel. Nu din sărăcie, ci pentru că era un praf special pe drum, în care te simțeai foarte bine. Parcă au trecut o sută de ani de atunci! Apoi, la șapte ani, m-am mutat la București. Unde copilăria a fost foarte grea pentru mine. Orașul a abuzat, cumva, de o anumită fragilitate a mea, și a trebuit să mai scap și de complexul provincialului. Noi locuiam în cartierul Baicului. Pe vremea copi­lăriei mele, se construiau acolo blocurile primăriei. Casele pe care le prinsesem un scurt timp au dispărut repede, s-au demolat. Așa că eu am trăit, de fapt, într-un plin și nesfârșit șantier, aflat chiar în spatele casei noastre. Se construiau blocurile peste noapte. Iar noi, copiii, ne jucam prin subsoluri cu alți vecini. Apoi, din­tr-oda­tă, ne-am trezit cu altă populație, care ne-a invadat, când blocurile au fost gata. Alt oraș a venit peste noi. Și, dintr-o dată, am devenit și mai inadaptat. Așa că, ve­nirea asta la București, pe mine m-a inhibat profund.

"Vreau să fiu sculptor!"

- Cum ai ieșit la liman?

- Ieșirea mea din umbră s-a întâmplat la 17 ani. Atunci am hotărât să fac artă. M-a ajutat și... un con­text special. Era vorba de o fată, pe care o admiram cu ardoare. Iar ea citea sonetele lui Michelangelo. Și m-a mai impresionat cum reacționa când citea despre chinurile lui Michelangelo în timp ce sculpta sau picta Capela Sixtină. Chinurile lui și faptul că el, sculptorul și pictorul genial, a mai scris și niște sonete extraor­dinare, toate m-au scurtcircuitat. Și ca s-o impresionez pe fata aceea, fără să-i spun, m-am dus acolo unde știam că văzusem ceva care semăna cu o sculp­tură. Era o curte pe Bulevardul Ferdinand 77, a unui sculp­tor: Ion Mândrescu. Niciodată nu vedeam pe ni­meni, dar erau în ea niște forme din marmură. Sculp­turi abs­tracte. În ziua aceea, când m-am dus în curtea res­pectivă, acolo era un domn de vreo 37 de ani, care era în­tr-un șorț și cu bustul gol. I-am zis: "Vreau să vor­besc cu sculptorul". Și el, așa, amuzat, mi-a răs­puns: "Eu sunt!". "Vreau să mă fac sculptor", i-am declarat scurt. A fost surprins: "Bine, intră în atelier". Și mi-a dat să fac ceva. Din ziua aia, după ore, mă duceam acolo. Așa s-a născut contactul meu cu sculp­tura. În familia mea, asta părea o rătăcire și o pierdere de timp. Numai că eu am fost și sunt în­că­pățânat, în ciuda ima­ginii de blândețe pe care o degaj.

Satul de olari

- În prezent, lucrezi și locuiești cu toată familia la Piscu, un sat de lângă București, din comuna Ciolpani. Cum ați ajuns aici?

- Piscu era un sat curat, cu case modeste, unitar, ceea ce mi-a plăcut. Era încă un sat cu mulți copii. Ne­fiind trafic pe stradă, strada este o promenadă per­petuă. E un amuzament în felul în care oamenii stau la terase și beau. Mie îmi place spiritul ăsta bal­canic, mai mult decât modul occidental de a trăi. Pentru că este viu. Dar am văzut și niște construcții ciudate prin curți și am întrebat ce sunt. Mi-au spus că sunt cuptoare de olă­rit. Piscu fusese cel mai pu­ter­nic centru de olărit din zo­na Bucureștiului. Oalele lor ajungeau până la Du­năre. Până la Oltenița mergeau cu căruțele și făceau troc sau le vindeau. La Piscu, acum 30 de ani, erau 70 de olari. A­cum mai sunt doi-trei. Fă­ceau o ceramică simplă, fără mari virtuți este­tice, dar ief­tină și în cantități foarte mari. La revoluție, încă se lucra pe rupte aici. Apoi, to­tul s-a șters cu buretele. N-au mai vândut. După '90, Ro­mânia a fost invadată de chi­nezării și de plastice. Acum, și când te duci la biserică, coliva se dă în pahar de plas­tic.

- Bucovineanul din tine s-a integrat ușor printre ei?

- Faptul că aici a fost un sat de olari și că ei au lucrat de generații meșteșugul ăsta, eu cred că le-a dezvoltat o abilitate mult peste medie. O anumită înțelegere a mește­șu­gului, nu doar al olăritului. Pricep foarte repede ceea ce vreau să le spun, ceea ce le dau ca sarcină, și au o manualitate surprinzătoare. Vine din moștenirea lor genetică. Există un mare potențial la Piscu. Și nu doar aici. Cei care au companii ce dezvoltă businessuri, cred că ar putea să-și aleagă sate românești, unde oamenii au făcut ceva cu mâinile. Care au făcut un obiect de la cap la coadă, au vândut, știu ce înseamnă să produci ceva. Acum, asta le lip­sește meșterilor: să fie respec­tați. Îmi amintesc, de pil­dă, un olar, un vecin de-al meu, care trecea mereu pe la mine și-mi tot spunea: "O să vin eu o dată, domn' Virgil, să vă fac niș­te oale gro­zave!". Ei, și numai ce-l văd cum apare în­tr-o dimi­neață, proaspăt și îmbrăcat curat. Și până seara, făcuse 12 oale mari și frumoase. Era trans­fi­gurat. Mi-a spus: "Știți, domn' Virgil, noi, ar­tiștii ar trebui să fim mai apre­ciați". M-a emoționat spusa lui, pentru că în ochii celor din sat, el e un amărât, un om distrus de băutură și sărăcie. Din pă­cate, societatea s-a dezis de o cate­gorie de oameni care înainte avea o anumită demni­tate. Dispar obiec­tele făcute manual, dar dispare și un anume tip de om. Iar asta e mult mai dramatic.

Școala Agatonia

- Cum v-ați implicat, tu și soția ta, Adriana, în viața satului de olari?

- Mai întâi am înființat o aso­ciație numită "Gașpar, Baltazar, Melchior". Cei trei magi. Am fă­cut-o ca să implicăm copiii în pro­iecte culturale. Sunt șase-șapte ani de atunci. Și așa, în fiecare an, am tot dezvoltat proiectele, se fac tabe­re cu copiii din sat. De exemplu, duceam copiii din Piscu în Mara­mureș și aduceam copiii din Mara­mureș la noi. După aceea, s-a năs­cut această mică școală a noastră, "Școala Aga­tonia". Am numit-o așa după un sfânt, Sf. Agaton, care era olar. Școala era gratuită, și trei ani de zile am susținut-o cu propriile fonduri. Adriana, soția mea, era și învățătoare la o clasă. Acum avem trei clase cu 18 copii, din care trei sunt ai noștri. Iar școala are un specific aparte: preocuparea pentru patrimoniu și meșteșuguri. Olărit și țesut. Avem și meșteri din sat. Îi chemăm pe rând. Nu și-au pierdut știința și le place să lucreze cu copiii. De exemplu, am avut două proiecte foarte interesante, în care am implicat copii. Mai întâi, am fost invitați la standul de carte al României de la Târgul de Carte de la Londra. Copiii au ilustrat pro­verbe românești, prin serigrafie, am imprimat un divan care a tronat în mijlocul standului românesc. A fost așa frumos! Iar acum doi ani, am organizat o tabără de patri­mo­niu la Pescara, în Italia. Copiii au stat acolo gratuit 10 zile. Copiii de la școlile italienești veneau și ei și fă­ceau tehnici în spațiul nostru ex­pozițional. Învățau să fa­că linogravură, să facă olărit. Copiii noștri îi învățau pe cei italieni.

Fata care fugea pe trepte

- În timpul facul­tății, ai întâlnit-o pe doamna și iubirea vieții tale. Atât de serios a fost totul, încât ai întrerupt un an facultatea, ca să îți poți vedea, în tihnă, de dra­gostea ta. Care e poves­tea voastră?

- Pentru mine a fost ca un salt. La un moment dat, în fa­cultate, a trecut pe lân­gă mine, aler­gând pe trepte, câte două-trei odată, o fa­tă. Avea un aer ca­re m-a făcut să-mi spun: "Mi-ar plăcea să-mi fie nevastă fata asta!". Era prima oară când am spus lucrul ăsta despre cineva. Nu pot să spun și că Adriana, viitoarea mea soție, m-a plăcut din prima. A trebuit să fac eforturi mari să-i atrag atenția asupra mea. Să o atrag. Era la Istoria Ar­tei. În fine, într-un an de zile, ne-am și căsă­torit. Și, datorită ei, mi-am schimbat felul de a trăi și a gândi. A fost o asumare totală. Era curată su­fletește și credincioasă. O întrebam la ce biserică merge și acolo mă duceam și eu. Așa că, din facultate, am început să mergem împreună la biserică. Dar ea mergea încă din liceu. Apoi, imediat, am făcut și un copilaș. Am reluat facul­tatea și... n-a fost ușor, dar era foarte frumos. Adică, n-am simțit că era greu. Plu­team într-un fel, așa... Și acum avem șase copii: trei băieți și trei fete.

- Doi oameni moderni cu șase copii, ca în vre­murile bune ale românilor.

- Este o asumare. Soția mea este genul de om pentru care nu există cale de mijloc. Dacă și-a asumat ceva, face. Și nu simțim neapărat o greu­tate în plus. Și-apoi, ei coabitează, își creează un soi de preo­cu­pare tot timpul. Când ai un singur copil, mi se pare foarte greu. Cu mai mulți e ușor. Totul ține de men­talitate și de comoditate. Și apoi, noi avem prieteni cu mulți copii, și toată lumea e fericită. Mergi la bi­serică și te întâlnești cu alții, care au patru-cinci copii. Oricum, e un miracol pe care noi nu-l putem gestiona. Nici nu ne gândim la subiectul ăsta prea mult. Deo­cam­dată, proiectele merg pro­fesional foarte bine, nu suntem disperați să devenim cei mai grozavi artiști, facem cât putem și, slavă Dom­nului, lucrurile se miș­că. Nu suntem nici în nevoi.

- Cum este viața voastră de zi cu zi, la umbra Mânăstirii Țigănești?

- Locul ăsta a fost și este pentru noi ca o baliză. Și mânăstirea, și toată priveliștea ce o înconjoară, ca un paradis regăsit.