Un roman poliţist: Cloşca cu puii de aur

- Deşi s-au scris tomuri întregi despre el, povestea Tezaurului de la Pietroasa nu s-a spus încă în întregime. Împrejurările descoperirii lui seamănă cu un roman poliţist care, în ciuda celor aproape 200 de ani petrecuţi de atunci, nu şi-a pierdut misterul: morţi suspecte, comori fără preţ, evadări, pasiuni şi - cum altfel? - multe, multe semne de întrebare... -

De la faimă la spaimă

A fost considerată, vreme de aproape 100 de ani, cea mai preţioasă comoară pe care antichitatea a lăsat-o moştenire omenirii. A fascinat o lume întreagă prin eleganţa nepământeană a dichi­sului său şi a orbit cu străluci­rea pietrelor scumpe ce o împă­nau. Savanţi şi cunoscuţi colec­ţionari de artă, oameni simpli sau amatori de senzaţional s-au lăsat cuceriţi de misterul ei. Până ca Tezaurul lui Tu­tanka­mon să-şi ia partea sa de glorie, "Cloşca cu pui" şi celelalte o­doa­re de aur găsite la Pietroasa (judeţul Buzău) în 1837 au re­prezentat piesele de rezistenţă ale faimoaselor expoziţii uni­ver­sale, găzduite de marile ca­pi­tale europene, în zorii seco­lului XX. Poposită în Occident, taman din Ţara Românească, din îndepărtatul şi negurosul Bu­cureşti de dinainte de Carol I, "Cloşca cu puii de aur" trona, ca o veri­tabilă "bijuterie a co­roanei", în cele mai străluci­toa­re vitrine ale expoziţiilor occi­den­tale. Cozi lungi se formau în fiecare zi, în jurul vitrinei cu tezaurul românesc, presa vre­mii exulta entuziasmată de fru­museţea şi povestea comorii, iar promotorii eveni­mentelor culturale îşi frecau mâinile, în culise, încântaţi de succesul de public al comorii din Carpaţi.
Dar blestemul tezaurului, pe care gale­riştii occi­dentali încercaseră zadarnic să-l ţină departe de ure­chile lumii, părea să nu se despartă de aurul pe care îl însoţea. De la Pietroasa, de pe malul Câlnăului, până la Londra şi Paris, şi de la Bucureşti la Mos­cova, Cloşca şi puii ei au trecut prin încercări greu de explicat cu minte rece. Morţi sus­pecte, delaţiuni, complicităţi, vieţi ruinate, jafuri, corupţie la cel mai înalt nivel, incendii şi distrugeri de o sălbăticie ini­ma­ginabilă, plus atâtea şi atâtea întrebări fără răspuns, toate s-au înlănţuit în destinul minunatei comori...

"Am scăpat de piaza cea rea!"

Există un detaliu cu iz academic, care însoţeşte, citeţ, ca o fişă de bibliotecă, isto­ria comorii: după succesul fulminant de la Expoziţia Universală din 1867, de la Paris, guvernului francez insistă intens pe lângă cel român, să primească acceptul de a prezenta din nou "Cloşca cu puii de aur", de această dată drept cap de afiş al Expo­ziţiei Universale jubiliare, de la 1900. Partea româ­nească acceptă, şi Tezaurul de la Pietroasa e pus la loc de cinste, în sala orfevreriei antice de la Luvru. Succesul ei este, din nou, uriaş, dar nu lipsit de pe­ripeţii. În cele 6 luni cât stă expusă sub acoperă­mântul Luvrului, se înregistrează nu mai puţin de 30 de incendii în jurul ari­pii de palat în care se afla Cloş­ca de aur! După plecarea tezaurului de la Paris, cele­brul arheolog şi academician francez Ed­mond Pottier, şeful secţiei de Conservare a Muzeului Luvru, răsuflă, în fine, uşurat. "Am scăpat, Doamne, de piaza cea rea!".

Războiul aurului

Cu mult înainte să poposească în muzeele lumii, comoara de la Pietroasa pusese, deja, pe jar, autori­tăţile de la Bucureşti. Descoperită din întâmplare, pe un deal de sub Via Arde­lenilor, din Pietroasa, ea fusese pe loc ascunsă. Când află asta, dom­nitorul de atunci, Ale­xandru Ghica Vodă, îi po­runceşte fratelui său, Ba­nul Mihalache Ghi­ca, vornicul Departa­men­tului Trebilor din Lăuntru, să se ocupe de găsirea comorii şi de aducerea ei la Bucu­reşti. "Fără minut ză­bavă!!!".
Vuietul depeşei lui Ghica Vodă a provocat un veritabil desant în grădinile oamenilor din satul co­mo­rii. Localitatea a fost scormo­nită de argaţii ocârmuirii, ca să iasă la lumină până şi ultima piatră preţioasă, ascunsă prin cine ştie ce cotlon. Principalii suspecţi au fost imediat ridicaţi pentru anchetare, vecinii şi rudele au fost luaţi la întrebări, copiii au fost urecheaţi să spună tot ce ştiu şi să caute tot ce as­cun­seseră în joacă prin curţile caselor, muierile au fost "căutate" de bijuterii... Tot ce s-a găsit a fost pus sub sigiliu şi trimis, în galopul cailor de poştă, la stăpâ­nire, la Capitală. Cum poveştile celor implicaţi în descoperirea, tăinuirea şi vânzarea comorii se bat cap în cap, autorităţile trec la represalii, la confruntări între părţi, la noi şi apăsătoare "tacriruri" (intero­ga­torii, în limbajul poliţienesc al epocii). Impresionanta desfă­şurare de forţe a şocat lumea din sat într-atât încât, zeci de ani după evenimente, cuvântul "co­moa­ră" a devenit un subiect-tabu în arealul Buzăului. "La ce bun că ne-a adus nouă, celor din Pietroasa, toată faima asta prin străinătăţi, dacă atâtea nea­muri or avut de suferit pă urma comorii?", se plân­gea, în presa vremii, un bătrân. "Pentru noi, comoa­ra e un blestem...".

Comoara dintre pietre

Era Postul Paştelui. O vreme desfundată, să nu-ţi scoţi boii din bătătură... Ion, împreună cu Stan, so­crul său, se pornesc la săpat, după piatră bună de ferestre, cum fuseseră tocmiţi de nişte arendaşi. Ştiau ei un loc anume, mai departe de sat. Era, acolo, un bolovan mare, înnegrit de ploi, numai bun de tăiat în bucăţi. "O piiatră supt Viia Ardelenilor, pă care, începând a o dăzgrădi, prin săpare în pământ, ca până la brâul omului, am găsit nişte lucruri de aur, vârâte între dooă pietre", avea să îşi "amintească", un an mai târziu, Ion Lemnaru, în timpul intero­gatoriului luat de un "conţipist" trimis de la Capitală. Se spetea amarnic, Ion, în mocirla lipicioasă din jurul pietrei, sudoarea i se scurgea de pe frunte şi îi înceţoşase privirea, când, deodată, în vârful cazma­lei, apăruse ceva lucitor. Speriat, omul făcu doi paşi în spate, cu mâna la gură, mut de uimire, la fel ca şi socrul său.
Când le mai trece uimirea, Ion şi Stan se opintesc şi scot piatra cea mare. Mai sapă în jurul ei şi găsesc peste 20 de obiecte de aur, bătute cu pietre colorate. Ţărani simpli, habar nu au pe ce puseseră mâna. "Or fi din aramă", s-au gândit. "Cine, Doamne iartă-mă, e nebun să-şi facă tăvi şi căni din aur?!". Iau obiec­tele de pe deal, la fapt de seară, ca să nu bată la ochi prin sat, şi le ascund în podul lui Stan, unde zac vre­me de mai bine de un an.
Trec luni bune de la descoperirea "tezaurului de aramă", până când Ion, Stan şi rudele la care dosiseră obiectele între timp găsesc, în fine, omul potrivit ca să "mărite" aramăria veche din pod. Ştiau ei bine că astfel de comori vechi aduc numai necazuri, aşa că, atunci când un aventurier aromân, Anastase Verusi, aflat cu ceva treabă în zonă, le oferă, cumva indife­rent, 4.000 de lei, echivalentul unei perechi de boi frumoşi, ţăranii zic "Bogdaproste!" şi îşi văd mai departe de treburile lor. Verusi, care făcuse pe prostul de faţă cu ţăranii, ştie însă bine ce târguise: un tezaur de 40 de kilograme, de o valoare inestimabilă, a că­rui greutate în aur făcea, singură, baremi 100.000 de lei!!! Lăcomia îl trădează pe Verusi. Ca să poată ma­nevra pe loc tezaurul, el sparge cu barbarie, în patru, tava de 8 kilograme şi alte piese care îl încurcau la transport. Sub privirile neputincioase ale ţăranilor, pietrele care ornau piesele cele mai frumoase ale comorii zboară cât e curtea de mare, speriind gâştele din bătătură. E doar prima dintre agresiunile la care este supus super­bul tezaur după descoperirea sa. Dar e şi lovitura care îl va costa pe Verusi. Copiii din sat găsesc pietrele preţioase, închipuie fel de fel de jo­curi cu ele, până când mai marii locului stau şi se scarpină în cap: "De la cine ar putea proveni ele?". Între timp, Verusi începe înstrăinarea comorii. Kilo­grame de aur iau drumul Bucureştiului, fiind, proba­bil, topite. Cercul celor care aflaseră deja despre descoperirea de la Pietroasa devine tot mai mare şi personaje influente îi bat la uşă aventurierului aro­mân. Şantajat, Verusi îşi cumpără liniştea cu mici bucăţi din comoară. Îşi mai pierd urma, astfel, câteva dintre cele 22 de piese din tezaurul original. Dar lăcomia şi invidia oamenilor sunt tot mai mari. De aici până la primul denunţ nu mai e decât un pas.

Dosarul "Cloşca cu puii de aur"

La mijlocul lui iulie 1838, la un an şi ceva de la găsirea sa, dosarul tezaurului încinge corespondenţa dintre Palatul Domnesc al lui Ghica, Departamentul Trebilor din Lăuntru, condus de Banul Mihalache, poliţia şi ocârmuirea judeţului Buzău. Sunt peste 70 de notificări care urmăresc mersul anchetei care îi viza pe cei ce descoperiseră şi tăinuiseră tezaurul de la Pietroasa, numai în prima săptămână! Cu acribia şi pasiunea specifice unui specialist în arhive, profe­sorul Marcel Ciucă a adunat, cap la cap, peste 200 de astfel de documente, majoritatea complet necunos­cute până de curând. Ele pun într-o lumină nouă - şi plină de pitoresc - aventura celui mai important te­zaur antic găsit pe teritoriul României. Interogato­riile luate celor 20 de persoane arestate în "Cazul Pietroasa" ne descoperă nu doar naivitatea pietrarilor care au găsit comoara, ci şi implicaţiile ulterioare, la cel mai înalt nivel, care au făcut ca ancheta să tre­neze la finalul ei. Cercetat filă cu filă, dosarul "Cloş­tii cu puii de aur" recompune, în cel mai pur stil detectivistic, una dintre cele mai dramatice şi spec­taculoase poveşti din istoria modernă a României... Oneste şi atât de simple, cu detalii pline de bun simţ ţărănesc, interogatoriile luate ţăranilor din Pietroasa sunt singurele mărturii care ne dau, azi, dimensiunea reală a unei comori care s-a înjumătăţit, de la mo­men­tul găsirii, până la predarea ei Muzeului impro­vizat de Ban Mihalache, la "Sfântul Sava". Dar, dincolo de descrierea pieselor care s-au pierdut cu timpul, destăinuirile pietrarilor ne lasă moştenire şi fabuloasele portrete naive ale fibulelor, cele mai cu­noscute dintre pie­sele comorii de la Buzău. "Cinci pă­sări, dintre care una la mărime ca un porumb, în spi­nare cu o piatră ma­re, de bălaş, lun­guiaţă, ca oul, şi peste tot trupul cu feluri dă pietre, ro­şii, albastre, verzi, gal­bene şi albe, la felul şi mărimea ghinzii, spân­zurată de coada ei cu nişte lănţuşuri de aur şi, din care una închi­puia de cloşcă, iar ce­le­lalte patru, mai mici, împodobite cu feluri de pietre, să închipuia de pui...". Presa vre­mii, care acordă spaţii largi descoperirii antice de la Buzău, pune mâna pe interogatorii şi preia din zbor metafora plastică a pietrarilor buzoieni: "Cloşca cu puii de aur". Aşa s-a năs­cut po­vestea...

Blestemul comorii

Anchetarea şi judecarea dosa­rului "Cloşca cu puii de aur" ţin mai bine de un an. În sep­tembrie 1839, când Ghica Vodă întăreşte hotă­rârea Înaltului Divan, Ion Lem­naru şi socrul său, Stan Avram, sunt deja morţi, victime ale durelor inte­ro­gatorii poliţie­neşti şi ale mizera­bilelor tratamente de detenţie de la Agia de sub Mitropolie. Verusi, cel care cumpărase cu bună ştiinţă tezaurul şi înstrăinase mare parte din el, e bine-mersi, absolvit "de orice osândă", la fel ca alte personaje sus-puse, asupra cărora s-au găsit, în timp, piese din co­moara de la Pietroa­sa. Se bănu­ieşte că Verusi ar fi mituit autorită­ţile chiar cu aurul celor zece piese cărora nu li s-a mai dat de urmă. În final, de suferit au doar cei doi complici ai lui Ion Lemnaru, "condamnaţi la bătae cu câte 30 de toiege fieşcare şi la închisoare de un an". Unul dintre cei doi moare în anul următor, tot ca urmare a condi­ţiilor de detenţie de la Bucu­reşti. Ce a mai putut fi sal­vat din comoara de la Pie­troasa ajunge la Muzeul Naţional. Mare amator de artă şi de antichităţi, Ba­nul Mihalache Ghica, princi­palul inves­tigator din Dosarul "Cloşca cu puii de aur", se ata­şează foarte tare de tezaur. Lui îi datorăm punerea acestuia în circuitul ştiinţific naţional şi internaţional, pentru că, în afara scriitorului Alexan­dru Odobescu, care face, şi el, din tezaurul de la Pie­troasa marea pasiune a vie­ţii sale, somităţi europene bat drumul până la Bu­cu­reşti, pentru a studia cu ochii lor marea mi­nune a antichităţii.

Vaca de muls a lui Odobescu

Încet, încet, pe mă­sură ce ecourile me­diatice ale descoperirii comorii se sting, faima ei ştiinţifică creş­te. Vine anul 1867, iar mult lău­datul Tezaur de la Pie­troasa e solicitat pentru Marea Expoziţie Uni­ver­sală de la Paris, or­ganizată sub înaltul pa­tronaj al lui Napoleon al III-lea. Special pentru acest eveni­ment, Alexandru Odobescu supervizează restau­rarea pieselor de un bijutier parizian. Tot el comandă şi faimoasa vitrină, gândită să pună în valoare frumu­seţea obiectelor şi, în acelaşi timp, printr-un sistem de închi­de­re special, să permită trans­formarea sa în seif pe tim­pul nopţii, pentru a-i asi­gura securitatea. Dar entu­zias­mul pe care Odobescu - de­semnat de guvern Comisar General al Expoziţiei Ro­mâ­ne de la Paris - îl pune în promovarea în lumea occi­den­tală a Tezaurului de la Pietroasa se întoarce împo­triva sa. Marele savant de­vine subiectul unor feroce campanii de denigrare, duse de ziarul "Trompeta Carpaţilor", al istoricului Cezar Bolliac, care îl acu­ză, nici mai mult, nici mai puţin, că ar fi vândut en­glezilor, pe sume uriaşe de bani, "Cloşca cu puii de aur"! Scandalul capătă proporţii internaţionale, iar Odobescu e luat la rost de buni prieteni ai săi, pro­fesori de renume, pentru faptul că şi-ar fi permis să înstrăineze o asemenea comoară. De fapt, Odo­bes­cu, cu acordul guvernului României, nu făcuse altceva decât să accepte invitaţia unui faimos muzeu londonez de a expune tezaurul nostru, vreme de alte 6 luni, după încheierea Expoziţiei Internaţio­nale de la Paris. După ce a încântat şi publicul bri­ta­nic, comoara se reîntoarce, în cele mai bune condiţii, la Bucureşti. Cu toate acestea, cariera publică a lui Odobescu este definitiv compromisă. Tezaurul însuşi e luat în derâdere de adversarii politici ai savan­tului, fiind numit, adesea, "Vaca de muls" a lui Odobescu.

Al doilea furt al comorii

Nu trec mulţi ani, iar "Cloşca cu puii de aur" îşi revendică din nou statutul de "ve­detă". Un viscol cum nu s-a mai pomenit de mult cuprinde Bucureştii la mijlocul lui noiembrie 1875. Prin fulgii grei de ză­padă, abia dacă poţi zări la doi paşi. Din depărtare se aud, însă, mai răguşite ca oricând, strigările "co­piilor cu ziare". "Mareleeeee furt!!!", "Mareleeeee furt!!!", "Hoţii la Museu!!!", "S-a furaaaat Tesau­rul!!!". Pe gerul de afară, aburi calzi însoţesc fiecare strigare a puş­tanilor, învăluind povestea în şi mai mult mister. "Cloşca cu puii de aur" e din nou pe prima pagină! Întreg Bucureştiul intră în stare de alertă, după ce piesele cele mai preţioase ale Tezaurului României au fost sustrase din Muzeul de Antichităţi. "Hoţul a intrat în Biblioteca Senatului - care vine d'asupra camerii ce conţinea nepreţuitul tezaur - a tăiat duşumeaua în partea din dreapta a mesei celei mari şi, printr-o frânghiă, legată de-un lemn pus d'a curmezişul spărturei, s-a lăsat în mij­locul camerei cu antichităţi bisericeşti şi alte obiecte preţioase, în care era şi Tezaurul de la Petroasa", consemnează unul dintre documentele scoase recent la iveală de profesorul Mar­cel Ciucă.
Pornind de la indiciile oferite de un măturător de stradă, care găsise dimi­nea­ţa, prin zăpadă, una dintre piesele de tezaur, poliţiştii iau la purecat "Condica pungaşilor" din Bucureşti. Aşa ajung şi la Dimitrie Pantazescu Popescu, un tânăr cu bună educaţie, pa­sionat de circ, excelent acrobat, cu o figură expre­sivă şi cutezătoare, fiu de preot şi fost student semi­narist, în trecutul căruia se găseau, totuşi, destule episoade neortodoxe. Un agent vigilent descoperă asupra lui matriţa unei chei care se potrivea cu cea de la Bibioteca Senatului. Percheziţia care urmează duce la descoperirea mult căutatului Tezaur de la Pietroasa, ascuns în cutia de rezonanţă a unui pian. Încântat, parcă, de propriu-i număr de circ, Pantazescu colaborează deschis cu Poliţia. Avea - află şi an­che­tatorii, cu ocazia aceasta - nu mai puţin de cinci pseudonime în "Condica punga­şilor"! "Din primele mărturisiri, se constată că dân­sul s-a introdus în Biblioteca Senatului după 6 ore seara şi-a eşit cu obiectele furate pe la 3 şi jumătate noaptea. El a operat sparge­rea singur şi ridicarea pe frânghie, pe care toţi şi-o explicau că s-a făcut prin ajutorul vreunui tovarăş, s-a executat numai de dânsul: a pus într-o pereche de pantaloni, ca într-un sac, toate obiectele furate şi apoi le-a legat de frânghie. Odată sus, el trase frânghia şi luă obiectele", notează, cu mare gri­jă la detalii, ziarul "Românul". Ecoul găsirii tezaurului cuprinde pe dată Bu­cureştiul. Mii de oameni um­plu curtea Poliţiei şi străzile înveci­nate, pentru a afla mai multe detalii despre "furtul secolului XIX".
Succesul operaţiunii de regăsire a Tezaurului e umbrit însă de evadarea din arest a lui Pantazescu, "printr-o fe­restruie îngustă de-o şchioapă", aflată la 10 metri de sol! Opinia publică e revoltată, iar presa cere, cu vehemenţă, capul celor vinovaţi. Noi victime se înşiră în destinul aventuros al "Cloştii cu puii de aur". Vreme de câteva zile, se ţes cele mai fantastice sce­narii des­pre complicitatea poliţiei cu hoţul de la Muzeu... Totuşi, Pantazescu e găsit, la scurt timp, într-o "casă de desfrâ­nare". Supus unor noi intero­ga­torii, tânărul recunoaşte că e părtaş la siluirea unei bucăţi din tezaur, o brăţară inscripţionată, de mare valoare isto­rică, din care o parte avea să fie topită de un argintar. Pantazescu primeşte 6 ani de închisoare, dar moare îm­puşcat de o santinelă, cu puţin timp înainte să-şi ispăşească pedeapsa. Oficial, ar fi fost vorba de o nouă încercare de evadare. Deşi bănuit că ar fi însce­nat totul, comandantul închisorii scapă cu calitatea de "martor" în proces. Ca de obicei, pe­deap­sa şi-o iau cei mici: gardianul şi soldatul care-l însoţea pri­mesc ani grei de închisoare. "Piaza rea" mai înghite, hulpav, trei destine...

Exilul de 40 de ani

Nici după recuperarea din mâinile lui Panta­zes­cu, Cloşca şi puii de aur nu scapă de peripeţii. În pri­măvara lui 1884, este salvată, cu greu, din incen­diul care cuprinsese Palatul Universităţii Bucureşti. A­run­cată de la etaj, din calea flăcărilor, pe riscul unor bravi pompieri, comoara suferă noi stricăciuni. Sfăr­mate, lovite sau turtite de atâtea ori în decursul de­ceniilor, piesele comorii de la Pietroasa sunt date de Regele Carol I pe mâna celui mai vestit bijutier al Europei acelor vremuri, germanul Paul Telge. Aven­turile Tezaurului sunt deja de notorietate mon­dială, aşa încât guvernul ia măsuri severe de secu­ritate. Nu mică le-a fost mirarea berlinezilor să vadă trupe de poliţie patrulând, non-stop, vreme de luni de zile, prin jurul atelierului de pe Holtzgarten­strasse 1 al lui Telge. Recondiţionată de meşterul neamţ, co­moa­ra e vedeta Expoziţiei Universale de la Paris, în 1900. Le­genda creşte cu zi ce trece în jurul ei, dar la fel creşte şi circumspecţia autorităţilor române. Avizat de acu­zele suferite în trecut de Ale­xan­dru Odo­bescu, minis­trul de Externe, Titu Maio­rescu, refuză, în 1911, cere­rea Italiei de a expune "Cloşca cu puii de aur" la Roma, la Expoziţia Universală găzduită de "Cetatea eternă".
Dar grija lui Maiorescu şi a celor din generaţia sa nu pot salva comoara de la cea mai mare pătimire a ei şi a noastră, a tuturor. Parte a Tezaurului româ­nesc, cedat în custodie Rusiei ţariste, în plin război mon­dial, "Cloşca şi puii de aur" părăseau România, în vara lui 1917, pentru aproape patru decenii, pen­tru a se mai întoarce abia în 1956. O mare delegaţie de academicieni români, printre care şi Tudor Ar­ghezi, e prezentă la Moscova, cu acel prilej. "Zgu­duit şi emoţionat, ies din Kremlin, unde am văzut cu ochii mei şi am pipăit cu degetele mele «Cloşca cu pui»", telefonează Arghezi, în redacţia "Contempo­ranului". "Ceea ce ni se prezenta în faţa ochilor era de o bogăţie fabuloasă, aşa cum sunt descrise tezau­rele din «O mie şi una de nopţi»", notează un alt con­temporan.

*

Se spune că, după ceremonia de predare a Tezaurului de la Kremlin, membrii delegaţiei române ar fi fost întâmpinaţi, cu lacrimi în ochi, de mai mulţi savanţi sovietici. Mari spe­cialişti în arheologie, studiaseră ani de zile tezaurul nostru şi se îndră­gostiseră de "Cloşca cu puii de aur" atât de tare, că nu puteau con­cepe faptul că nu o vor mai vedea. Căzu­seră şi ei în mrejele comorii, la fel ca Banul Miha­lache Ghica, cel care o ţinuse în seiful perso­nal, cât timp fratele Ghica Vodă fusese la putere, la fel ca Alexandru Odobescu, care şi-a dedicat ei viaţa şi opera şi care şi-a compro­mis carierea de dragul aces­tei nepreţuite comori, la fel ca toţi ceilalţi care, de la pietrarii Ion şi Stan încoace, cu sau fără voia lor, au avut de pătimit de pe urma tezaurului de la Pie­troa­sa. În jurul lor, al tuturor, s-a născut legenda "Cloştii cu puii de aur", comoara de o frumuseţe nepămân­teană.

(Articol realizat pe baza documentelor inedite pu­blicate de prof. Marcel Ciucă în lucrarea "Tezaurul de la Pietroasa".)

Tezaurul de la Pietroasa

Tezaurul de la Pietroasa, cunoscut şi sub numele popular de "Cloşca cu puii de aur", a fost descoperit în anul 1837, pe dealul Istriţa din judeţul Buzău. Din tezaurul compus iniţial din 22 de piese, autorităţile au putut recupera doar 12, în greutate totală de aproa­pe 19 kilograme. Dintre acestea, cinci sunt lu­crate doar din aur: un platou mare, o cană, o pateră cu decor în relief şi o statuetă în centru, un colan cu inscripţie şi un colan simplu, iar şapte sunt împo­dobite şi cu pietre preţioase: un colan, patru fibule şi două vase poligonale, unul octogonal şi altul dode­cagonal. Cele zece piese pierdute au fost probabil trei colane, dintre care unul cu inscripţie, o cană ase­mă­nătoare cu cea păstrată, o pateră simplă, o fibulă mică şi două perechi de brăţări încrustate cu pietre. Datarea tezaurului şi atribuirea sa au pornit atât de la aspectul pieselor, cât şi de la inscripţia de pe colan, prezenţa runelor sugerând un neamgermanic. Prima ipoteză, îmbrăţişată de Alexandru Odobescu, atribuie tezaurul vizigoţilor conduşi de regele Athanaric, care s-au refugiat în Imperiul Roman, odată cu apropierea hunilor, tezaurul fiind îngropat cel mai târziu în anul 381. A doua ipoteză, mai recentă şi mai plauzibilă, a cercetătorului Radu Harhoiu, îl atribuie ostrogoţilor din prima jumătate a secolului al V-lea.