Între scriitorii americani din generația lui, Cunningham (are acum 62 de ani) mi se pare mai "european" ca scriitură, finețe psihologică și prin faptul că mizează deopotrivă pe abilitatea de a gândi și pe sensibilitatea cititorilor. Modelele declarate sunt Flaubert, Virginia Woolf și Thomas Mann. Deși în majoritatea cărților lui materia epică e americană - New York-ul contemporan cu reperele lui arhitectonice, cartierele și parcurile, conjunctura politică așa cum o văd oameni obișnuiți din diferite categorii sociale - fraza lucrată, stilul șlefuit până atinge un soi de grație aeriană îl individualizează printre congeneri. Într-un interviu, Michael Cunningham mărturisea că își rescrie mult textele: "Sunt îndrăgostit de fraze, de cuvinte și vreau ca scrisul meu, atât cât pot, să fie ritmat, expresiv. Sunt meticulos în privința asta și, după ce termin o carte, nu mi se pare niciodată atât de bună cum speram". Azi nu se mai scrie în general așa, ponderea s-a mutat pe tehnici narative în detrimentul stilului. Ceea ce admir la autorul Orelor (cartea din 1998 care i-a adus celebritatea atât prin Premul Pulitzer, cât și prin ecranizarea de Oscar a lui Stephen Daldry, cu Nicole Kidman, Meryl Streep și Juliane Moore), pe lângă magia stilului, e că pune în centrul romanelor lui sentimente fără a derapa în sentimentalism, că empatizează atât de convingător cu personajele încât îl urmezi fascinat, deși e vorba de oameni obișnuiți și viața lor banală. În fond, și Emma Bovary, și d-na Dalloway sunt femei oarecare și doar modul cum sunt observate de câte un mare scriitor le transformă în eroine nemuritoare. O spune chiar Cunningham, emulul care știe de la maeștrii lui că orice om, oricât de comun, poate fi subiectul unui roman valoros. E și cazul noii sale cărți, apărute chiar anul acesta și traduse imediat în colecția "Actual" de la Polirom, coordonată de Bogdan Alexandru Stănescu. "Crăiasa zăpezii" e centrat, ca și celelalte romane ale lui, tot pe trei personaje, legate prin sentimente puternice și ale căror valențe libere sunt completate de alte personaje, într-un microcosmos cu profunzimi nebănuite. Frumusețea e că romancierul nu se repetă de la un volum la altul, reușește să fie pe cât de inventiv pe atât de emoționant, pe teme răs-bătute literar: aspirații și ratări, bovarismul vârstei de mijloc, când evaluarea experiențelor trecute nu mai îngăduie iluzii și totuși..., nevoia unui suport metafizic în nenorocire și dubiile raționale în legătură cu El. Ei bine, Cunningham reușește să fie original și în această poveste despre sperare și disperare din America anilor 2000. Totul începe în noiembrie 2004, când Barret Meeks, intelectual gay de 38 de ani, "fiul nelegitim al lui Hamlet și Oscar Wilde", ghinionist în amor și ratat în carieră, vede pe cerul de noapte din Central Park o bizară lumină "care se uită la el", o lumină simțitoare și iute pieritoare, ce ar putea fi "ochiul lui Dumnezeu privindu-l". În aceeași noapte începe să ningă, iar cartierul newyorkez sărac în care locuiește împreună cu fratele lui, Tyler, și iubita acestuia, Beth, capătă un farmec de basm. Beth e bolnavă de cancer în stadiu terminal și cei doi frați o îngrijesc cu dragoste, găsindu-și în asta un scop imediat al existenței lor. Tyler, muzician mediocru care se agață de ideea că drogurile îi vor stimula creativitatea pentru a ajunge la muzica adevărată, tot încearcă să compună un cântec pentru Beth a lui cea blândă, bună și egală cu ea însăși, un cântec despre puterea izbăvitoare a iubirii de a topi ghețurile spaimei, de a învinge moartea. Barret agnosticul pune pe seama luminii celeste ce i s-a arătat remisia bolii lui Beth, miracolul revenirii ei la viața normală. Nu pentru mult timp însă. După moartea lui Beth, întrebările metafizice, îndoielile lui Barret se intensifică, fără melodramatism însă, cu preocuparea firească a fiecăruia dintre noi pentru marile taine și limitele ce ne sunt impuse de "cenzura transcendentă". "Crăiasa-Zăpezii" e o istorie contemporană, minunat scrisă, despre variatele feluri de iubire între oameni, despre așteptările de la viață și renunțări, despre nevoia de a te autoiluziona în privința unei Divinități care te știe oricât de neînsemnat ai fi și îți dă semne în momente de cumpănă: "Dar, dacă cerul chiar le face unora cu ochiul, aceia sunt probabil căutătorii obscuri; care aleg poteca mai degrabă decât drumul mare; spărtura dintr-un gard mai degrabă decât poarta mult lăudată. Poate tocmai de aceea nu există dovezi verificabile, nu? Universul le face cu ochiul doar celor pe care nu-i crede nimeni".