* Ce sunt afecţiunile psihosomatice?
Suferinţele fizice trecătoare fac parte din viaţa noastră. Adesea, ele dispar de la sine. Dacă persistă, totuşi, fără a se fi descoperit o cauză organică suficient de convingătoare pentru a le justifica existenţa, se consideră că e vorba de tulburări nespecifice sau psihosomatice. Aşa se întâmplă la 20-30% dintre pacienţii care se prezintă la medic, acuzând simptome permanente.
* Ce indică faptul că durerile au cauze psihice?
Ne gândim că ele sunt psihogene atunci când nu pot fi localizate exact, apar în mai multe zone, ori sunt însoţite de alte neplăceri, cum ar fi ameţelile, durerile de oase, tahicardia, senzaţia de epuizare sau zgomotele în urechi. Însă o afecţiune psihosomatică nu poate fi diagnosticată cu certitudine, decât după analize complete, după excluderea tuturor cauzelor organice posibile.
* Aceste dureri sunt închipuite?
Pacienţii respectivi nu sunt nici ipohondri, nici simulanţi. Ei îşi trăiesc durerile în mod real.
* Sunt ele primejdioase?
Durerile de acest tip nu reduc speranţa de viaţă. Dar pacienţii se confruntă cu o limitare drastică a calităţii vieţii lor, motiv pentru care devin adesea depresivi.
* Unde iau naştere simptomele?
În creier. Stresul emoţional şi cel fizic sunt transmise pe aceleaşi căi nervoase şi arii cerebrale ca durerea, fiind percepute la fel, ca o ameninţare elementară.
Tulburările psihosomatice apar în toate colectivităţile, categoriile sociale, grupele de vârstă şi, desigur, la ambele sexe.
* Cărui medic ar trebui să ne adresăm?
În majoritatea cazurilor, e bine să vă consultaţi mai întâi cu medicul dvs. de familie, care vă cunoaşte deja de ceva vreme. Cu el ar trebui să discutaţi dacă se impune sau nu să cereţi sfatul unui specialist. Important este să simţiţi că vi se acordă toată atenţia de care aveţi nevoie. O bună relaţie medic-pacient determină succesul tratamentului în bolile psihosomatice.
* Ce ne poate ajuta?
O activitate fizică dozată judicios, o terapie complexă a durerii, în unele cazuri şi administrarea de medicamente psihotrope. Însă cea mai utilă este de obicei terapia cognitiv-comportamentală, care ajută pacientul să-şi recunoască modelul problematic de comportament şi să renunţe la el. Pe parcursul convorbirilor cu psihologul, se constituie treptat o înţelegere corectă a conexiunilor dintre trup şi suflet, ceea ce va permite o mai bună gestionare a simptomelor din acel moment.
* Când devine periculoasă situaţia?
Atunci când pacienţii ajung să aibă o atitudine autodistructivă, de exemplu insistă să li se facă intervenţii chirurgicale inutile, nu se hrănesc suficient, adoptă posturi corporale vicioase sau îşi restrâng mişcările, până la o limită extremă, care provoacă anchilozarea articulaţiilor, sau când intervin complicaţii psihice grave, cum sunt depresiile, anxietatea, dependenţele şi gândurile ce îi îndeamnă la suicid.
* Cât de reale sunt şansele de însănătoşire?
Evoluţia este, în general, favorabilă. Două treimi, până la trei sferturi dintre pacienţi îşi restabilesc calitatea vieţii şi îşi recapătă forţa de muncă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
