* Ce sunt afecțiunile psihosomatice?
Suferințele fizice trecătoare fac parte din viața noastră. Adesea, ele dispar de la sine. Dacă persistă, totuși, fără a se fi descoperit o cauză organică suficient de convingătoare pentru a le justifica existența, se consideră că e vorba de tulburări nespecifice sau psihosomatice. Așa se întâmplă la 20-30% dintre pacienții care se prezintă la medic, acuzând simptome permanente.
* Ce indică faptul că durerile au cauze psihice?
Ne gândim că ele sunt psihogene atunci când nu pot fi localizate exact, apar în mai multe zone, ori sunt însoțite de alte neplăceri, cum ar fi amețelile, durerile de oase, tahicardia, senzația de epuizare sau zgomotele în urechi. Însă o afecțiune psihosomatică nu poate fi diagnosticată cu certitudine, decât după analize complete, după excluderea tuturor cauzelor organice posibile.
* Aceste dureri sunt închipuite?
Pacienții respectivi nu sunt nici ipohondri, nici simulanți. Ei își trăiesc durerile în mod real.
* Sunt ele primejdioase?
Durerile de acest tip nu reduc speranța de viață. Dar pacienții se confruntă cu o limitare drastică a calității vieții lor, motiv pentru care devin adesea depresivi.
* Unde iau naștere simptomele?
În creier. Stresul emoțional și cel fizic sunt transmise pe aceleași căi nervoase și arii cerebrale ca durerea, fiind percepute la fel, ca o amenințare elementară.
* Cine sunt cei afectați de asemenea suferințe?
Tulburările psihosomatice apar în toate colectivitățile, categoriile sociale, grupele de vârstă și, desigur, la ambele sexe.
* Cărui medic ar trebui să ne adresăm?
În majoritatea cazurilor, e bine să vă consultați mai întâi cu medicul dvs. de familie, care vă cunoaște deja de ceva vreme. Cu el ar trebui să discutați dacă se impune sau nu să cereți sfatul unui specialist. Important este să simțiți că vi se acordă toată atenția de care aveți nevoie. O bună relație medic-pacient determină succesul tratamentului în bolile psihosomatice.
* Ce ne poate ajuta?
O activitate fizică dozată judicios, o terapie complexă a durerii, în unele cazuri și administrarea de medicamente psihotrope. Însă cea mai utilă este de obicei terapia cognitiv-comportamentală, care ajută pacientul să-și recunoască modelul problematic de comportament și să renunțe la el. Pe parcursul convorbirilor cu psihologul, se constituie treptat o înțelegere corectă a conexiunilor dintre trup și suflet, ceea ce va permite o mai bună gestionare a simptomelor din acel moment.
* Când devine periculoasă situația?
Atunci când pacienții ajung să aibă o atitudine autodistructivă, de exemplu insistă să li se facă intervenții chirurgicale inutile, nu se hrănesc suficient, adoptă posturi corporale vicioase sau își restrâng mișcările, până la o limită extremă, care provoacă anchilozarea articulațiilor, sau când intervin complicații psihice grave, cum sunt depresiile, anxietatea, dependențele și gândurile ce îi îndeamnă la suicid.
* Cât de reale sunt șansele de însănătoșire?
Evoluția este, în general, favorabilă. Două treimi, până la trei sferturi dintre pacienți își restabilesc calitatea vieții și își recapătă forța de muncă.